Du Ruofei se trezi dintr-un vis fără final, gol în pat.
O vreme, stătu pur și simplu întins acolo. Visul fusese atât de lung că și uitase unde se presupunea că trebuia să fie. În cele din urmă, recunoscu apartamentul dărăpănat pe care-l închiriase în ultimii trei ani: decor învechit de prin anii `90, plafonul tavanului din rigips lăsat, plintă de lemn zgâriată pe sub tapetul galben după multe sezoane ploioase, cu pete verzi de mucegai în colțuri. Patul, biroul și dulapul erau toate făcute din placaj ieftin. Știa ce uși erau stricate și ce ușă era barajul care ținea un șuvoi de haine cu miros de mucegai.
Oftă. Nimic nu se schimbase. Visul nu fusese decât atât: un vis. Își trecu mâinile peste pielea palidă, examinându-și încheieturile, gâtul și interiorul coapselor: totul era moale, normal. În vis, aceste locuri fuseseră străpunse de tuburi și ace, conectate la mașinării ale căror nume nu le știa, bâzâind și zumzăind atât de tare că aproape îl înnebuneau. Zgomotele din vis persistau în mintea sa. Dădu din mâini, încercând să alunge roiul de albine.
Lumina de afară bătea în ferestrele acoperite de perdea, neputând să-și dea seama cât era ceasul. Dintr-un colț, întrezări clădirile înalte plutind în ceața de smog. Din cauza poluării își ținea ferestrele închise tot anul și se baza pe aerul condiționat pentru aer proaspăt.
Fără să se mai îmbrace, se dădu jos din pat și își porni calculatorul, încrezător că nimeni nu avea să-i invadeze intimitatea. Colegul său de cameră tocmai ce se mutase și, deocamdată, plătea dublu prețul chiriei, un gând care-l copleșea puțin. Încerca să plătească la timp lucrând ca traducător liber-profesionist, dar deseori editorii întârziau cu plata facturilor cât se putea de mult, iar fluxul venitului nu era foarte stabil.
Părea să fie ceva în neregulă cu calculatorul.
Toate semnele arătau că rețeaua funcționa bine, dar site-urile preferate ale lui Ruofei arătau aceleași titluri din ziua anterioară, 26 iunie 2018. Dădu click pe titlurile cumva familiare, dar de data asta fu șocat de conținut.
Ultimul grup al celor câțiva norocoși va intra astăzi în hibernare.
Pe ecran, erau fețe cunoscute: magnați de afaceri diagnosticați cu boli fatale, politicieni trecuți de floarea vârstei, comedianți, matematicieni de seamă, genii în hacking, Miss Globe… majoritatea hibernauților și-au primit locurile dorite în camera de hibernare ca rezultat al unei formule complicate și opace concepută de Biroul Future Affairs ONU. Un medicament special le-ar permite să doarmă sute de ani, însoțiți doar de visele și dorințele lor, așteptând să fie treziți de generațiile viitoare.
Care ar putea fii roboții! scria autorul articolului.
Printre prim-planurile prelucrate comercial ale spumei societății, Du Ruofei văzu un tânăr cu pielea pământie, aspră, stranie, în mod clar ieșită din comun, dar nu neapărat respingătoare. Părea că se chinuia să zâmbească, dar eșua categoric. Buzele strâmbe și mușchii răsuciți dădeau un aer de reticență și stânjeneală. Citi descrierea de sub imagine.
Du Ruofei, în vârstă de 24 de ani, din Shanghai, este singurul câștigător al loteriei de hibernare!
Se uita la propria față.
Tremurând, Ruofei se ridică. Nu putea să înțeleagă nimic din toate astea. Visul chiar fusese real? Dacă era așa, cum își putea explica ce văzuse acum? Sau poate era doar prins în mijlocul altui vis într-un lung somn de hibernare. Corpul său fragil era încă prins în coconul de un alb pur, așteptând să apară momentul oportun.
Se îndreptă spre ușă și răsuci clanța, așteptându-se să vadă holul întunecat, familiar, care ducea spre o sufragerie înghesuită și murdară.
Dădu peste o lumină albă. Vedea…
…o bulă lăptoasă.
Toată camera sa era în interiorul acelei bule. Pe suprafața moale, Ruofei zări proiecții ale priveliștilor cunoscute ale Shanghaiului din secolul XXI: zgârie-nori, autostrăzi suspendate, alei înguste, străzi conturate de Firmiana Simplex.
Ruofei mângâie orașul ireal. Membrana subțire a bulei se deformă sub presiunea mâinilor sale: zgârie-norii se răsuciră și se îndoiră, orizontul se undui. Apăsă mai tare. Membrana se subție și mai mult.
Un text albastru fluorescent apăru deodată și orașul se balansă, se mototoli, căzu și dispăru. Bula translucidă, ca pielea năpârlită de șarpe, se prăbuși într-un morman.
Priveliștea dezvăluită din spatele membranei căzute îl uimi. Stătea în mijlocul unui spațiu care-i amintea de un stadion. În jurul lui erau inele cu scaune în creștere, în care nenumărate umbre se zvârcoleau ca niște larve. Lumini orbitoare veneau din toate direcțiile, așa că își acoperi ochii, nemaiputând să vadă nimic. Un fel de sistem de anulare a zgomotului părea să fi fost oprit brusc, iar Ruofei fu inundat de valuri de strigăte și aplauze sălbatice.
Strigătele păreau să fie umane. Oftă ușurat. Aproape fără să-și dea seama, se aplecă și-și acoperi goliciunea, realizând că era gol.
Strigătele deveniră și mai puternice, acum amestecate aproape și cu râsete. Dintr-o dată, tot zgomotul încetă.
Urmă un amestec de voci masculine, vorbind în același timp în mai multe limbi. Cumva, Ruofei realiză că acele voci îl prezentau, pe el, mulțimii. Luminile îi evidențiau goliciunea, iar el voia să fugă în camera sa, dar când se întoarse, nu mai găsi nimic. Era ca o maimuță care fusese epilată peste tot și expusă privirii unei mulțimi impresionante. Aproape că leșină de rușine.
O figură apăru la distanță, în centrul scenei și se apropie încet. După forma corpului, își dădu seama că era o femeie. Avea capul chel, decorat cu modele ciudate și complexe. Părea să aibă origini eurasiatice. La prima vedere, i se păru că și ea era goală, dar pe măsură ce se apropia, își dădu seama că era acoperită de o membrană mulată care degaja o lumină strălucitoare pe măsură ce lumina se schimba la fiecare pas.
