— Vor veni după tine, mi-a spus de-ndată ce m-am trezit în lanțuri.
Nu-mi puteam mișca mâinile. Nu-mi puteam mișca nici picioarele, priponită cum eram de scaunul cel mare din piatră. Țesătura pe care o simțeam pe piele era moale. Sigur îmi luaseră armura; sigur îmi luaseră armele. Deci:
— Așa mă aștept, am spus simțind uscăciune și usturime în gât.
M-am uitat pentru prima oară la tavanul boltit al conacului Lordului Darkdrake. Bănuiam că aveam să petrec foarte mult timp zgâindu-mă la arcadele alea dărăpănate în zilele care vor urma.
S-a învârtit în jurul meu până când ar fi trebuit să-mi închid ochii ca să nu-l privesc, și n-aș fi vrut să-mi închid ochii. Era înalt, bine clădit, ciolănos sau poate chiar musculos sub stratul de grăsime. Avea ochi negri, părul negru, hainele negre. Fiecare părticică din el vorbea despre cât era de calculat și meticulos.
— Nu, a spus încet. Știu cine ești. Ești fata-locotenent. Singura femeie pe care Stoneburn a primit-o vreodată în trupa sa. Vor veni. Și vor muri.
O rază de soare traversa ferestrele, sus, în capătul îndepărtat al sălii. Ce oră era? De când eram aici? Brațele-mi erau amorțite de la lipsa îndelungată a mișcării, stomacul mi-era gol, iar gâtul uscat. Putea fi orice oră, a oricărei zile. Puteam fi oriunde, dar mișcările lui trădau un mediu familiar: Eram în conacul lui, al lui Lord Darkdrake.
— Ți se va da de mâncare, a spus. Dacă refuzi să mănânci, vei fi pedepsită.
S-a răsucit pe călcâie și a plecat.
Pașii lui au răsunat pe piatră și ecourile s-au înălțat în tavan, lovindu-se de santinelele de piatră, cu nasuri, brațe și ochi lipsă.
„Te umfli în pene”, m-am gândit văzându-l plecat. „O să-i scoți la lumină. Fă-ți plăcerea, chiar dacă asta înseamnă să pierzi din timpul pentru planurile de bătălie, pentru linii, și divinații, și muncă. Vei pierde dacă vin. Și dacă nu vin.”
M-am tot gândit.
Mai fusesem în conace de nobili; crescusem în conace de nobili. Aveau obiceiurile lor, tabieturile, sunetele servitorilor, ritmurile, cutumele. Conacul lui Lord Darkdrake nu cunoștea așa ceva; liniștea se întindea, devenind încordată, dar nu era ruptă vreodată. Mușchii mi se strângeau și mă dureau din cauza lipsei acelei rupturi.
Raza de soarele s-a înclinat din ce în ce mai mult, adunându-și căldura deranjantă la picioarele mele, în timp ce eu observam ieșirile și încercam să le asociez pereților puncte cardinale, pentru a-mi detalia mental situația.
Îmi luaseră armura. Purtam, în schimb, o rochie lungă de pânză albă, genul de veșmânt care ar fi fost prea simplu în partea trecută a vieții mele și era prea ne-practică și frivolă acum. Îmi luaseră armele, sabia și arcul pe care nobilul meu unchi mi le dăduse, iar motivul era evident. Voia vulnerabilitate, nu forță; voia ca eu să arăt, să mă simt și să fiu vulnerabilă.
Undeva, dedesubtul răcelii priviri mele, am început să simt furie. Pregătea scena. Crea un câmp de luptă. Nu puteam lua parte la așa ceva.
Am decis să-l întreb pe Căpitanul Stoneburn, când aveam să-l văd, ce se insinuase între el și Lord Darkdrake de provocase o așa dorință de răzbunare.
