în acest grimdark fantasy, nimic nu poate sta în calea puterii și cruzimii Imperiului, iar cei care încearcă ajung material de construcție pentru infinitul și groaznicul Turn al Oaselor. Imperiul este atât de nesățios după noi oștiri, încât își sacrifică și propriii copii… dar poate că tocmai această lăcomie a fost o greșeală fatală?
În umbra Turnului Oaselor, copiii învățau să fie soldați.
Stăteau în poziție de drepți, înghesuiți în zece grupuri de câte cinci rânduri adâncime și douăzeci de ostași lățime. Purtau armuri din fâșii de piele de vacă, tăiate ca niște frunze, suprapuse precum solzii și prinse laolaltă cu tendoane, apoi frecate cu rășină. Strângeau în mâini scuturi de lemn acoperit cu piele și bronz, ca și sulițe din lăstari, cu vârfuri de cremene cioplite măiestru până căpătaseră tăișuri atât de ascuțite încât puteau rade și părul, până la piele.
Zakra își amintea mult prea bine ultima parte. Încă o ustura capul, unde-i fuseseră îndepărtate pletele chiar în acea dimineață, mai ales pe părțile în care graba și nepăsarea îi lăsaseră urme pe scalp. Peste ceafa rasă i se scurgeau încet șiruri de mărgeluțe umede. Unele erau sudoare. Altele sânge.
Fusese adusă cu două zile mai devreme, odată cu restul recruților imberbi adunați sub lumina vagă a razelor lunii noi. Toți în picioare, la câteva sute de pași de fundația vastă și înfricoșătoare a Turnului. Centurionii trăseseră de ei încoace și-ncolo, apoi îi alergaseră cu tălpile goale prin pustiul de nisip și piatră până îi aliniaseră în coloane, cu picioarele înfipte-n formele grosolane de culoarea albăstruie a cobaltului. Câte mii de tălpi, se întrebase Zakra, mai umpluseră acele fantomatice urme? Și câte mii vor mai urma?
În poziție de drepți ore întregi, tremurând sub stele. Nu-i băgase-n seamă niciun centurion, în afară de un veteran cărunt, un Imun care se plimbase printre rândurile lor strângând în mână o nuia flexibilă din viță de vie, lungă de-un metru.
Imunul se oprise în dreptul fiecărui copil. La unii privise cu dispreț. Altora le dăduse târcoale, măsurându-i din priviri, examinându-i. Cei care se foiseră, ori mișcaseră cât de puțin, încasaseră o lovitură usturătoare peste braț. Zakra primise și ea înțepătoarea băgare în seamă, după ce-și lăsase puțin mâna în jos ca să se scarpine pe o coapsă. Oricine vorbise, scâncise sau, cel mai rău, plânsese, fusese lovit și mai tare. Peste fund. Cei care nu amuțiseră imediat fuseseră loviți din nou. Puțini avuseseră nevoie de mai mult de două-trei șfichiuiri. Unul însă… după al zecelea plesnet al nuielei, Imunul ridicase un braț, iar doi centurioni apăruseră de nicăieri, înhățaseră forma chircită și-o trăseseră undeva în beznă, dezarticulată precum o păpușă de cârpe.
Până se ridicase luna a doua oară, Zakra fusese despuiată de hainele ei din blană și piele, rasă în cap și spălată. Cerceii, inelele și brățările-i fuseseră smulse. Centurionii îi înlăturaseră tatuajele tribale de pe brațe, răzuite cu niște pietre cufundate în ceva azuriu și tăvălite prin nisip aspru. Primise o armură, un scut și o suliță și fusese trimisă în centuria sa.
Nu primise apă, mâncare sau dreptul la somn. Doar o continuă alergătură, nemiloasă și brutală, șuturi, șfichiuiri și răcnete disprețuitoare.
— Mișcați-vă cururile! Hai odată! Înainte, înainte, mișcați-vă, căcați tâmpiți și leneși!
Dacă ar fi prins vreo clipă să se gândească la ultima zi și jumătate, ar fi izbucnit imediat în lacrimi. Dar mintea-i era prea ocupată să nu târâie coada suliței pe jos. Numai la aceasta se gândea, de doisprezece ore nesfârșite.
Ce pornise ca o durere surdă în umăr devenise un foc insuportabil, care-i pârjolea tot brațul. I se întinsese peste piept, gât și spate și-o împroșca dureros cu valuri cutremurătoare, precum niște degete aducătoare ba de agonie, ba de amorțeală. Singura pauză apăruse când un băiețel aflat cu două rânduri mai în urmă își scăpase lancea. Zakra, împreună cu restul centuriei, fusese obligată să execute treizeci de flotări, în timp ce vinovatul primise ordinul doar să-și ridice arma și să rămână în picioare. Cel puțin după aceea durerea se întinsese mai uniform peste toată partea de sus a corpului.
Se întrebă dacă era la fel de rău pentru toți copiii din unitate. Privi cu coada ochiului spre cel care scăpase sulița, la cum stătea el drepți, cu bărbia ridicată, ochii înainte, complet imobil – un far singuratic într-o mare fremătătoare – iar în jurul său restul recruților își înfigeau pumnii în solul dur, cu trupurile înălțându-se și coborând, cu numărătoarea șuierând chinuită din gâturile uscate, în gâfâieli torturate.
— Nouă… zece… unsprezece…
*
— Doisprezece, își șopti Horzan și notă încă ceva în jurnal.
Ridică în dreptul ochilor cercul de os pe care-l păstrase ascuns și-l ținu delicat între degetul mare și arătător. Închise un ochi și privi prin rotocolul de fildeș ciobit, prinzând în el forma îndepărtată și distantă a unei păsări, conturată peste fundalul soarelui bleu închis.