Uimit, Ruofei rămase nemișcat. Femeia se îndreptă spre el, ținând în mână un dispozitiv în formă de minge de fotbal. Îl îndreptă spre el și niște stropi de vapori ieșiră din vârf. Își acoperi fața și închise ochii, speriat că sprayul era otrăvitor.
Nu se întâmplă nimic.
Deschise ochii și văzu că unde fusese atins de spray, pe brațe, se formase o membrană subțire pe piele, ca de plastic, dar mult mai ușoară și curată.
Înțelese imediat. Rușinat, se îndreptă de spate, ținându-și în continuare mâinile în zona părților intime în timp ce femeia continua să pulverizeze, acoperindu-l cu o ținută nouă – deși incompletă din moment ce el refuza să-și mute mâinile.
O expresie ciudată apăru pe chipul femeii când întinse mâna și-l împinse. El se împiedică, cu mâinile trăgând să nu cadă. De îndată ce își reveni, femeia reuși să pulverizeze o porțiune peste cea mai esențială parte a îmbrăcămintei sale.
Îi oferi un dispozitiv mic în formă de termit cu abdomenul lung și arătă spre ureche.
Încă încurcat, Ruofei puse dispozitivul în ureche. Femeia începu să vorbească, iar în urechea sa, Ruofei auzi mandarină modernă standard. Cuvintele nu se potriveau cu buzele ei, de parcă se uita la un film dublat.
– Sunt partenera ta, spuse ea. Azul450-Qin-Ye.
Trecuseră trei sute de ani.
Du Ruofei stătea în fața ferestrei din podea până în tavan a apartamentului, privind o lume complet schimbată. Același gând îi trecu prin cap.
Mama sa îl născuse la vârsta de treizeci și patru de ani, un bebeluș născut prin cezariană prematur și fragil. Singura veste bună a fost că era în viață. Veștile proaste, însă, au curs ca un izvor neîncetat în următorii ani: după un vaccin antigripal administrat prost, a fost diagnosticat cu o afecțiune neurologică rară care implica pierderea controlului asupra nervilor faciali. La cinci ani, părinții lui au divorțat, la opt ani, directorul școlii a convins-o pe mama sa să-l retragă de la școală, pentru că mulți părinți se plângeau că odraslele lor aveau coșmaruri din cauză că se uitau la fața lui. Între zece și șaptesprezece ani, anii din școala generală și liceu, a suferit mai mult decât de obicei din cauza durerii și a trebuit să îndure porecla Poker Face. La șaptesprezece ani și jumătate, a fost respins de școala de arte ca rezultat al interviului față în față și s-a putut specializa doar în limbi străine la o școală cu program seral.
Orice persoană normală ar fi pus toate necazurile pe seama acelei epidemiei gripale.
Pleoapele nu i se închideau complet, iar colțul stâng al gurii era deformat, oferindu-i feței sale un aspect general al unei măști neglijente de cauciuc pentru Halloween. După ani de acupunctură și terapie fizică, și-a îmbunătățit controlul asupra mușchilor ochilor care zvâcneau, atâta timp cât nu încerca să zâmbească.
De-a lungul vastei sale istorii, umanitatea a dezvoltat un sistem incredibil de sensibil pentru procesarea expresiilor faciale. La o primă vedere, s-ar putea observa diferența subtilă dintre rânjetul fals al unui agent de asigurări și zâmbetul sincer stârnit de buchetul de flori al persoanei iubite. Atât un șoc electric asupra feței, cât și o glumă bună ar determina mușchii zigomatici mari să se contracte, făcând colțurile gurii să arate a zâmbet. Secretul totuși stă în mușchii globilor oculari din jurul ochilor. Doar un zâmbet din inimă ar contracta acei mușchi ca să strângă obrajii și să tragă sprâncenele în jos, formând riduri subtile în jurul colțurilor ochilor.
În trecut, Ruofei se închidea în baie ca să-și exerseze zâmbetul în oglindă. Mama sa credea că se masturba, pentru că, de fiecare dată când deschidea ușa, pe fața lui se citea încântarea.
De când mușchii globilor oculari n-au putut fi conștient controlați, mintea umană a fost pregătită să observe acest detaliu și să recunoască zâmbetele reale de cele false. Dar pentru Ruofei, de când mușchii globilor oculari au rămas relaxați, putea arăta doar un tip de zâmbet, genul care era considerat fals de către ceilalți.
Însă fix zâmbetul său era sursa întregii sale tragedii.
De multe ori, mama lui plângea singură din cauza afecțiunii lui, dar nu vărsa o lacrimă de față cu el.
Odată, când avea cinci ani, stătea în pat și își auzise tatăl țipând: „Nu știe nici măcar cum să zâmbească!”. A urmat apoi sunetul unei palme peste față, o tăcere lungă, trântitul unei uși și, în final, suspine înăbușite. Cu toată puterea lui, Ruofei, stând în întuneric, a forțat un rânjet pe față, dar tatăl său nu s-a mai întors.
După ce mama lui a completat hârtiile ca să-l retragă de la școală, a înjurat tot drumul spre casă. Mânuța lui, strânsă atât de tare într-a mamei că-l durea, simțise tremurul durerii ei. Mama lui nu se uitase o dată la el.
Un om chel care spunea că e expert în vindecarea afecțiunilor neurologice îl întâlnise în holul unei hotel micuț. S-a-întins să mângâie obrazul lui Ruofei.
– Ai zâmbetul mamei tale.
Mama lui era în baie de mai bine de o oră și se auzea mereu sunetul apei care curgea.
Știa totul.
Își putea imagina numeroasele ore de plâns tăcut care încă o așteptau.
El decisese să încheie tragedia, să-i dea mamei sale o șansă să se retragă din spectacol. Își imaginase toate felurile în care se putea sinucide, iar metoda la care se tot gândea era sufocarea cu supradoză de gaz ilariant. Un astfel de umor morbid era poate singura cale pe care și-o imagina de a da valoare lumii. Din lașitate sau, poate, din curaj a ales în cele din urmă o părăsire blândă a mamei sale și să înceapă o nouă viață într-un oraș mare.
Cu trei sute de ani în urmă, era un bărbat singuratic care trăia la periferia societății. Departe de familie și prieteni, s-a străduit să-și facă un rost în viață. Dar viața l-a dat la dat o parte și i-a pus în cale obstacol după obstacol. Visurile lui au crescut și apoi s-au spart, ca bulele de săpun, nelăsând nicio urmă.
Apoi, peste noapte, toată lumea îl aclama drept preferatul sorții, doar pentru motivul câștigului său la loterie care i-a permis să lase vechea lume în spate.
Degetele subțiri ale lui Azul450-Qin-Ye trecură peste ochiul stâng al lui Ruofei, ca și când ar fi căutat dovada adevărului poveștii sale.