Când petele de lumină de pe podea au devenit lungi și colorate-n portocaliu, a apărut un servitor cu pâine, brânză și apă. Mâncarea țăranului: poate scopul e să fie ușoară. Mâncarea mercenarului, a soldatului: poate scopul e să-mi amintească. M-am dus s-o iau și mi-am amintit că mâinile-mi sunt legate.
Bărbatul s-a apropiat, cu o lamă; purta zale și piele tăbăcită, avea o sabie în teacă. A așezat farfuria în fața mea, la o lungime de mână, și a rupt o bucățică din pâine.
— Deschide, a spus.
„Nu contează mândria”, mi-a zis cu furie când mi-a așezat pâinea în gură, mai întâi încet, ezitând, apoi cu curaj. „Contează să rămân în viață. Să înțeleg situația. Trebuie să ies din găoacea asta.”
Gustul pe care atingerea bărbatului îl lăsa pe mâncare era de metal, și noroi, și putreziciune. Mă zgândărea în fundul gurii așa cum face și magia. Restul după-amiezii m-am tot gândit ce fel de vrajă îl țesuse.
La apus, Lord Darkdrake a intrat în sală și mi-a ridicat bărbia cu mâna acoperită de o mănușă din piele. Am simțit-o rece pe piele, dar nu mi-a păsat: era mai bine decât să-i ating carnea. Nu m-am putut abține să nu înghit în sec când a scos cuțitul scurt și ascuțit. „Momeală”, mi-am spus. Nu mă va ucide. Nu încă.
Lord Darkdrake a văzut mișcarea și a râs.
A ridicat cuțitul, și-a înfipt mâna în părul meu – dezlegat acum, nu prins la spate – și mi-a tăiat rapid o șuviță lungă și ondulată de pe scalp. M-am strâmbat: nu era noroi în el, din locul în care făcusem tabără cu o seară înainte – dacă într-adevăr ultima seară pe care mi-o aminteam fusese cu adevărat doar cu o seară înainte. Nu era nici o transpirație sau umezeală, cum ar fi trebuit să-mi lase casca prea strânsă pe cap. Era moale și întunecat, iar un miros de trandafiri mi-a trecut pe la nas când mi-a desprins-o de cap.
Fusese spălat. Îmi spălaseră părul.
Pentru prima dată m-am temut cu adevărat.
— Cât de prozaic, am spus sufocându-mă cu cuvintele. Un smoc pentru fiecare zi?
— Nu, a răspuns, e a doua. Și bucățile vor crește, cred.
De data asta n-am mai înghițit în sec. Nici nu m-am mișcat, nici n-am gândit.
— Vor veni, a mai spus și a strecurat șuvița muribundă de păr într-un plic făcut din hârtie tare, apoi a plecat în întuneric.
Asta a fost prima zi.
***
M-am trezit următoarea dimineață amorțită și somnoroasă. Rochia de pânză îmi atârna mototolită până la podea; mă irita în locurile în care lanțurile mi-o apăsaseră pe piele. Voiam să mă scarpin pe brațe, pe burtă, dar nu mă puteam mișca niciun centimetru. Strânsoarea din măruntaie îmi spunea că trebuia să mă eliberez; slăbiciunea membrelor îmi spunea că trebuia să mănânc. Nu-mi era foame.
Lumina Soarelui își începea târâșul spre întunericul de la picioarele mele.
Am încercat lanțurile; le-am studiat verigile, am studiat rezistența pietrei de care erau ancorate. Am încercat să-mi amintesc planuri de luptă făcute cu mult timp în urmă, sub conducerea provinciilor de nord, când pentru o vreme se părea că trupa noastră avea să pornească împotriva lui Lord Darkdrake și să-i ia conacul, pământurile și viața. În schimb, îmi amintesc reținerea din ochii comandantului când i-au fost comunicate condițiile angajării noastre și cum a lăsat negocierea în seama mea, al doilea locotenent al său, singura femeie din compania lui Donovan Stoneburn.