Se uită o vreme prin ocheanul improvizat la silueta întunecată ca smoala: cum se înălța ea tot mai sus, apoi sălta și plonja cu aripile larg desfăcute. În cele din urmă, poate pentru că zărise vreo pradă neatentă la o mie de metri mai jos, aripile se strânseră și zburătoarea căzu mai iute decât putea el s-o urmărească.
Retrase fragmentul de os din dreptul ochilor și-și întinse mâna spre zidul neterminat. Se aplecă înainte și se sprijini de o arcadă din femururi, degete și clavicule. Privi în jos de-a lungul peretelui vestic al Turnului. Ochii-i alunecară peste dantelăria alambicată a rândurilor ivorii, care se îngustau pe măsură ce coborau spre sol, precum un drum întins până la orizont.
Horzan se luptă cu amețeala care-l prindea întotdeauna dacă se uita în jos din Turn, dar știa că, pentru a-și derula experimentul, nu avea de ales și trebuia să se apropie de margine.
Doisprezece, își spuse. Doisprezece e ținta, numărul care trebuie atins, dar nu și depășit, pentru a-mi demonstra teoria.
Trase adânc aer în piept și-l păstră acolo. Își goli mintea de toate gândurile în afară de unul singur. Să asculți cu atenție, Horzan.
— Hei! tună Brago.
Horzan se răsuci și se trezi privind în ochii verzi și furioși ai maistrului zidar de oase, aflat la nici măcar o treime de metru distanță. Ascunse grăbit la spate jurnalul și bucata de os. Își ridică privirea și se strădui să zâmbească.
— Ziua bună, maistru Brago, spuse cu o voce uscată. Ce dimineață fierbinte, nu-i… ?
— Ia mai lasă-mă cu fierbințeala dimineții, i-o tăie Brago. Că doar văd și singur cât e de fierbinte. Nu aș asuda precum un cur din Iad dacă ar fi răcoare și vânt afară, nu?
Brago mușcă dintr-o ciozvârtă de carne uscată și sărată, smulgând fâșii de pe cartilaj. Mestecă gălăgios, fără a șterge saliva ce-i curgea peste buza inferioară crăpată. Strecură halca într-un săculeț agățat de centura de unelte, scoase o butelcă și sorbi din berea răsuflată și călâie, fără a-și lua ochii de la Horzan. Agăță butelca înapoi, râgâi cu forță și înfipse în pieptul băiatului un deget grosolan și noduros.
— Ce aș vrea eu să aflu e ce ai matale acolo, șuieră el.
Horzan ridică din umeri.
— Unde?
— Nu face pe glumețul.
Îi flutură degetul prin față.
— Știi prea bine că vorbesc despre ce ții la spate în palma aia unsuroasă a ta.
— Dar… nimic… începu Horzan.
Amuți când Brago își retrase degetul și-l împreună cu celelalte patru într-un pumn gras și tremurător.
Horzan pufni și-și aduse mâinile în față. Deschise palmele încetișor, dezvăluind cartea improvizată rudimentar și inelul de os.
Brago făcu ochii mari, cu fața strâmbată de parcă nu i-ar fi venit să creadă. Treptat, trăsăturile-i pârjolite de soare îi încremeniră într-un rictus mânios, iar printre dinți îi scăpă un mârâit. Sprâncenele i se strânseră între cute adânci, care se continuară până sub borurile pălăriei.
— Japiță ce mi-ești!
Printre buze-i săriră stropi de scuipat. Izbi cu piciorul într-o grămadă de oase și împrăștie peste podea coaste, omoplați și vertebre, într-o cacofonie de pocnete și trosnete.
Rușinat, Horzan aruncă o ocheadă către grupul de zidari de oase care se strânseseră laolaltă, într-una dintre rarele lor pauze. Sperase că gălăgia conversațiilor și ale jocului de cărți o va ascunde pe cea de lângă el. Dar toți ochii erau ațintiți în direcția sa.
După șut, Brago ajunsese iar cu fața spre Horzan.
— Eram sigur, mormăi. Eram sigur că te ții de prostii. Tu nu te poți abține. Dacă stai nemuncit câteva ore, deja cauți necazuri cu lumânarea.
— Maistru Brago, pe cuvânt că nu făceam niciun necaz. Doar un mic experiment.
— Ba las’ că știu ce voiai. Să arunci aia din Turn, nu? S-o arunci și să numeri și să-ți notezi cifre în tâmpenia aia de cărțulie a ta.
— Păi –
— Ceea ce înseamnă că nu ți-a ieșit din cap ideea aia prostească despre cum Turnul nu crește, deși noi îl tot înălțăm.
— Maistru –
Horza amuți când Brago se aplecă spre el și nasurile aproape li se atinseră. Vocea lui Brago mai că fu doar o șoaptă.
— Poate-ai uitat ce s-a întâmplat ultima oară când ai trăncănit despre cum nu crește Turnul.
Își miji ochii.
— Dar eu nu. Și dacă tu crezi că te las să provoci o nouă revoltă din partea a o sută de zidari de oase, obosiți și flămânzi, care au de îndeplinit un tur de zece ani, eu zic să te gândești mai bine. Deși văd că-ți zboară mintea și tocmai zburatul e ce o să faci. Peste zid. Pe urma osului ăla nenorocit și-a cărții. Sunt destul de clar pentru tine?
*
— Da, domnule Imun! strigară recruții la unison.
— Dacă ați muri toți acum, ar fi cea mai mare reușită a voastră! răcni Imunul.
Înfipse în pământ vârful cizmei împodobite cu un craniu. Nisipul se ridică într-un norișor. Pietricele se loviră de scuturile și gambele ostașilor centuriei din fața sa.
— Ne-ați scuti de bătaia de cap de-a ne împiedica de leșurile voastre pe câmpul de luptă!
Zakra se uită la Imunul care-și plimba privirea peste formație, fixând fiecare copil cu ochiul său unic, dar necruțător. Perechea lui absentă fusese înlocuită de-o împletitură de carne umflată și vineție, întinsă peste toată fața precum rădăcinile unui copac.