– Ești super, zise ea. Nu ești deloc ca ceilalți. Ești nou-nouț.
Nimeni nu-l descrisese astfel vreodată. Din câte își amintea, după plecarea tatălui său, totul din viața lui era vechi, folosit. Ghiozdan uzat, penar uzat, cărți uzate, haine roase date de la verișorii mai mari, pantofii vechi ai tatălui său care-i ieșeau din picioare, șosete atât de jerpelite încât peticele aveau petice… avea impresia că până și inima îi era antică. Din momentul în care părinții lui s-au despărțit, el nu a mai crescut, doar a îmbătrânit.
Totuși, această „parteneră” din trei sute de ani în viitor îi spunea că e „nou”. Găsise asta de neînțeles. De fapt, în această lume nouă și curajoasă, însemnătatea lui „partener” era, de asemenea, nouă.
Femeia îi spuse că, de când rata natalității a scăzut atât de mult, ea și alții asemenea ei au crescut în incubatoare. „Azul450” i-a format genotipul, în timp ce „Qin-Ye” a comemorat numele de familie ale părinților ei adoptivi. Totuși, prefera ca prietenii să-i spună „Jingjing”.
– Pe vremea mea, noi dădeam astfel de nume urșilor panda, zise Ruofei.
– Ce sunt aceia? întrebă ea, absolut confuză.
Atunci realiză că urșii panda probabil dispăruseră demult, deși văzuse multe astfel de animale fantastice defilând pe străzi. Biotehnologia acestei lumi noi avansase până în punctul în care noile creaturi puteau fi asamblate ca piesele de Lego, dar oamenii păreau să nu fie interesați de dispariția speciilor ca urșii panda, dinozaurii, mamuții și păsările Dodo.
Era o eră care venera inovația mai presus de orice.
Conform lui Jingjing, tradiția de a avea o relație pe viață (sau cel puțin cu intenția de a fi pe viață) a dispărut. Partenerii negociau și stabileau durata timpului petrecut împreună. Monogamia a fost abolită, iar legea proteja legăturile unul-cu-mulți și mulți-cu-mulți pe timp limitat.
– Pe vremea mea, asta s-ar fi considerat a fi semn de nestatornicie în sentimentele cuiva, spuse Ruofei.
– Ne gândim la asta astfel…
Jingjing ciripi un șir de silabe, un cuvânt pe care el nu-l cunoștea. Ideea de bază era ceva de genul ăsta: vechiul este deja parte din mine, doar noul poate descuia potențialul viitorului.
Ruofei se gândi la asta.
– Dacă nu mă placi, putem să încheiem acordul de legătură oricând și îți vei găsi o nouă parteneră, zise Jingjing. Până la urmă, ești oaspetele nostru. Este de datoria noastră să te facem să te simți confortabil.
Expresia lui Jingjing era atât de inocentă încât Ruofei privi stânjenit în altă parte.
– Cum… cum au ales să-mi fii parteneră?
Chipul lui Jingjing se lumină – chiar și modelele de pe fruntea ei începeau să se învârtă și să se schimbe.
– Am câștigat la loterie!
Aha, gândi Ruofei. Aparent, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Dar el avea o întrebare mai importantă.
– Ce s-a întâmplat cu ceilalți hibernauți?
Jingjng privi într-o parte.
– O să afli… la momentul potrivit. Îți pot spune că ești singurul care s-a trezit.
Ruofei cântări numeroasele posibilități cuprinse în acest răspuns.
– Mai e ceva ce trebuie să știi.
Jingjing arătă deasupra capetelor.
– E nevoie de bani ca să te dezghețăm și să te ținem în viață. Am decis să-ți acordăm drepturile de difuzare în timp real pentru cele trei rețele de difuzare. O parte din veniturile generate de publicitate și transmisia de informații vor fi direcționate în contul tău personal.
Ruofei privi către tavanul fosforescent. Nu putea vedea camerele, dar își dădu seama că nu putea refuza.
– Înțeleg, zise Jingjing cu o mână pe umărul lui. Oamenii din trecut aveau un fel de obsesie în privința „intimității”. Erau… supra protectoriîn privința simțului de sine. Crede-mă, înlătură vechiul sine. Vei fi bogat.
Ca și când își amintise ceva important, adăugă:
– Cel puțin, acum ai posibilitatea să devii ce vrei tu.
În timpul celor trei sute de ani, două războaie și peste patru sute de războaie regionale au avut loc pe suprafața pământului. Cel puțin o dată, lumea a stat în pragul anihilării nucleare. De trei ori, crizele extreme ecologice au amenințat disparițiile în masă. Guvernele și granițele s-au schimbat de nenumărate ori.
Pe de altă parte, progresul tehnologic, realizat de generații de oameni de știință care au stat pe umerii giganților, a fost constant. Au existat multe descoperiri în știința materialelor, biotehnologia, dar din cauza distrugerii acceleratorilor de particule de mare energie în război, fizica teoretică nu s-a dezvoltat niciodată până în punctul în care să fie posibil zborul interstelar.
Totuși, pentru Ruofei, nimic din toate astea nu conta la fel de mult ca o dezvoltare anume.
Privi fața perfectă din oglindă. Trăsăturile erau fără cusur, simetrice. Ochii străluceau ca tăișul unei săbii. Nasul era drept și delicat. Cea mai izbitoare trăsătură era gura, ale cărei buze aveau grosimea potrivită. Zâmbi, iar două gropițe senzuale îi apărură pe obraji. Niște dinți albi și incredibil de drepți se iviră printre buze.
Se trase înapoi din oglindă, iar efectul de realitate mărită dispăru, fața sa revenind la starea sa obișnuită și nenaturală, plină de imperfecțiuni și cicatrici. Privi într-o parte, ca și când căuta o scăpare.
– Îți place fața pe care ți-am ales-o? întrebă Jingjing.
– E… bună. Cu excepția… cu excepția faptului că nu arată ca mine.
– Este cea mai populară față a sezonului, zise vânzătorul. Mereu putem face mici ajustări de îndată ce începi s-o porți. Durează doar o oră pentru a repara mulajul. Iar dacă te saturi de ea, îți oferim în schimb două gratis.
– De ce nu încerci? zise Jingjing încurajatoare.
– Lasă-mă să mă gândesc.
Ruofei era tulburat de această lume, plină de bărbați și femei mai frumoase decât toate cele văzute în viața sa. Dar repetitivitatea perfecțiunii estetice îl obosea. Când toată lumea afișa trăsături perfect simetrice tăiate la proporția de aur, fețele imperfecte erau cele care făceau impresie.
– Cum recunoști pe cineva, dacă toți își schimbă constant fețele? o întrebă el pe Jingjing.