Am încercat să nu mă gândesc la căpitanul Stoneburn sau la primul său locotenent, iubitul meu, sau la cât ne-a luat să urmăm poteca sfărâmată până la conacul Lordului Darkdrake.
În cea de-a doua zi, la amiază – probabil că era amiază, pentru că pietrele emanau căldură și mi-era aproape rău din cauza nevoilor trupului – i-am vorbit.
— Ce a făcut căpitanul Stoneburn ca să merite atenția ta? am întrebat.
Stăpânul conacului s-a uitat la mine, cu ochii încercănați de nesomn și de o viață de fapte care-mi ajunseseră și mie la urechi. Nu se mișcase până nu-i vorbisem, doar își plimbase ochii peste fața mea minute întregi, minute care se îngroșau într-atât încât făceau bătăile inimii să pară, ele însele, minute.
— E o poveste lungă, a spus. Și s-a întâmplat tare demult.
— Atunci poate facem un târg, i-am spus, simțindu-mă puțin mai în putere. O poveste pentru o poveste.
M-a privit de sus, s-a apropiat până când i-am simțit respirația pe partea golită a scalpului meu.
— Nu deții nicio informație de care să am nevoie.
„Chiar e arogant”, m-am gândit. „Va pierde.” Apropierea trupului și mirosul lui mă făceau să-mi doresc să mă retrag. Nu puteam.
— Foarte bine, am spus. Ce-a făcut primul lui locotenent ca să merite atenția ta?
Ochii lui negri s-au întunecat și mai mult.
— Asta e o poveste și mai lungă, care s-a întâmplat și mai de demult.
— Și-al doilea locotenent al lui? am întrebat.
M-a apucat de bărbie și a ridicat-o, să mă poată privi în ochi.
— Ești singura femeie din compania lui Stoneburn.
M-am gândit repede la intimidări, la tactici, la lucrurile făcute de mine când interogam prizonieri și la motivele pentru care funcționau sau nu. M-am gândit la felul în care unele dintre ele funcționau chiar și când le înțelegeai, și la cum mă făcea asta să mă simt, și la cum acest ciclu ar putea frânge o persoană fără a fi nevoie să ridici un deget.
Îmi doream să nu mă mai atingă.
— Așa e, am spus, însă.
A făcut o pauză.
— Un lucru m-am tot întrebat, a spus.
M-am forțat să nu-mi feresc privirea, nici măcar să nu clipesc.
— Da, stăpâne?
Și-a luat mâna de pe mine și și-a împreunat-o cu cealaltă, la spate. Numeau poziția asta „Pe loc repaus”, pentru că erai complet lipsit de apărare, pentru că te aflai în prezența celor pe carenu-i considerai amenințări.
— Ce poate face o femeie cu descendența și familia ta să intre în compania lui Stoneburn?
De-a lungul anilor mei de serviciu, am răspuns în multe feluri la această întrebare. Cele mai multe răspunsuri erau false: povești alese ca să satisfacă exigențele celui care întreba, povești ce implicau căsătorii aranjate, destine mărețe, magie neagră și alte lucruri pe care le găseam potrivite. Nu credeam că o poveste l-ar satisface pe Lord Darkdrake, nu după ce l-am privit în ochi. Nu voiam să-i spun adevărul; mă îndoiam că puteam face altceva.
Am ezitat.
Ochii îi sclipeau. Aștepta.
— Atracția pentru suferință, am șoptit, în cele din urmă.
Scânteia s-a aprins, a prins viață, a devenit o lumină rece.
— Și Stoneburn a furat ceva de la mine. Ceva mic, din multe privințe, ușor de înlocuit. Dar valoros.
Nu-mi puteam închipui că Donovan Stoneburn ar fura; ce-și dorea, putea cumpăra sau târgui. Mereu era cineva dispus să plătească în sânge și aur lucrurile pe care compania și le dorea.
— Și primul său locotenent? am întrebat.
Ridurile de pe fața Lordului Darkdrake s-au adâncit, imobile și dure.