— Habar nu aveți ce căutați aici, nu-i așa? zbieră la ei.
Făcu un pas în lateral și-și flutură brațul în spate, către Turn.
— Aceasta este sarcina voastră, intonă. Fiecare os pe care îl vedeți acolo a fost viu cândva, sub pielea unui om care a sfidat legile Preamilostivului, care a pus la îndoială dreptul Său. Uitați-vă la temelie și o să zăriți ce a mai rămas din oreni, primii care au ridicat armele împotriva Sa. Dacă ați putea privi în vârf le-ați găsi pe ale cimeralilor, încă fierbinți sub mortarul zidarilor. Se vor răci în curând, se vor întări și se vor uni cu miile celor căzuți înainte. Iar în viitor vor susține alte etaje, din următorul popor ce va îndrăzni să-L sfideze.
Se întoarse către Turn, trase adânc și lent aer în piept și dădu din cap, răspunzând la întrebarea nespusă.
— Întotdeauna se va găsi vreunul, le zise și reveni cu fața spre ei. Vreun nerod fără minte destulă cât să înțeleagă că rezistența-i inutilă. Care va privi spre Turn și nu se va gândi la puterea noastră, ci la a lor.
Făcu o pauză și privi fiecare centurie, pe rând.
— De-aia luptăm.
— Nu și eu.
Zakra încremeni când auzi alt glas decât al Imunului. Pentru o clipă crezu că poate chiar a ei a fost vocea firavă. Că trupul său chinuit căpătase glas și-și striga capitularea.
— Nu și eu. Nu-s în stare.
Zakra privi mult în stânga sa, la băiatul de cam aceeași vârstă ca și ea. Se holba înainte cu ochii goi, cu pleoapele obosite deschizându-se și închizându-se lent. Silueta lui tremurătoare și lucioasă de sudoare sugera aceeași agonie ca și cea care o tortura pe Zakra.
Ochii ei goniră înapoi la Imun. Din fericire, se afla la celălalt capăt al șirului și nu auzise ce îngăimase copilul. Doar vocea-i aspră se distingea foarte clar.
Zakra înghiți în sec și se strâmbă când gâtul uscat i se opuse.
— Ba poți, reuși să șoptească, grijulie să nu-și miște capul. Poți și trebuie să o faci.
Băiatul nu dădu vreun semn c-o auzise. Avea ochii închiși. Bărbia îi căzu pentru un moment, apoi se ridică înapoi și ochii i se deschiseră larg.
Zakra înghiți din nou și iar nu găsi destulă salivă pentru a-și uda gâtlejul.
— Eu sunt Zakra. Tu?
Buzele copilului se mișcară, mimând sunete.
— S… SSS… SSS…
Încercă iar și până la urmă reuși.
— SSS-avo.
Savo, își repetă Zakra. Imediat, fața i se încinse și i se puse un nod în gât. Se strădui să oprească lacrimile.
— Savo e-un nume bun, răspunse ea, de-abia șoptind. Așa îl cheamă pe frățiorul meu.
Cuvântul frățior i se opri în beregată, arzător. Se gândi la fața lui, cu trăsăturile-i moi și ochii de culoarea nucii. Avea urechile prea mari și Zakra își aminti cum îl convinsese cândva pe Savo că e pe jumătate pasăre, fiindcă ar putea să se trezească oricând în zbor, purtat departe de ele. Se gândi la cum începuse el să plângă. Și cum ea râsese și-l poreclise Savo cel Fricos. Ceea ce-l făcuse să plângă și mai tare.
În doar câțiva ani, Savo se va afla și el în poziție de drepți, în același loc precum Zakra. Dar va fi mult mai mic și mult mai slab.
Savo cel Fricos. Amintirea batjocurii i se rostogoli prin pântece precum o grămadă de pietre ascuțite. Ar fi vrut să o poată șterge.
— De-acum tu ești frățiorul meu, Savo.
Zakra înghiți cu greu. Băiatul nu răspunse, așa că mai adăugă:
— Da?
— Da, spuse într-un final celălalt copil.
— Și eu sora ta.
— Da, repetă băiatul după o vreme și dădu imperceptibil din cap.
Aproape că zâmbi. Zakra redeveni atentă la Imun.
— Dacă nu o să vă aflați la capătul greșit al unei săbii, săgeți ori sulițe, zicea el, pentru următorii zece ani sunteți proprietatea Imperiului. Ceea ce înseamnă că fundurile voastre ridicole îmi aparțin mie.
Urma unui surâs tresări la colțurile pline de cicatrici ale gurii sale.
— Sunteți ai mei.
Plesni cu nuiaua prin aer și-o opri cu cealaltă mână și un trosnet sonor.
— E clar? zbieră spre ei.
*
Atât de mult a trecut oare? se întrebă Horzan. Chiar mi-a furat Turnul zece ani de viață deja? I se spusese că turul unui zidar de oase ține doar cât e nevoie. Sunase bine pe atunci, fiindcă nu-și putuse imagina o muncă mai de durată decât a unui coșar, fierar sau blănar. Câteva zile, cel mult săptămâni. Dar descoperise destul de repede că el și Imperiul înțelegeau foarte diferit expresia ”cât e nevoie”. Că turul său militar nu era de fapt un tur, ci o sclavie.
Dar cât fusese rob?
Își amintea vremurile când toți notau în jurnale zilele, săptămânile, lunile și anii. Când sărbătoreau Anul Nou cu festivaluri. Unii dintre ei cântau la instrumente sculptate din tibii de demencri, vertebre de kotephi și coaste de stetzeni. Alții improvizau măști din păsări moarte, folosind penele drept sprâncene și ciocurile ca nasuri, mațele viermănoase drept bentițe, picioarele solzoase și ghearele curbate pe post de cheutoare. Se îmbătau cu tării strecurate odată cu proviziile și se clătinau sub lumina stelelor, fredonând cântece despre neveste și prieteni și casele aflate departe.