– Trăsăturile superficiale se pot schimba, dar posturile și obiceiurile subtile, nu. Nici timbrul vocal nu se schimbă. Modelele retinei și secvențele ADN rămân constante. Toate astea sunt stocate într-o bază de date centrală. Te poți uita la datele oricărei persoane pe care o întâlnești.
– Nu ți se pare straniu să vezi pe cineva cu aceeași față ca a ta? Sau să-ți vezi persoana iubită schimbându-și înfățișarea? Pe vremea mea, era o superstiție conform căreia, dacă te întâlneai cu cineva care arăta ca tine, urma să mori.
– Cum am zis…
– Vechiul este deja parte din mine, doar noul poate debloca potențialul viitorului.
– Înveți repede.
– Dar, încă, nu mă pot obișnui.
– Atunci lasă-mă să-ți port fața mâine. Te voi ajuta s-o ajustezi.
– Nu! Nu suport fața asta.
– Atunci schimb-o cu ceva nou.
Ruofei nu spuse nimic. Nu mai avea scuze ca să se opună, dar atracția tradițiilor din viața sa anterioară îl forță să mai pună o întrebare.
– Și dacă vreau s-o schimb la loc?
– Oricând, oriunde.
Du Ruofei, călătorul în timp care venise cu trei sute de ani mai devreme, era cel mai râvnit oaspete din această nouă eră. Era invitat la tot felul de evenimente, unde poveștile lui despre obiceiuri și practici stranii ale trecutului antic fascinau publicul. Orice petrecere fără Du Ruofei nu putea fi considerată de primă clasă.
La ceremonia de deschidere pentru o competiție de canto somatic, Du Ruofei fu invitat să cânte o piesă din secolul XIX. Alese imnul ultimelor Jocuri Olimpice pe care și-l putea aminti înainte să intre în hibernare.
Se gândi la el ca la ultimul cântec al lumii vechi, pentru că lumea a încetat să mai existe din momentul în care a intrat în camera de hibernare.
Numărul privitorilor atinse apogeul în timp ce cânta refrenul, deși mulți se plânseseră crainicilor că vocea lui Ruofei era supărătoare atât pentru digestia lor, cât și pentru animale. Dar locația fu plină de aplauze politicoase.
Du Ruofei, acum extraordinar de arătos, și Azul450-Qing-Ye, într-o ținută elegantă de seară, intrară împreună în secțiunea VIP. Competiția consta în faptul că fiecare concurent genera vibrații din diferite părți ale corpului, care, după ce erau procesate de un sintetizator numit Auto-Soma, erau transformate într-un peisaj sonor simfonic. Pentru a le spori cântatul somatic, concurenții și-au implantat în corp diverse obiecte de materiale diferite și calități acustice. Integrate în mușchi și oase, implanturile transformau fiecare corp într-un instrument muzical unic.
Ascultând această muzică stranie, i se ridică la propriu părul de pe ceafă, dar Ruofei își păstră zâmbetul.
La o petrecere exclusivistă, Ruofei descrisese invitaților viața sa din vechiul Shanghai: înghesuiala din metrou, statul la coadă pentru a cumpăra prânzul la un 7-Eleven, descărcarea de filme piratate, traducerea de bârfe banale despre celebrități, privirea către cupluri care se sărută pe stradă, fuga spre casă înainte să plouă, dușul și somnul. Când invitații auziră că cetățenii obișnuiți din Shanghai petreceau mai mult de cincisprezece ore pe zi la muncă, rămaseră șocați. Unii fuseseră atât de uimiți că uitaseră să tragă tuburile lângă gură ca să dozeze simulhol.
Iar când el menționă că uneori își suna mama acasă, dar nu găsea nimic de spus, doamnele elegante își exagerau expresiile triste ca să arate cât erau de emoționate.
Cred că trei sute de ani nu-i atât de mult, gândi Ruofei.
Treptat, începu să-i placă și chiar să tânjească după asemenea spectacole. Nu era asta chiar viața pe care și-o dorise atât de mult în vechea lume, dar pe care nu o obținuse niciodată? Să se îmbrace elegant în fiecare zi, să mănânce delicatețuri, să socializeze cu oamenii faimoși și puternici, să fie în permanență bombardat de nou? Elita care-l invita era atât de pricepută în manipularea subtilă a cuvintelor și expresiilor că deseori se simțea în mod straniu mulțumit de sine, de parcă i-ar fi ieșit prin fiecare por.
Jingjing îi explică faptul că elitele nu au fost crescute în incubatoare. Originea lor era, de fapt, învăluită în mister. Fiind copii, li se implantase un program nervos precis pentru comunicare și limbajul corpului, astfel încât, ca adulți, să îndeplinească îndatoririle de interacțiune socială și să îndeplinească rutinele dictate de etichetă la perfecție. Erau conducători sociali aflați sub conducere.
Adevăratele autorități, cele care făceau regulile, trăiau pe o stație spațială aproape de orbita Pământului. Oameni de la suprafață nu puteau comunica cu ei decât printr-un turn de date de pe coasta de nord printr-o legătură prin satelit criptată.
Era o dată, își aminti Jingjing, când acei mușchi faciali bine controlați păreau să nu funcționeze cum trebuie, iar elita și-a arătat teroarea și jena.
La o ocazie, în timp ce Ruofei întreținea publicul cu poveștile lui din vechea viață despre cum, pentru a economisi bani, trebuia să scoată becurile din apartament, să deconecteze toate aparatele neimportante și chiar să reducă lumina ecranului de la calculator până când abia putea citi textul, un dascăl strigase dintr-o dată:
– Pare a ceva ce o cioară cu trei picioare ar face.
Toți cei de față râseră.
– Ce-i o cioară cu trei picioare? întrebă Du Ruofei. Sigur dascălul se referea la altceva și nu la creatura mitologică din vechile basme care simboliza soarele?
Râsul încetă imediat. Oamenii schimbară priviri, dar nimeni nu-i răspunse.
Jingjing îi strânse mână și îi șopti.
– Îți spun mai târziu.
Ruofei avu deodată senzația că chiar și lumea asta perfectă avea propriile-i crăpături și cusururi.
Cioara cu Trei Picioare era un grup de extremiști care amenința siguranța ordinii mondiale. Ei vedeau tehnologia modernă ca pe un inamic și căutau să distrugă sistemele automatice și consumerismul. Cioara cu Trei Picioare avea propriul sistem de credințe cvasi-religioase, având ca ultim scop prezervarea a așa-numitei „esențe a civilizației omenești”. Din moment ce inamicul lor, lumea modernă, era mult prea puternică, membrii grupului puteau doar să-și câștige traiul locuind în pustietăți rurale, așteptând șansa să lovească în inima civilizației.