— Primul lui locotenent știa despre furt, dar nici n-a vorbit, nici n-a făcut ceva să-l prevină. Nu și-a îndeplinit jurământul.
O pauză.
— A ieșit din serviciul meu în ziua aceea.
Am privit în jos, spre podeaua rece de piatră. Poate că el va vedea în asta supunere, intimidare, și o va folosi împotriva mea, dar n-aș fi vrut ca el să-mi vadă expresia feței.
— Nu știai de asta, a spus.
Am înghițit în sec.
— Trecutul nu e un subiect de discuție în compania lui Stoneburn.
Un moment a fost liniște. A șovăit, apoi mi-a privit fața din nou, pătrunzător. Nu mi-a întors capul; Lord Darkdrake s-a ghemuit în fața scaunului de piatră și s-a uitat în sus, spre ochii mei, iar eu mi i-am ascuns.
— Și știe el că-și încălzește nopțile cu o nobilă a ținutului? a întrebat.
— Mult spus nobil.
Vocea-mi era hârșâită. Nu-l puteam privi în ochi.
— Numele-ți e scris pe liste.
— Acela nu mai e numele meu.
— Știe?
Mâna lui în mânușă se întindea din nou spre mine.
— Da, am spus. Da, și s-a întrebat la cât am renunțat.
N-aș putea spune cât timp m-a privit înainte de a se ridica și pleca.
Am fost hrănită. Soldatul mi-a spălat fața cu o cârpă umedă, m-a așezat pe o oală de noapte, care a fost apoi dusă, ceea ce a fost foarte jenant, iar când soarele a apus, obrajii m-au usturat din cauza frigului. Nu exista niciun foc în conacul Lordului Drkdrake, iar rochia de pânză, deja aspră de la transpirație, s-a înăsprit și mai mult.
Când s-a întors, era întuneric de-a binelea; Lordul Drakdrake a ieșit din întuneric, o siluetă care se contura în liniște.
— Aproape uitasem, a spus și a tăiat o șuviță din părul meu, atât de aproape de scalp încât s-a desprins însângerată.
Nu am strigat, dar propria respirație m-a aruncat într-un nor de abur, care s-a disipat în aerul rece. Mi-am lăsat capul pe spate; rana mă pișca, mă irita. Nu era nici pe departe cel mai rău lucru care mi se întâmplase, dar m-am trezit că-mi era greu să o ignor, să o alung către acea parte a minții mele unde păstram rănile, oasele rupte și vânătăile.
Lord Darkdrake m-a studiat un moment, întrebător.
— Îmi va sângera în ochi, altfel, am spus.
A încuviințat din cap și a dispărut în întuneric.
Am rămas pe gânduri mult timp noaptea aceea, așteptând ca rana să facă coajă și să se închidă. M-am gândit la iubitul meu și la căpitanul meu, și la privirile pe care și le aruncau uneori unul altuia, priviri care acum căpătau mult mai multă însemnătate. M-am gândit la capcane, și la curse, și la câtă încredere ar trebui să am în cuvintele unui om ca Lord Darkdrake. M-am gândit la cât timp ne-a luat să urmăm poteca până la conacul lui.
În acea noapte am visat că mergeam de-a lungul marginii unei stânci care era ascuțită ca un cuțit, am visat cădere, am visat că eram privită. Lord Darkdrake mă privea în vis cu acea privire studioasă și mi-am dat seama ce era diferit în ea: mă privea de parcă aș fi fost doar un soldat, nu și o femeie.
Când m-am trezit, tremurând, și înspăimântată, și neștiind unde mă aflam, preț de câteva secunde, aveam sânge uscat pe pleoape.
Asta a fost a doua zi.
***
Abia vedeam când m-am trezit dimineața următoare. Sângele se uscase și se îngroșase peste noapte; o pleoapă mi se lipise. Nu știam cât avea să mai treacă până când bărbatul cu cârpa avea să vină, sau dacă avea să o mai facă.