Dar, cu timpul, zilele, săptămânile, lunile și anii începuseră să treacă fără a mai fi numărate, ori măcar luate-n seamă. Mai ales când cerul gemea de oase și aveau prea multă treabă să mai și mediteze la casă. Nu aveau timp să se gândească la timp. Se rătăcise pe undeva, timpul. Amintirile cândva proaspete ale lui Horzan fuseseră acoperite de negura anilor scurși, la fel de neclare precum Turnul în zilele cele mai întunecate.
Pleoscăi cu limba prin gură și înghiți pentru a-și umezi gâtul.
— Pe cuvântul meu, maistru Brago, nu o să mai provoc pe nimeni.
Își coborî tonul.
— Dar între noi doi… eu mă tot… ei bine… mă tot uit la nori… când sunt pe cer nori la care să mă uit. Și nu mă pot abține să nu gândesc la cum nu se apropie deloc, deși noi tot construim tot mai sus.
— Și de ce ar fi așa?
Horzan își ridică mâinile, cu degetele strânse. Fața i se lumină și ochii i se deschiseră larg.
— Pentru că…
— Las că-ți spun eu de ce. Norii au tot felul de mărimi, nu? Și unii-s mai sus, alții mai jos. Uneori cei de sus par mici deși nu sunt și cei joși mari, deși nici ei nu-s. Așa că, dacă te uiți la nori, de unde știi că cei de azi sunt de aceeași mărime ca cei de ieri, săptămâna trecută sau acum un an?
— Păi, maistru Brago, nu pot să te contrazic la așa ceva. Dar eu vorbesc în general despre mărimea –
— Vorbitul în general nu-i tocmai științific, ai?
Horzan surâse și exclamă, cu vocea subțiată:
— A-ha! Ei, de-aia am nevoie de oase.
Brago scăpă un hohot răgușit. Își puse mâinile pe burdihanul umflat și dădu din cap.
— Experimentul tău e la fel de tâmpit acum pe cât era și prima oară.
Se șterse de scuipat pe bărbie.
— Chiar de-ai putea să numeri cu precizie clipele până când un os lovește solul, nu ai ști când să te oprești. Fiindcă nu l-ai auzi pe nenorocit cum se oprește!
Horzan se încruntă pe măsură ce continuă Brago.
— Cum nu l-ai auzit nici ultima oară. Așa că nu ai un… un…
— Punct de referință, îl ajută Horzan, cu buzele strânse.
— Corect, un punct de referință.
— Dar îl voi auzi, maistru Brago, sunt sigur.
— Ești sigur? Cum așa?
Horza-și ridică jurnalul.
— Da, sunt. E totul notat aici, să știți. Cât a durat pentru fiecare os până a atins –
Brago-i băgă iar un deget sub nas.
— Hei! Termină cu aruncatul oaselor! Și data viitoare să-mi mai vorbești despre nori doar când om ajunge în vreunul, fiindcă într-acolo ne îndreptăm! Nu o să ne oprim până când nemernicii din celălalt capăt al lumii nu se uită la cer și văd cu ochii lor ce-i așteaptă pe cei care sfidează bunăvoința Sa…
Văzduhul fu sfâșiat de-un cârâit asurzitor.
*
Zakra strânse din ochi și-și ridică privirea spre țipătul îndepărtat, dar înfiorător.
Imediat își înțelese încălcarea disciplinei și-o coborî înapoi. Observă că și restul se uitau în sus, ca și mulți dintre centurioni, așa că privi din nou. Chiar și Imunul avea o mână la frunte și se holba spre cer cu singurul său ochi.
Zakra nu reuși să înțeleagă ce vedea. Obiectele erau probabil la o mie de metri deasupra solului. Strălucirea soarelui făcea ca formele ciudate să fie greu de distins. Părea că un stol de păsări grase, umflate… sau poate câțiva norișori albicioși… traversau cerul azuriu și vast, în drum spre vârful Turnului.
— Privirea înainte! urlă Imunul.
Imediat, toate capetele se coborâră.
Imunul ridică un braț spre formele din văzduh.
— Vedeți, băieți și fete? Se întorc cine știe de unde-n lume, cu oasele cine știe cărui popor din miile care îndrăznesc să se opună Imperiului. În șase luni veți fi și voi acolo, cu vârful suliței înfipt în mijlocul următorului craniu ce ne va împodobi Turnul.
Se strâmbă.
— Sau sulița unuia dintre ei va fi înfiptă în voi.
Trecu prin fața rândurilor, scărpinându-și bărbia.
— Daa, atât de mulți dușmani de înfruntat, atâtea feluri de-a muri. Sulița de șase metri a unui falangist din Garda Argintie din Arnos, împinsă prin mațele voastre, spuse gânditor.
Înfricoșător de iute, se răsuci, apucă nuiaua cu ambele mâini precum pe o lance și-o înfipse în pântecele celui mai apropiat recrut. Copilul țipă și se încovoie, apoi vomă și se chinui să respire.
— Și nu doar printr-unul, nu, nu, dragilor, continuă, ci și prin trei dintre camarazii din spate.
Merse mai departe, lăsând în urmă recrutul căzut în patru labe, gâfâind în timp ce încerca să-și recapete suflul.
— Sau glavii urlători, despuiați și vopsiți în albastru, roind din dealurile și codrii Dalnaspidei precum niște furnici mânioase.
Se opri și-și lăsă mâna pe creștetul ras al altui recrut. Începu să-l mângâie blând, să-l întoarcă pe-o parte și pe alta, să examineze capul albicios, la fel ca un sclav de la bucătărie, care verifică o găină la târgul de Ziua Soarelui.
— Ei cred că sufletele se află în tigvă. Nu-și doresc nimic mai mult decât să le ia pe ale voastre și să le transforme-n pocale.
— Eu nu pot… bălmăji Savo.
Zakra se întoarse și văzu că noul ei prieten tremura.