– Deci… sunt cei din Cioara cu Trei Picioare răi?
Ochii lui Jingjing licăriră în lumina difuză.
– Cred că… ei doar văd lumea într-un mod diferit.
– De ce m-au privit ceilalți așa ciudat mai devreme?
Urmă un oftat lung.
– Membrii din Cioara cu Trei Picioare au atacat baza cu camerele de hibernare. Tu ești singurul supraviețuitor.
Condus de o curiozitate irezistibilă, Ruofei adună toate informațiile pe care le putea găsi despre Cioara cu Trei Picioare, dar așa cum își imaginase, nu găsise prea mult. În plus, din diferite surse, găsise impresii diferite, contradictorii, care făceau grupul să pară și mai misterios în mintea sa.
Se găsi schimbându-se.
A te obișnui să urmărești noul la nesfârșit însemna și să te obișnuiești cu un sentiment interminabil de oboseală și nemulțumire. Era obosit de posesiile și hainele lui, pe care le putea schimba oricând voia, obosit de fața lui, obosit chiar și de Jingjing, în ciuda eforturilor ei constante de a se reînnoi. Pielea ei, odată o viziune strălucitoare a perfecțiunii, părea să pălească în ochii lui pe zi ce trecea, descoperind defecte intolerabile. Știa că ăsta era mecanismul prin care opera plictiseala în creier.
Trebuie să fie ceva stabil sub acest exterior instabil, gândi el. Începuse chiar să se îndoiască dacă știa că Jingjing era, sau nu, reală. Oare se lupta și ea cu propria-i plictiseală?
De multe ori, Ruofei aproape că adusese vorba în ceea ce privea schimbare de parteneri doar ca să renunțe în ultimul minut. Ca un pui de pasăre cu care s-a format o legătură, un fel de legătură unică se formase cu ea, prima ființă umană pe care o întâlnise în această lume nouă. Era o legătură pe care n-o putea înlocui cu niciun alt sentiment de noutate.
Din când în când, se gândea la tatăl său. Un fel de rebeliune, înrădăcinată în lumea veche, era poate adevăratul obstacol în calea îmbrățișării sale complete al acestui nou mod de gândire. Nu voia să devină ca tatăl lui.
Efectele secundare erau: dureri de cap, grețuri, dar nu exista o cauză clară. În fine, după o expoziție de artă psihedelică, de parcă ar fi vomitat în fața unui perete de sticlă, privi reflexia unui chip frumos, dar necunoscut, care se apropria din spate de chipul său frumos dar necunoscut – Jingjing, care tocmai ce-și schimbase chipul din nou.
– Ai nevoie de medicament? întrebă ea.
– Nu știu. Nu mi s-a mai întâmplat asta până acum. Își drese vocea, iar gâtul îl duru din cauza efortului. Mă simt balonat sau poate corpul meu pur și simplu nu se adaptează. Ai călătorit vreodată și te-ai simțit indispusă?
Jingjing dădu din cap.
– Trebuie să fii examinat.
Un instrument care-i aminti de o caracatiță albă își înfășură brațele în jurul lui și tentaculele îi cercetară orificiile. Erau moi, pneumatice, simulând senzația de piele umană și de temperatură corporală. Simți o serie de frisoane înainte ca tentaculele să se retragă.
– Înțeleg, zise Jingjing privind fluxul de date pe o membrană transparentă. Ești supraîncărcat.
– Ce?
– Mintea umană are propria limită a vitezei de transfer. Dacă ești stimulat de prea multă informație, asta va duce la reacții de respingere, care se vor manifesta prin simptome de sănătate sub nivelul optim. Asta e o teorie acceptată de secolul trecut.
– Ce se poate face?
– Poți curăța.
Jingjing îi arătă o tăbliță subțire și netedă,pe care informațiile la care fusese expus în acea zi erau clasificate și sortate: întâlniri sociale, VIP-uri, evenimente de știri, ritualuri, banalități, experiențe emoționale, vise…
–Poți șterge ce amintiri vrei, de care nu mai ai nevoie. Aruncă-le la gunoi și golește-l pentru a reduce încărcătura cognitivă.
Ochii aurii ai lui Jingjing îl priviră.
– Dar nu poți face asta, deoarece creierul tău e din trecut. Nu ai portul de implant pentru managerul de memorie. Doar dacă…
– Doar dacă ce?
– Ești de acord să faci o operație.
Atât pe dinăuntru, cât și pe din afară, Du Ruofei era acum un om nou.
În fiecare zi, își făcea timp să șteargă amintirile inutile, lăsând mai mult loc pentru experiențe proaspete. Scăpase de amintirile tuturor pe care-i întâlnise și care nu păreau importanți – chiar dacă se întâlneau din nou, nu era mare lucru să repete ritualul de introduceri fără sens. Conversațiile sociale politicoase despre vreme – șters. Vederile repetitive pe străzi – șters. Nostalgia declanșată de povestiri repovestite despre trecut – șters.
Nu mai era nevoie să fie încărcat de trecut. Era un nou Du Ruofei, o mașinărie capabilă să adune bucăți și piese din lumea veche în obiectele exotice pentru delectarea lumii noi.
Totuși, invitațiile de participare la petreceri elegante și întruniri grozave deveneau tot mai puține.
Avea ipoteza că în această lume obsedată de nou, senzația de nou pe care o generase scădea, la fel ca impresia lăsată de valurile spumoase pe plajă, dulceața lăsată de o bomboană pe vârful limbii, căldura lăsată de degetele lui Jingjing pe pieptul său.
Ce avea să se aleagă de el? Ar putea să se integreze în această lume ca un om obișnuit? Cumva, simțise o ușoară schimbare în modul în care ceilalți îl tratau. Era o distanță politicoasă, nuanțată de un strop de frică. Auzea zvonuri cum că ar fi următoarea țintă a Ciorii cu Trei Picioare, deși nimeni nu știa ce plănuiau.
Ruofei nu-și imaginase niciodată că numele său va fi vreodată legat de un grup de extremiști anti-guvernamentali. Pe baza fluxului de știri la care avusese acces, membrii Ciorii cu Trei Picioare erau niște fanatici care se bazau pe violență, asasinări și răpiri pentru a-și exprima ideile. Ei credeau că singura speranță pentru umanitate era descătușarea de toată tehnologia și bogăția materială în schimbul naturii și găsirii adevăratei păci interioare în sălbăticie.
Din filmările neclare și tremurate ale atacurilor lor violente, văzu umbrele lumii vechi. Fu îngrozit.
Se întâmpla când ținea un discurs de început.