Pentru prima dată de când mă trezisem în conacul Lordului Darkdrake, în jurul meu era forfotă. Scaune și mese erau aduse în sală, și înaintea și în spatele meu, și deși servitorii mă priveau cu coada ochiului, nu îndrăzneau să mă bage în seamă. Făcliile erau aprinse, podeaua era măturată, de parcă ar fi urmat un mare bal.
Veneau. Veneau astăzi.
Soldatul s-a întors la prânz, mi-a șters sângele închegat de pe față, suficient de brutal încât să sugereze nepăsare, dar nu răutate. Mi-a pus în gură bucăți de pâine și brânză și mi-a ținut la buze o cană de ceai tare, în timp ce eu sorbeam și înghițeam și încercam să nu vărs. Astăzi nu avea niciun fel de gust de magie.
Ceaiul mi-a spălat stomacul și burta mi s-a strâns.
— Aaa… am spus.
Soldatul a privit în sus.
— Am nevoie de latrină!
— Îl voi întreba pe Înălțimea-Sa, a mormăit soldatul.
Am închis ochii și mi-am amintit tranșeele din campaniile din Războiul celor Cinci Ierni, unde nu avusesem latrine și unde campasem, înaintasem și luptasem în propriile noastre fecale săptămâni în șir. Am așteptat.
Mi-am deschis ochii când i-am auzi pașii Lordului Darkdrake pe dalele de piatră.
Și-a tras un scaun în fața mea și s-a așezat, privindu-mă cu ochii lui reci și distanți.
— Sunt confruntat cu o enigmă, a spus.
Mi-am ridicat capul și l-am privit.
— Vin. Iscoadele mele i-au spionat când călăreau către porți. Mi-a rămas o întrebare legată de suferința umană.
În prima zi mi-ar fi făcut greață să aud acele cuvinte. În prima zi încă aveam forță.
— Întrebi persoana nepotrivită.
A întins mâna, mi-a mângâiat obrazul cu un deget. De data asta nu purta mânuși. Avea mâinile reci, uscate, înspăimântător de umane.
— Spaima ta de moarte sau chiar moartea ta i-ar mișca mai mult?
M-am înfiorat. Mi s-a strâns stomacul, m-a durut, m-a implorat să-l ușurez. Nu avea să mă lase până când nu-și primea răspunsul.
— Ai capacitatea de a mă aduce în starea de spaimă de moarte? am spus încet.
— Cred că da, a răspuns el.
Am înghițit în sec.
— Crezi, dar nu știi cu siguranță.
Lord Darkdrake a ridicat din sprânceană:
— Mâna cu care mânuiești sabia. Ochii. Dacă ți le iau?
Ritmul bătăilor inimii mi s-a întețit până când puteam să jur că și el putea să vadă cum îmi tremură pieptul.
— Unii oameni au învățat să lupte fără o mână. Și aș avea încă urechile, nasul și mintea.
— Ești înspăimântată, a spus.
L-am privit și n-am răspuns.
A râs înfundat. Sunetul s-a înălțat până la căpriorii sălii.
— Un soldat până la final.
— Ce te așteptai să fiu?
Nu mai conta ce spuneam. Veneau, iar eu ori muream înainte de apusul soarelui, ori în cortul meu, până la răsărit.
— O prospătură? Un animăluț de companie? O jucărie?
A ridicat din umeri.
— Nu mă mai aștept la nimic. Și la tot. Țin lucrurile simple. Totuși, tu ai fost o surpriză pentru mine.
A făcut o pauză.
— Nu ești genul de persoană de la care să mă aștept să iubească un trădător.
Am strâns din ochi și mi-am mișcat piciorul cât lățimea unui fir de păr, atât cât puteam.
— Asta e ceva ce am de gând să vorbesc cu el când mă voi întoarce la compania mea, am spus.
A zâmbit, apoi a schițat o jumătate ștearsă de zâmbet care m-a înfiorat până la oase.