— Capul meu… cum să bea din el, se bâlbâi el.
— Minte, Savo, șuieră Zakra.
Privi înapoi la imunul care continua să se plimbe de-a lungul liniei.
— Vrea doar să ne sperie.
— Pocal! tremură de frică buza inferioară a lui Savo.
— Potolește-te, că o să te audă.
— Și fermecătoarele sirenie, continuă imunul. Atât de frumoase, grațioase, atrăgătoare… și ucigătoare. Băieți, dacă sunteți răniți și abandonați pe câmpiile din Sirenia, mai bine vă înfigeți o sabie-n burtă și muriți încă bărbați.
Nuiaua șfichiui mai iute decât un gând rătăcit și pocni între picioarele altui nefericit, cu un plesnet cărnos. Copilul scânci și se prăbuși într-o poziție fetală, cu palmele între coapse.
— Of, zei… șopti Savo.
Respirația i se grăbi, iar pieptul porni să i se umfle. Zakra îl sâsâi:
— Șșșș, Savo, te rog…
— Zakra, nu pot.
— Liniștește-te.
— Nu pot…
— Ba poți. Taci.
— Ajută-mă să fug, Zakra… te rog, ajută-mă să fug de aici…
Zakra aruncă o privire spre iImun, care mergea printre rânduri. Ochii-i alunecară apoi spre centurionii împrăștiați prin jurul lor.
— Savo, nu putem pleca de aici.
— Departe…
— Savo, te rog, o să ne –
— Javre împuțite și obraznice! urlă un centurion în urechile ambilor.
Speriată de vocea tunătoare, Zakra se feri într-o parte și scăpă sulița. La fel și Savo.
— Cum îndrăzniți să vorbiți peste Imunul vostru, saci de rahat ce sunteți? Îmi vine să vă tai limbile alea nenorocite.
Îi înhăță pe amândoi de câte un braț și-i trase mai aproape.
— Privirea înainte!
Zakra se execută și văzu că Imunul se holba la ei. Avea capul aplecat și ochiul unic mijit și rece. Ridică un braț și le făcu semn să vină la el.
— Hai-hai! zbieră centurionul și-i împinse în față.
Zakra înaintă spre Imun, în timp ce pe deasupra lor, de undeva foarte sus, răsuna chirăitul bestial.
Pentru o clipă, sunetul păru să se repete, precum ecoul unui clopot. Un clopot groaznic, dintr-o clopotniță groaznică, sunând numai a moarte.
*
Zburătoarele uriașe planau atât de calm încât păreau încremenite pe cer. Razele de soare dansau sclipitoare și nestăpânite peste pintenii de argint și coifurile lucioase ale călăreților, steluțe intermitente peste zăbale și scărițe. Legăturile mari și albe ca zăpada, legate între picioarele vânjoase și cenușii, atârnau sub ele. Chiar și de departe, Horzan putea vedea că sunt pline cu vârf. Părea că raptorii trăgeau nori în urma lor.
— Ei bine, era și timpul, zise Brago, în același timp ușurat și sictirit.
Călăreții traseră tare de frâuri și plonjară spre Turn. Zburătoarele-și întinseră gâturile lungi și pieloase și-și scoaseră piepturile în față. Fâlfâiră din aripile masive, împingând valuri de aer spre etajul neterminat, împrăștiind oasele care încotro și aproape răsturnându-i pe zidari. Încet și cu îndemânare, își scoborâră încărcăturile până li se eliberară pripoanele.
Înfruntând palele de vânt, doi zidari cu pumnale în dinți se cățărară pe fiecare sac și tăiară frânghiile. Eliberați, raptorii-și înălțară stăpânii mult deasupra vârfului Turnului. Cu un ultim țipăt, își coborâră capetele, își întinseră aripile largi și dispărură-n văzduh.
— Trageți-le încoa’, băieți, strigă Brago spre cei doi care se chinuiau să dezlege legătura cea mai apropiată de el și Horzan. Că nu avem toată ziua la dispoziție.
În sfârșit plesniră și ultimele noduri, iar stofa albă și grea se desfăcu precum petalele unei flori imposibil de mari și dezvăluiră straturi ordonate de oase legate laolaltă.
— Bun atunci, continuă Brago și înaintă spre grămadă. Hai să…
Încremeni și se holbă la încărcătură, cu ochii la nivelul unei grămezi de tigve. Scoase un cuțit și tăie din sfoară. După câteva împunsături, din legătură căzu un singur craniu. Brago îl ridică să se uite la el. Îi studie trăsăturile, îi cercetă calota și orbitele, îi pipăi maxilarul din spatele puținilor dinți rămași. Fața i se lăsă, de parcă dintr-o dată ar fi recunoscut pe cineva.
— Craniul ăsta e din Xangen-Ho, spuse maistrul, de parcă ar fi încercat să se convingă singur.
Strecură mâna în grămadă, apucă altul de arcade și-l trase afară. Se tot uită ba la unul, ba la celălalt, apoi la toate tigvele.
— Măi să fie, astea-s amândouă căpățâni din Xangen-Ho!
Horzan se uită la Brago, iar acesta izbucni în hohote, cu umerii largi și burdihanul umflat tresăltând de râs. Ascunse osul din palmă, cu speranța că noua livrare îi va distrage șefului de echipă atenția de la el, jurnalul și experimentele sale. Brago-și lăsă capul pe spate, trase adânc aer în piept, umflându-și pieptul și pântecele, și răcni.
— Hei!
Zidarii încremeniră dintr-o dată și se întoarseră către el.
— Se pare că Imperiul tocmai s-a întins puțin mai mult. De azi construim cu oase din Xangen-Ho.
Deloc spre surprinderea lui Horzan, bucuria nu deveni generală. Ceilalți zidari desfăcură pachetele în tăcere și încărcară grămezile de oase în roabe. Cândva, vestea că sosesc osemintele unui nou popor ar fi fost întâmpinată cu răcnete și chiote. Cândva, cu mult timp în urmă.