În această lume nouă, încă mai erau instituții care serveau scopurilor similare școlilor – sau poate erau mai precis descrise ca fiind tabere de vară. Studenții puteau să-și aleagă din zecile de mii de cursuri diferite. Nu existau profesori. Toate bibliografiile predabile erau prezentate printr-o realitate augmentată. Studenții formau grupuri pe baza intereselor comune și realizau proiecte de cercetare sugerate de bibliografie. Se spune că aceste instituții educaționale premiau studenții care lucrau cel mai bine cu alții și care se ajutau.
În mod previzibil, Ruofei ținu un discurs în care făcuse praf sistemul școlar rigid și stereotipic din lumea veche: profesori nebuni, informații inutile și plictisitoare, singurul lucru valoros fiind colegii de clasă rebeli. Spuse chiar și o poveste despre prima lui dragoste. Timp de patru ani, admirase o fată de departe. În fiecare zi, o privea așezându-se departe de razele strălucitoare ale dimineții și se îndepărta sub strălucirea blândă a lunii. Nu și-au vorbit niciodată. Chiar și o atingere neatentă sau un contact vizual ocazional, accidental îl făcea să aibă fluturi în stomac.
– Totuși, continuă el, în imaginația mea, ne țineam de mână, ne sărutam, ne căsătoream, aveam copii, îmbătrâneam împreună. A fost cea mai minunată amintire, chiar dacă nu s-a întâmplat niciodată.
Se opri și așteptă aplauzele, dar fu întâmpinat doar de liniște. Ceva nu era în regulă.
În marea de fețe perfecte și tinere, una se ridică. Ezitant, întrebă:
– Credeți că oamenii erau mai fericiți cu acel tip demodat de relație? Sau… poate ce-am vrut să întreb este: fiind singura persoană care a experimentat lumea veche și lumea nouă, ce eră v-a făcut mai fericit?
Nepregătit pentru întrebare, Ruofei se chinui să răspundă. Dar când era pe punctul s-o facă, gazda se grăbi să spună că, din cauza crizei de timp, va trebui ca discursul lui Ruofei să ia sfârșit. Studenții deveniră agitați și murmurări dezaprobatoare umplură sala.
Mai târziu, în noapte, Ruofei privi spre Azul450-Qin-Ye care stătea întinsă lângă el în pat. Prin strălucirea slabă a metropolei din afara ferestrei lor, noua ei față era o altă viziune a perfecțiunii.
– Ești fericită? întrebă el, nesigur de ce răspuns prefera.
Încet, Jingjing își deschise ochii de parcă ar fi așteptat întrebarea până atunci.
– De ce n-ai cerut să îți schimbi partenera? întrebă ea. Știi că poți face asta oricând.
După un moment de tăcere, Ruofei spuse:
– Nu ești o cămașă, un dispozitiv, un peștișor de aur sau o plantă. Nu mă pot descotorosi de tine când vreau ceva nou.
– Nu înțeleg.
Vocea îi suna confuză, nesigură.
– Nici eu nu înțeleg. Poate sunt prea demodat. Nu pot ține pasul cu lumea…
Sărutul pasional îl întrerupse. Femeia care îl îmbrățișa îi părea o străină căreia nu-i păsa de lume. Era ca și când carapacea care o ținea închise căzuse, ca și cum vreo bestie răgea din adâncul sufletului său.
– Ești special, gâfâi Jingjing. Poate au dreptate.
– Cine sunt ei?
Jingjing aruncă o privire subtilă într-o parte, amintindu-i de camerele care transmiteau live în spatele ei și că erau încă pornite.
– Ei sunt cei care te lasă să devii cine ești.
Ruofei înțelese.
– Vreau să-i văd, mârâi el.
Degetele lui se înfipseră în pielea ei.
Jingjing lăsă să-i scape un urlet animalic. Închise ochii, de parcă două pietre prețioase ar fi fost acoperite de pâslă neagră.
Se ridică deasupra lui, vorbindu-i fără cuvinte.
Ai răbdare. Oportunitatea va sosi.
O competiție atletică globală urma să se țină în curând. Se numea Jocurile Olimpice+.
Spre deosebire de vechile Jocuri, cele noi nu mai limitau competiția la capacitatea corpului pentru viteză, putere și tehnică. În schimb, accentul se punea pe integrarea noii tehnologii. Astfel, jocurile, care demult se țineau o dată la patru ani, erau o oportunitate pentru producătorii de echipament medical, dealerii de arme și firmele de inginerie genetică să-și arate noile produse. Concurenții, asemeni super eroilor, își upgradau corpurile pentru a urmări noile recorduri nelimitate de limitările corpului uman.
Ruofei fu rugat să țină un discurs la ceremonia de deschidere.
Refuză onoarea.
Gestulsău deveni un subiect de speculație. Unii credeau că primise amenințări de la Cioara cu Trei Picioare, alții șușoteau că s-a plictisit de viață. Se răspândea chiar că a cerut să se întoarcă la hibernare.
Ruofei refuză să răspundă la orice întrebare legată de decizia sa, adâncind misterul.
În fine, invitația pe care nu o putea refuza, invitația pe care o așteptase, sosi. Era de la stația spațială, iar Jingjing era rugat să-l ducă la turnul de date.
Știm că ai întrebări. Îți vom răspunde.
Turnul de date era pe coasta de nord. Chiar și în plină vară, spuma valurilor puternice se solidificau în gheață albă în aer și, suflată de rafalele puternice, se prăbușea de-a lungul plajei ca niște creaturi fragile care se alungă.
Trenul de mare viteză nu mergea direct spre turn, așa că cei doi trebuiră să meargă pe jos de-a lungul mării cenușii, aplecându-se în vijelia rece și fiind zdruncinați de grindină. Urmele pașilor rămâneau câteva secunde înainte ca vântul să le șteargă. Vântul mai făcea imposibil vorbitul, așa că trebuiră să îndure tăcerea. Turnul, o coloană centrală cu piloni de sprijin strălucitori, se ridicau din apă și se înălțau spre cer, strălucind albi ca o scoică.
Înainte să intre pe poarta de acces de jos, Jingjing îi explică nu erau permise camerele înăuntru. Astfel, transmisiunea în direct se oprea pe toată durata pauzei și era înlocuită cu alte programe.
Luară liftul la etajul menționat în invitație. După multiple verificări de securitate pentru a le fi verificate identitățile, perechea se găsi în camera de comunicații. Nu era nicio mașinărie sau suprafață de intrare, iar figurile geometrice aleatorii circulau de-a lungul tavanului sferic. Se presupune că această configurație nu a fost destinată să protejeze echipamentul, ci să protejeze sistemul nervos fragil al utilizatorilor umani.