— Trimit patru bărbați să te escorteze până la latrină. Acolo va fi și o baie pregătită, și o rochie. Mă aștept să termini repede.
Mi-am plecat capul spre el când soldații au pășit înainte, chemați de o mișcare a degetului Lordului Darkdrake. Doi dintre ei și-au tras săbiile, grele și sclipitoare, tentându-mă intangibile, iar ceilalți doi mi-au desfăcut lanțurile care mă ținuseră pe piatra rece ultimele două zile.
Corpul meu a părut că se ridică singur când lanțurile mi-au fost ridicate; greutatea respirației, pe care am crezut-o cauzată de leacuri sau magie, a dispărut. Mădularele-mi erau slabe și umflate. Deși săbiile lor au rămas ațintite spre mine, au trebuit să mă poarte printr-un labirint de holuri, camere și scări în spirală, către adâncurile conacului.
Mi-am ținut ochii în jos și-am memorat drumul, pas cu pas, până când mirosul apei fierbinți mi-a gâdilat nasul. Mi-am ridicat privirea și am descoperit o baie de marmură, o marmură întunecată,scăldată într-o lumină slabă, având un coș, în colț, pentru uleiuri, parfumuri și săruri. Nu era o baie pentru servitori, nu era o baie pentru prizonieri.
Poate că părerea mea despre Lord Darkdrake era greșită. Când mi-am dezbrăcat rochia rece și murdară, soldații nu s-au întors cu spatele, dar mie nu mi-a păsat. Știam că greșisem. Dar în ce sens?
Mi-am spălat rănile doar cu apă înainte de a trece la săpun și altele: cea de pe cap, dârele lungi de pe coaste, brațe și picioare, unde lanțurile mi se frecaseră de carnea fragedă. Doi dintre gardieni s-au retras; ecourile pașilor lor pe dalele de piatră s-au pierdut. Ceilalți doi m-au urmărit: unul cu o mină dură împietrită pe chip, care vorbea despre datorie, și celălalt cu o expresie pe care o cunoșteam prea bine după săptămâni și ani de viață în tabere militare.
M-am uitat și eu la el, calculând repede. El avea sabia. El avea cuțitul la cingătoare. Purta armură peste piept și burtă, și apărători pentru brațe, dar picioarele-i erau neprotejate.
M-am ridicat din copaie, cu apa picurând de pe mine, privindu-l cum mă privea. Mi-am șters mâinile și picioarele cu grijă, apoi pulpele, ca să nu mai picure apă și să-mi trădeze urmele, apoi am mers direct spre el. A clipit, iar când i-a deschis din nou, ceva nou și familiar mie sclipea în ei: lăcomia.
I-am luat cuțitul de la cingătoare, i-am tăiat rapid tendoanele dinapoia genunchiului, apoi i-am crestat și beregata când era în cădere.
Asta a produs mai mult zgomot decât aș fi vrut eu. Un gâlgâit care fi putut alerta gardienii de la ușă. Nu aveam timp pentru asta atunci, mi-am spus, și m-am rostogolit către al doilea gardian, cu lama jos, pregătită. Ochii i s-au îngustat, a deschis gura, iar eu i-am atacat picioarele, lovind puternic, trântindu-l în genunchi și retrăgându-mă repede, tot de-a rostogolul. Mi-a fost greu să mă ridic – prea greu.
Gardianul s-a uitat la mine, cum eram dezbrăcată, și gâfâiam, și mă mișcam prea încet. A pornit spre ușă.
Am aruncat cuțitul.
Primul locotenent al companiei, iubitul meu, mă învățase să arunc cuțite când am fost promovată la rang de ofițer, înainte ca mâinile mele să-l atingă în afara ringului de antrenament. Eram prea dependentă de arc, spunea. Nu-mi mai era ofițer superior, dar eram încă și mai nesigură în misiunile mele. L-am lăsat să mă ia cu el, zi după zi, să aruncăm cuțite în ținte desenate, până când precizia mea l-a satisfăcut și m-a lăsat în pace. Mă întrebam acum dacă prevăzuse situația asta, dacă se temuse de așa ceva. Mă întrebam dacă, nu cumva, fiecare ofițer din compania lui Stoneburn trăia în pericol din cauza secretelor celor doi.