Brago aruncă spre el cu un craniu.
— E ușor să recunoști un cap de Xangen-Ho. Vezi arcadele mari, grosolane, ca niște cărămizi? De-aia sunt așa încăpățânați și înclinați să reziste.
Horzan își miji ochii și se prefăcu și el că verifică tigva. Încă din ucenicie studiase arta citirii-n cranii, la fel ca toți zidarii de oase. Maestrul Ghildei le spusese că vallarzii pot fi identificați după o ușoară înclinare a orbitelor spre nas, care-i făcea iuți la mânie și dispuși la violență. Craniul unui eudeamon era caracterizat de o falcă trapezoidală și pronunțată, sursa nestăvilitei lor sete de putere, în timp ce capul unui stetzen avea o formă conică, mai mult ca sigur cauza aroganței lor de a se crede superiori.
Firile lor ticăloase, prinse în trăsăturile feței, explicau de ce Imperiul trebuia mereu să lupte împotriva popoarelor războinice. Dar Horzan tot nu reușea să vadă vreo diferență între craniile unui trib sau altul. Desigur, își ascundea această jenantă slăbiciune. Cine era el să pună la îndoială vederea ageră a unui maistru zidar de oase? Și cât de rușinos era să fii meșter fără acest talent? Doar prin culmea norocului trecuse examenul de identificare a oaselor. Așa că dădu din cap.
— Da, da, ca o cărămidă.
Brago retrase craniul de sub nasul tânărului și-l aruncă înapoi în roabă. Ridică o legătură de tigve dintre cele de tibii și fibule, o ținu ridicată cu o mână puternică și tăie plasa cu cealaltă de parcă ar fi despicat burta unei fiare, din care se revărsară căpățâni în loc de mațe.
— Aștepți vreo invitație specială?
— Îmi cer iertare? răspunse Horzan, cu gândul deja la experiment.
Brago-și înălță pumnalul.
— Chiar că o să ceri iertare, dacă nu te apuci de muncă.
— Imediat, maistru Brago.
Strecură în buzunarul de la spate inelul de os și jurnalul, apoi scoase și el jungherul.
*
Zakra ridică sabia de exercițiu. Cioplită din lemn greu, cântărea de trei ori mai mult decât spadele de oțel și os ale centurionilor din jur – armele pe care le va mânui și ea cândva. Lama se legănă prin aer într-un arc neîndemânatic și se lovi de scutul lui Savo, cu un pocnet surd și jalnic.
Savo încercă și el o lovitură, dar și mai slab și fără țintă.
— Cu limbile vă descurcați destul de bine, lătră Imunul, amuzat, dar nu pot spune același lucru și despre săbii.
Zakra se răsuci încă o dată. Și din nou armura i se frecă de umăr, mușcând din pielea plină de bășici, cu zalele suprapuse mestecând la carnea moale din interiorul bicepsului. Legionarii purtau tunici căptușite cu in pe sub platoșe, dar nu și recruții. Durerea provocată de fiecare mișcare a brațului cu scut i se topi în amorțeală. Cu fiecare întărâtare plină de dispreț, simți cum își pierde tot mai mult stăpânirea asupra minții proprii.
— Mai tare! porunci Imunul. Credeți că un kakleas ar da în voi tot așa, ca o panseluță?
Zakra se mișcă pentru a bloca lovitura lui Savo. Sabia căzu cu putere și scutul trosni. Forța venea doar din greutatea armei, căci brațul băiatului nu era animat de vreo urmă de voință.
— Ăia ar tăia prin voi ca prin stuf.
Ripostă iar, încercând o lovitură lungă, precum cea a lui Savo. Fu uimită când de tare îi ieși izbitura – și de zgomotul puternic, răsunător al ciocnirii. Ochii mari ai lui Savo trădară că și el fusese surprins.
— Haida-de, asta-i tot ce poți?
În spatele pavezei, Zakra se crispă. Va răspunde Savo la fel de tare? Nu, sabia lui căzu moale, fără vlagă.
— Sunteți de tot râsul.
Bărbatul ridică nuiaua în pumnul albit de la strânsoare.
— Mai tare!
Mai tare, Savo, gândi Zakra. Cu cât mai repede faci ca el, cu atât mai repede ne lasă în pace. Mila față de băiețelul firav începu să se transforme în resentiment.
Loviră din nou, Zakra tare, Savo încet.
— Mai tare!
O enerva miorlăiala lui Savo, incompetența lui ca ostaș.
— Ce parte nu înțelegi din ”mai tare”? se răsti Imunul.
O înfuria lipsa lui de voință.
— Hai odată, căcățeilor.
Incapacitatea de a o apăra pe Zakra la nevoie.
— Mai tare!
Zakra simți că i se trezește ceva în piept. Vorbele Imunului i se strecurară pe sub piele și începură să-i șerpuiască prin trup. Puterea crescu în ea. Trezindu-se la viață, întinzându-se. Focul mocnit deveni un pârjol.
Se roti, gemând de efort. Lovitura-l împinse pe Savo câțiva pași în spate.
— Așa! cântă Imunul. Altă treabă!
Savo își recăpătă echilibrul și o privi. Avea ochii sticloși, iar gura căscată larg. Ridică sabia și răspunse iar cu o lovitură nevolnică.
— Încă o dată!
Zakra își înfipse tălpile în nisip și izbi. Sabia aproape că-l făcu să cadă pe prietenul ei. Savo se îndreptă și ripostă. Slab.
— Mai tare!
Următoarea lovitură a Zakrei păru mai puternică decât ea. Icnetul bestial ce-o însoți nu păru a veni din gâtul propriu.
— Mai tare! Mai tare! Mai tare!