– Ai grijă. Jingjing îl privi ca și când ar fi vrut să mai spună ceva. Apoi se retrase, lăsându-l singur în cameră.
Modelele din tavan se schimbau. Acum semănau cu undulatusasperatus,norii turbulenți dinaintea unei furtuni.
Bun venit, domnule Du. V-am observat de ceva timp. Ce bine că ne întâlnim în sfârșit față în față.
Vocile, care vorbeau în sincron, erau androgine.
– Și eu mă bucur să… vă cunosc. Dar trebuie să mărturisesc că nu înțeleg scopul acestei întâlniri.
Parametrii comportamentului dumneavoastră au arătat schimbări spontane în ultimele câteva săptămâni. Nu putem explica aceste schimbări decât dacă aveți îndoieli. Îndoielile dumneavoastră, nerezolvate, pot deveni îndoielile tuturor.
– Mă îndoiesc că am atâta influență.
Să trecem la subiect atunci. Sunteți o amenințare pentru întregul nostru sistem de valori.
– Cred… Pur și simplu nu sunt obișnuit cu această nouă viață.
Un sentiment brusc de absurditate îl lovi pe Ruofei. Literalmente, încerca să explice tavanului monogamia.
Nu. Vă îndoiți de fundația acestei lumi. De asta, corpul dumneavoastră arată semne de respingere.
– Nu…
Priviți-vă!
Numeroase fețe apărură pe tavan.
Fețele rafinate, frumoase, perfecte pluteau peste tavan ca niște meduze fără tentacule. Fiecare era o față pe care Ruofei o încercase la un moment dat. Acum, toate colțurile gurii căzură și colțurile ochilor deveniră tensionați, zâmbind într-un mod iluzoriu, agitat, fals.
Îndurerat, Ruofei își coborî privirea. Dar sub picioare era altă față familiară dar la fel de stranie. Își strânse ochii.
– De ce-mi faceți asta?
Pentru că sunteți special. Aveți o responsabilitate în această lume.
– Nu sunt nimic altceva decât un proscris care a câștigat la loto. N-am avut de ales.
Când ești la Roma, faci ce fac romanii. Corect? De ce nu vă puteți juca rolul de idol așa cum trebuie?
Ruofei începu să râdă. Nu se putu abține.
– Nu, sunteți niște neghiobi, stând acolo în tronurile voastre în spațiu ca niște despoți de demult. Poporul vostru e obosit de această viață de căutare veșnică de nou. Nu poate vedea viitorul în asta. Vrea altă posibilitate.
Iar dumneavoastră le-o puteți oferi?
– Eu doar spun adevărul din suflet.
Tavanul se micșoră pe măsură ce vorbitorul de la celălalt capăt se adâncea în gânduri. Pauza deveni atât de mare încât era sufocantă.
Ruofei se sprijini de perete și se așeză. Un roșu ce dădea senzația de neliniște strălucea în întreaga cameră.
Am făcut o greșeală în ceea ce vă privește. Trebuie să o corectăm.
– Ce fel de corectare? Ruofei își dădu seama că nu-și mai putea mișca picioarele.
O operație minoră care durează câteva minute. Nu veți simți nimic.
– Nici să nu vă gândiți!
Ruofei se luptă împotriva forței invizibile ce-l imobiliza, dar cu cât se zbătea mai mult, cu era atât mai prins. Dintr-o dată, o forță îl trase în centrul camerei și-l ținu acolo. Din depărtare, se auzeau bătăi în ușă și vocea slabă a lui Jingjing.
– Jingjing! Ajutor!
Un tentacul moale coborî din tavan,răsucindu-se cu ușurință în timp ce căuta orificiul creierului de la baza craniului lui Ruofei.
Dintr-o dată, forța misterioasă dispăru. Ruofei se prăbuși.
Cum ai…
Înainte ca vocile să poată termina, podeaua de sub Ruofei se deschise. Fu tras prin deschizătură și, parcă ghidat de un tub transparent, alunecă prin mai multe etaje din turn ca un glonț tras în coloana centrală. Cobora atât de repede încât își simțea măruntaiele făcute praf din cauza accelerării până când, cu o întoarcere abruptă, căzu într-un întuneric nesfârșit.
Când se ridică rapid, își pierdu cunoștința.
Ruofei privea un film în care era personajul principal. Toate scenele erau atât de ciudate, de ilogice, ca și cum ar fi fost decupate din filme din diferite genuri în diferite perioade, îmbinate aleatoriu și apoi redate ca o peliculă lungă, filmată cu încetinitorul.
Se vedea împins într-o mașină hover argintie de oameni îmbrăcați în negru. Apoi, mașina gonea cu o viteză incredibilă printre munți, văi, tuneluri, stații de reîncărcare pe autostradă, străzi și alei, până când ajunse la un concert pe plajă care tocmai se termina, cu sticle și cutii împrăștiate pe nisip, dozatoare de simulhol, măști care mucegăiau repede, batoane afrodiziace și injectoare folosite lucind peste tot ca scoicile. O barcă cu motor gonea pe coastă, sărind peste valuri.
Oamenii în negru îl duseră pe Ruofei pe barcă. Ca un jet de spermă zvâcnitoare, barca goni spre o navă mare în apele internaționale. Fu mutat cu o macara și apoi pus ușor într-un coșciug.
Bărbați și femei îmbrăcate cu haine elegante dintr-o eră demult apusă stăteau în jurul unei scene, printre ei aflându-se un bărbat frumos care-i zâmbea, arătându-și dinții asemănători cochiliei. Luminile se rotiră spre coșciugul din centru. După o bătaie de tobe, coșciugul fu deschis încet, dezvăluindu-i vechea sa față pământie și deformată. Publicul îi spuse să zâmbească. El se supuse și urmă un ropot de aplauze.
Muzică, șampanie, dans, cântat…
O femeie frumoasă îl duse prin holurile înguste și întortocheate ale navei. Chiar înainte să intre în cabina ei, o altă femeie îi opri. Prima țipă furioasă și chemă marinarii să o lege pe cea de-a doua, punând-o într-o butoi mare. Aparent, prima femeie era iubita căpitanului. Ruofei privi la femeia din butoi, gândindu-se că îi părea cumva cunoscută. Înainte să împingă butoiul de pe navă, femeia dinăuntru începu să plângă. Dintr-o dată, Ruofei realiză că fața femeii era una dintre multele pe care le purtase odată Jingjing. Butoiul se cufundă în apă și pluti, legănându-se în timp ce dispărea în întuneric.