Îmi doream să-mi fi spus.
Cuțitul s-a înfipt tremurând în grumazul gardianului, ratând un pic ținta, dar nu catastrofal, iar el a căzut pe podea, zornăind și sângerând. Am mers să verific trupul și am tăiat, cu grijă, gâtlejul de tot. Nu avea rost să-l las să moară încet. Nu el comandase să fiu adusă aici.
Mi-am spălat sângele de pe brațe și trunchi, m-am șters cu prosoapele groase și pufoase ale Lordului Darkdrake și m-am înveșmântat cu rochia albă și curată cu o îndemânare pe care n-am s-o uit. Armurile pe care le purtau gărzile erau una prea mare, cealaltă prea mică, deci le-am ignorat. Le-am verificat, în schimb, cu grijă săbiile, le-am cântărit în mâini, am exersat câteva lovituri care mi-au confirmat slăbiciunea trupului – făcusem bine că folosisem cuțitul.
Am luat cureaua de piele din părul gardianului grijuliu și mi-am legat propriul păr la spate. Asta a tras de tăietura superficială a scalpului, dar durerea s-a calmat destul de repede. Sabia a reintrat în teacă, iar eu am refăcut drumul înapoi către sala Lordului Darkdrake.
Își examina stadiul pregătirilor: o masă, mare și grea, cu cătușe pentru mâini și picioare și legători pentru mijloc. Torțele ardeau luminos, răspândite prin încăpere. Jiletca sa era mai subțire decât de obicei și, când se mișca, nu se mișca ca o țesătură: ascundea greutatea armurii.
— Cu adevărat rapid, a spus Lord Darkdrake și s-a întors spre mine. Nu dezamăgești.
— Dacă vrei să mă recrutezi, am spus, înțelegând de ce cealaltă pereche de soldați dispăruseră, a-mi arăta că-ți poți sacrifica gărzile nu a fost un argument în favoarea ta.
A ridicat din umeri.
— Unul fura, celălalt a urmărit și a posedat o slujitoare acum un an. Nu accept asemenea fapte în rândul trupelor mele.
Am încercat să nu leg fiecare crimă de cadavrul ei.
— Nu sunt călăul tău, am spus, iar vocea mea a sunat aspru.
— Gândește-te la asta ca la o demonstrație a abilităților tale, a spus. Nu ai fi fost bună să-mi slujești dacă n-ai fi fost capabilă să evadezi din conacul meu.
Am tras sabia din teacă și mi-am potrivit-o în mână, alegând o priză care să-mi permită să-i stăpânesc greutatea neobișnuită.
— Ce mai risc!
Nici măcar nu a întins mâna după propria armă.
— Și iată că nu ești în drum spre pădure. Ești aici.
M-am oprit. Nu. Asta era o întrebare pe care aveam să m-o pun mai târziu, când n-aveam să mai fiu în conacul lui.
— Nu te-am mințit, a spus încet. N-am spus nicio vorbă neadevărată de când ai intrat la mine.
— Știu, am spus și am pășit spre el.
— Nici nu ți-am răpit mâna care poartă sabia, sau ochii.
— Știu, și am schimbat priza pe mânerul sabiei.
— Atunci de ce să lupți? a întrebat.
Am mai făcut un pas în față, mi-a schimbat postura, am împins în spate trena rochiei, astfel încât să nu-mi încurce pașii.
— Pentru iubitul meu, și pentru căpitanul meu, și pentru timpul meu irosit!
— Nu cred că ei te înțeleg cum te înțeleg eu, a spus și și-a tras propria armă din teacă.
— Tu nu înțelegi nimic, am spus și am atacat.