Ridică sabia, o războinică posedată, și o coborî iar și iar, fiecare atac tot mai strivitor, până transformă scutul inamicului într-o devălmășie de bronz îndoit, lemn frânt și piele ruptă. Continuă să lovească și după ce Savo nu mai ripostă. Chiar și după ce băiețelul căzu în genunchi. Și după ce-și scăpă spada și se ascunse în spatele pavezei.
Cu un chirăit sălbatic, Zakra-și pogorî sabia pentru ultima dată și sfărâmă scutul, de după care se ivi o față udă de lacrimi și schimonosită de groază.
Zakra redeveni ea însăși. Un nor greu i se ridică de peste minte. Un zumzet urcă dinspre extremități și-i readuse sufletul în piept.
Îl privi pe Savo, ghemuit moale pe jos, plângând și strângându-și un antebraț. Se uită la sabia lată de lemn din mână. Ce am făcut –
Înainte de a-și duce gândul la capăt, Imunul își apropie fața până aproape li se atinseră nasurile.
— O să te oprești din lovit, șuieră el, atunci când o să spun eu să te oprești.
Uluitor de iute, îi smulse spada, se răsuci către recrutul căzut la pământ și-l izbi pe Savo peste gambe cu arma grea. Se auzi un trosnet dezgustător.
Savo urlă, de parcă durerea i-ar fi sfâșiat beregata.
— Să mulțumești zeilor că e o ruptură curată! strigă Imunul.
Se întoarse către restul recruților.
— Se va întoarce în două luni, cu picioarele ca noi, gata să o ia de la capăt. Doar că atunci va fi și pregătit.
Doi centurioni îl ridicară de brațe pe rănit. Zakra se uită la chipul său chinuit când îl târâră pe lângă ea. Ochii mari, uzi și arzători ai lui Savo se fixaseră pe ai ei, cerându-i ajutorul fără cuvinte, în timp ce gura-i era potopită de urlete.
— Cât despre tine.
Imunul se întinse către Zakra, o apucă de bărbie cu palma bătătorită și-i întoarse încet fața spre el. Zâmbi – un surâs hâd, înfricoșător, care nu-i lumină și ochiul.
— Pentru tine am altceva pregătit.
Lent, roti capul fetei în sus până se întrezări vârful îndepărtat al Turnului.
*
Transpirați și gâfâind, zidarii traseră de mânerele foalelor, ațâțând focurile de sub cuvele de fier până când tăciunii sclipiră roșiatici și rășina topită bolborosi. Perechile protejate de șorțuri și mânuși grele de piele scoaseră dopurile cu niște clești de oțel negru și turnară lichidul fierbinte în găleți metalice.
Alți lucrători împinseră roabele cu găleți spre locurile de muncă, pentru a începe construcția pereților. Întinseră peste oase pasta groasă și urât mirositoare, cu pensule late din păr aspru. Când perii atingeau bucățile strălucitoare de os, din ele se ridicau aburi de parcă de-abia ar fi fost smulse din trupuri încă vii. Aerul încins era plin de nesfârșitele ciocănituri și scrâșnituri ale osului tras peste os. Zidarii înfipseră humerușii în pelvisuri, femururile în cranii și scapulele în coaste, apoi le pironiră cu falange și metacarpiene. Transformară oasele coatelor și fibulele în gratii, le încastrară cu mandibule și le legară prin clavicule. Rășina trosnea precum niște cizme peste cioburi de sticlă pe măsură ce se răcea rapid, se întărea și se strângea, legând oasele laolaltă și fixându-le la locul lor.
— Uneori mă întreb… șopti Horzan distant, cu o expresie absentă.
Pentru o clipă nici nu realiză că vorbea cu voce tare.
— Ce mai e? se răsti Brago, respirând greu.
Își lăsă palmele asudate să se odihnească pe șolduri.
— Ei, bine, am folosit oase din Koteph, Brangheaim, Demencrea, Bathketh. Schelete de vallarzi și kakleazi, cimerali și stetzeni. Iar acum Xangen-Ho. Mă întreb uneori când vor înceta morții să mai cadă din cer.
Făcu o pauză și înghiți un nod.
— Când se va termina totul.
Brago hohoti și dădu din cap.
— Singurul lucru pentru care un zidar de oase nu are nevoie să se îngrijoreze e când va rămâne fără muncă.
Horzan simți că i se strânge inima, pentru că în minte îi răsăriră fețele tot mai șterse ale soției și fiului său. La ce bun să tot ai de lucru, se gândi, dacă asta înseamnă să nu-ți mai revezi niciodată familia.
Brago înhăță mânerele roabei, păstrând cu îndemânare echilibrul grămezii cu vârf de oase pe roata din față. Icni și porni cu ea spre locul construcției. Horzan îl urmări cu privirea până când maistrul nu se mai văzu. Imediat după aceea, băgă mâna în buzunar și scoase osul și jurnalul.
Se uită la ele, cântărind în minte experimentul și posibilele rezultate. Se aplecă și-și împunse ușor vârful degetului cu cel al pumnalului. Picătura micuță de sânge urma să fie suficientă pe post de tuș pentru firul smuls dintr-o perie de zidar pe care-l folosea drept pană de scris.
Doisprezece, își reaminti când se apropie de margine. Doisprezece e limita.
Întinse brațul peste zid și-și ținu respirația.
— Nu te-ai putut abține, ai? îi mârâi Brago în ureche.
Într-o clipită, îi smulse din mâini și inelul și jurnalul.
— Atunci cu asta o să te alegi.
Horza privi osul cum se rostogolește pe fațada Turnului, urmat de notițele fluturând firav precum o pasăre rănită și se trezi, absurd, irezistibil, că numără.
Unu, doi, trei…
*
… Patru, gândi Zakra atunci când ajunse la colțul sudic al zidului de Vest al Turnului. Și cine știe câte ocoluri îi mai dau până dimineață.
Gâtul pârjolit o ardea la fiecare suflare, picioarele o înțepau de parcă sângele din ele-i fierbea. Umerii îi țipau sub greutate scutului ținut deasupra capului. Fiecare pas greoi care atingea nisipul rugos și mereu în mișcare amenința să se termine cu o căzătură. Ar fi făcut de bunăvoie schimb cu Savo, oferind două picioare întregi pentru unele rupte. Măcar pentru el marșurile se terminaseră.
Dar ea nu îndrăznea să se oprească. Nici măcar pentru a-și recăpăta suflul, a coborî scutul pentru o clipă sau a se scărpina pe coapse. Nici nu mai conta că rondul ei în bătaie de joc o dusese dincolo de Turn, unde Imunul nu o putea vedea. Fiindcă și dacă prin absurd o observa că –
Ceva lovi pavăza drept în mijloc. Clinchetul ascuțit, amplificat de măciulia de bronz în formă de clopot, îi răsună în urechi. Tresări, se împiedică și se opri, aproape prăbușindu-se.
Coborî scutul și văzu o mică adâncitură pe latura cerculețului de metal șlefuit, dar și o gaură adâncă aproape de mijloc. Ce o lovise ricoșase din bronz, găurise acoperământul de piele și ciobise miezul de lemn. Privi pe jos de jur împrejur. Nimic deosebit, doar nisip și pietre. Își ridică încet capul spre punctul unde se îngusta de tot Turnul, acoperindu-și ochii împotriva soarelui nemilos și gândindu-se la legendarii zidari de oase.
Observă ceva pe cer. Profilată clar peste strălucirea orbitoare, cobora spre ea un obiect ca o insectă înaripată. Îi urmări traseul lent, încolăcit. Când ajunse în dreptul său, întinse palma și o prinse cu blândețe între degete.
Când le deschise, văzu câteva bucăți de cârpă, cusute grosolan împreună. Le examină pe fiecare și remarcă semnele micuțe și stranii ce le acopereau – puncte, valuri și linii plăcute privirii. Dar înțelesul nu-l putea desluși… dacă aveau vreunul.
Era atât de concentrată asupra obiectului ciudat încât de-abia după o vreme realiză că, atunci când se împleticise, ajunsese la doar câțiva pași de fundația Turnului.
Privi înainte și simți fiori reci pe șira spinării. Un craniu părea să se holbeze la ea cu orbitele goale. Din el se deschidea un evantai de coaste lungi și curbate, ca o creastă în formă de semilună, așa cum aveau centurionii la coifuri. Încetișor, cu respirația tăiată, făcu doi-trei pași înapoi, cu ochii încă fixați pe zidul infinit al Turnului.
Soarele în amurg acoperi fiecare bucată de fildeș mort cu pete roșiatice ca de sânge și fâșii cărămizii ca de rugină. Oasele în sine păreau să lucească, încinse parcă dinspre interior. Numai cranii cât vedea cu ochii, distanțate doar la o treime de metru între ele. Multe erau stricate de tăieturi largi și crăpături înguste. Unele aveau găuri de săgeată, în formă de stea. Altele calotele crăpate ca niște coji de ouă. Între ele, oase de toate felurile, mărimile și formele, se odihneau într-un model înghesuit și complex.
Nici nu-și putea imagina câte tigve or fi fost pe toate laturile Turnului. Sau cât de departe se întinsese Imperiul de-a lungul și de-a latul lumii ca să poată sfărâma atâtea suflete. Și cât se va mai întinde în continuare.
Se cutremură, încercând să scape de acele de gheață lăsate peste ceafă. Mai bine plec de aici, își spuse. Gambele o înțepară, ca răspuns la gând.
Trase de câteva ori aer în piept și-și scutură picioarele. Nu apucă să facă primul pas, că observă ceva acolo unde Turnul întâlnea nisipul. Se opri.
O mână. Brațul unui schelet. Atârna în lateral dintr-un rând de coaste, alături de un craniu. Cu palma în sus și degetele desfăcute.
Fu uimită să găsească o mână întreagă. Din ce auzise despre Turn, niciodată nu erau lăsate împreună două oase care fuseseră conectate în timpul vieții. Știa că scheletele individuale era desfăcute în părți mai mici, apoi amestecate între ele. Era puțin probabil, ba chiar imposibil, ca mâna aceea să fi aparținut vreodată tigvei de lângă ea. Și, totuși, Zakra simți că-și dorea să fi fost astfel.
Se lăsă pe vine, cu antebrațele strânse în jurul coapselor. Studie palma de lângă craniu, felul în care se desfăcuseră degetele, ușor curbate, ca și cum ar fi așteptat ceva. Privi bucățile de cârpă vopsită din mâna sa. Încă zguduită de ideea absurdă că aceeași piele acoperise cândva craniul și brațul scheletic, se întrebă dacă nu cumva desenele care o încântau nu fuseseră cândva scrise chiar de degetele acelea.
Ar fi vrut să ascundă legătura sub armură, ca să se joace cu ea când adormeau ceilalți recruți. În fond, orice altceva îi fusese luat.
În schimb, se întinse și o dărui cu delicatețe palmei care aștepta deschisă.
Zakra se ridică în picioare și rămase tăcută și nemișcată, dezorientată, uitând toate gândurile despre pedeapsă. Nisipul îi foșni sub tălpi și i le împinse lent mai aproape de temelia Turnului. Ochii i se coborâră urmărind rândurile de cranii care se scufundau încet, aproape imperceptibil.
Se uită la tigva de lângă mâna scheletică, tocmai în clipa când dinții ei mușcară din țărână. Îi susținu căutătura moartă, timp în care orbitele întunecate și goale se umplură cu o cascadă de pietricele. Degetele descărnate ale mâinii se strânseră în jurul darului oferit de Zakra, apoi se făcură nevăzute, îngropate de nisip.
Tradus de Miloș Dumbraci
© 2016 by Jeff Samson.
Originally published in Colored Lens January 2016 / publicat inițial în Colored Lens Ianuarie 2016 – link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