Lord Darkdrake era rapid; era mai rapid ca mine, epuizată și prost hrănită și amețită cum mă găseam. Era mai rapid decât mine în cea mai bună zi a mea, pregătită de luptă și înconjurată de compatrioți care mi-ar păzi spatele strașnic. Dar nu trecea la atac; se apăra, para și aștepta.
— Ar trebui să accepți, a spus. N-ai să fii în stare să-i mai crezi vreodată, nu pe deplin. O știi!
Am ezitat, și imediat am știut am știut c-avea să-mi fie fatal.
Lama Lordului Darkdrake a lovit jos și a făcut o tăietură curată de-a latul burții mele. Respirația mi s-a tăiat și aproape m-am sufocat; nici nu mă puteam uita în jos, la rană. Nu-mi permiteam să-mi iau privirea de la sabia lui.
Mă ardea. M-am împleticit.
— Te voi lua la mine, a spus încet. Te voi coase și-ți voi da un pat bun, mâncare bună, comanda a regimente întregi.
— Nu le vreau, am șoptit.
Lumea mea era o spirală de durere încolăcită în jurul tăieturii care-mi ardea stomacul.
— Ce-ai avea tu de câștigat din asta?
— Stoneburn a furat de la mine, a spus.
Vocea lui părea că plutea prin sală, că mă împresura.
— Răsplata în natură, cred, îl va afecta mai mult decât frica ta de moarte, sau chiar decât moartea ta. Avem același interes.
Am tușit, simțind cum îmi explodează stomacul; l-am cuprins cu mâna liberă ca să-l țin în loc.
— Mi-ai înțeles greșit interesul, am spus și am aruncat o lovitură slabă spre pieptul lui. A parat-o ușor, dându-mi sabia la o parte atât de ușor încât a alunecat fără să tremure.
— Atracția pentru suferință, a spus încet, fără încordare în voce. Nu sunt prea multe feluri în care se poate interpreta asta.
— Și tot ai interpretat greșit, i-am răspuns și am țintit, cu încă o lovitură, pieptul lui.
I-am urmărit lama urcând în timp ce a mea cobora. Sabia mea a coborât spre mijloc, a străpuns cu vârful cămașa de zale pe care o purta și s-a adâncit în plămânii lui.
A clipit de două ori înainte să cadă. Am lăsat sabia să-mi cadă; era prea grea să o mai țin, iar încheietura mă ardea de durerea mușchilor epuizați. Nu mai conta. Îl ghicisem, în cele din urmă, când a contat.
— Și atunci ce-ai vrut să spui? a întrebat cu sângele bulbucându-i pe buze. Ce interes ai?
— Asta nu e treaba ta, am spus căzând în genunchi.
M-am târât prin sângele care băltea pe podea, al lui și al meu, împreună, ca să-i tai beregata. Nu aveam vreun motiv să-l las să moară încet. Nu asta era natura pasiunii mele pentru suferință.
Pentru prima oară, după trei zile, era liniște în conacul Lordului Darkdrake, o liniște pe care o puteam savura relaxându-mă: nu liniștea morții, nu liniștea care ascunde amenințări sau promisiuni, ci doar liniște.
O pasăre cânta undeva, pe căpriori, iar sunetul ropotelor de copite se înfiripa de departe, sunetul metalului zornăind. Poate și un strigăt al unei voci cunoscute mie.
M-am gândit la întrebările pe care va trebui să li le adresez în zilele care aveau să vină, și la răspunsurile care aveau să întârzie, și am blestemat cadavrul Lordului Darkdrake, acolo unde căzuse, pentru că nu mă mințise cât stătusem în această sală.
Apoi m-am întins pe dalele reci, apăsându-mi mâna peste stomac, să-mi țin sângele și viața înăuntru, și i-am așteptat pe ceilalți să vină.
Tradus de Alexandru Lamba,
Tradus cu acordul autorului – mulțumim!
Translated with the author’s consent, thank you!