În fine, nava ajunse la capătul călătoriei sale și acostă într-un port. Trecură prin păduri tropicale dese, mahalale murdare, districte sexuale comerciale iluminate cu neon și intrară într-un palat magnific, unde bărbați și femei aproape goi se învârteau în dansuri sacre pe ritmuri de tobe ciudate. Îl înconjurară pe Du Ruofei și-l ridicară în aer. Apăru o femeie cu văl negru și toată lumea îngenunche în fața ei. Ruofei văzu, pe spatele gâtului fiecăruia dintre ei, un tatuaj cu o cioară cu trei picioare.
Îl împinseră pe Ruofei în fața femeii, ai cărei ochi străluceau cu o lumină aurie sinistră.
Ea ridică o mână și o puse pe pieptul lui Ruofei. El închise ochii, așteptându-se ca pieptul să-i fie despicat și să-i fie scoasă inima.
– Ești fericit? șopti femeia.
Șocat, Ruofei încercă să deschidă ochii. Dar mâna îl împinse ușor și el căzu pe spate.
Aceleași scene începură să se repete invers într-o succesiune atât de rapidă încât totul deveni negru.
Un miros acru îi umplu nările, trezindu-l. Se găsi într-o colibă micuță. Nu mai existau palatul sau femeia cu văl negru. Era doar un bol de lemn brut gâlgâind pe ce mai rămăsese dintr-un foc deschis.
– În sfârșit, te-ai trezit.
Se întoarse spre vocea lui Jingjing, dar văzu o față necunoscută, luminată de soarele blând al dimineții.
– Asta sunt eu cu adevărat.
Femeia se aproprie de el. Era o față simplă, imperfectă, dar care-l uimea cu o putere de-l lăsa fără cuvinte.
– … sper că nu te deranjează.
Ruofei nu realizase cât de mult trecuse de când văzuse o față nemodificată. Era mișcat.
– De… deloc, spuse el. Se simțea stângaci încercând să-și pună gândurile în ordine. Unde sunt? Ce s-a întâmplat?
– Asta e sălbăticia, departe de privirea panoptică a stației spațiale.Acum trei zile, aproape deveniseși o marionetă. Noi te-am salvat.
Își coborî privirea și văzu cioara cu trei picioare tatuată pe brațul lui Jingjing. Îngheță.
– M-ai mințit în tot acest timp? De ce?
– Ascultă-mă. Pot să-ți explic.
Vocea îi era la fel de calmă ca marea dinainte de răsărit.
Cioara cu Trei Picioare nu era atât de fanatică sau violentă pe cât se zvonea. Membrii au crezut că o natură spirituală pătrunsese în toate ființele, astfel că venerarea idolilor sau a oricărei autorități infailibile era o greșeală absurdă. A existat un acord care a legat toate lucrurile din natură, iar umanitatea abia dacă a fost o parte din înțelegere, nu mai nobilă sau mai specială decât oricare altă parte. Setea de nou condusă de tehnologie promovată de noua lume a fost nu doar dăunătoare relației dintre umanitate și natură, ci și distrugătoare în rețeaua comună a legăturilor dintre toate creaturile și mediul lor.
Chiar mai rău, umanitatea s-a gândit la sine ca la singurul subiect. Pierdută într-un vis narcisist nesfârșit, oamenii au menținut un acord doar cu tehnologia, abandonând capacitatea de conectare cu vastul univers.
– Numim acea capacitate sălbăticie, spuse Jingjing. Își mușcă buza de jos, încercând să uite o amintire neplăcută. Ca să mă integrez cu succes în noua lume, n-ai idee cât de mult antrenament mi-a trebuit ca să-mi deghizez sălbăticia într-o aparență a așa-numitei „civilizații”. Eram complet dezgustată.
Ruofei înțelese, în sfârșit, sursa ciudatei calități pe care o observase în partenera sa.
Într-o societate devotată urmăririi noutății, unii trebuie să fie demodați. Fiecare suflet plictisit a fost un potențial recrut pentru Cioara cu Trei Picioare. Asemeni celulelor cancerigene care se divizează încet, s-au infiltrat în fiecare colț al lumii noi. Azul450-Qin-Ye a fost unul dintre ei.
– Deci… te-ai prefăcut cu mine în tot acest timp. Ruofei se simți rănit. Presupun că prefăcătoria e obiceiul lumii noi.
– Da și nu. Jingjing nu-i evită privirea. Ești extrem de important pentru noi. Ești un om din afara erei noastre. Îi poți influența pe mulți cu observațiile tale, cu perspectivele tale, cu alegerile tale.
– Atunci de ce i-ați omorât pe ceilalți hibernauți?
– Minciuni.
– Dar tu ești cea care mi-a repetat acele minciuni.
– Nu, nu înțelegi. Jingjing își coborî privirea. Ești special… pentru mine.
– Dacă aș fi cerut o altă parteneră atunci când ai deschis subiectul, ai mai fi crezut că sunt special?
– Ești sigur că încă sunt aceeași femeie ca Azul450-Qin-Ye pe care o știai atunci?
Ruofei nu răspunse. Jingjing îl ținu de mână.
– Ești acel om. Ajută-mă.
– Sunt un nimeni. Sunt un nimic. Cum să te ajut?
– Vei afla. Dar trebuie să plecăm. Aproape a sosit momentul.
În lumea veche, Ruofei nu văzuse niciodată asemenea peisaje lipsite de semne de civilizație.
Călărind creaturi gigantice asemenea căprioarelor, se îndepărtară de tabăra Ciorii cu Trei Picioare și trecură printr-un regat cuprins de sălbăticie. Istoria regatului era dincolo de rațiunea umană și totuși era plină de haos, pofte, tabuuri și ignoranța proiectate asupra-i de natura umană. Ordinea apărea în locuri mult mai vechi decât codul lui Hammurabi sau pildele lui Solomon. Munții și râurile se mișcau în concordanță cu regularitatea lor proprie, fuzionând în unicitate. Corpurile și comorile îngropate acolo dovedeau procesul prin care umanitatea ieșise din sălbăticie și se întorsese la ea sub o altă formă. Nenumărate vietăți își făcuseră cuibul și se înmulțiseră acolo, generații la rând.
Vremea era imprevizibilă, temperamentală. Lui Ruofei i se păru dificilă adaptarea la variația extremă, dar Jingjing păru să se bucure de însăși nesiguranța.
– Viața în noua lume e bogată, dar goală. Nu ne uităm la nimic în afară de noi înșine, deci ne tăiem legăturile cu lumea și tot ce are ea. Pietre, nori și corpurile noastre sunt toate reflexii ale legilor naturii. Doar când vom fi complet absorbiți de ele, le vom putea aprecia frumusețea și vom fi conștienți de întregimea semnificației sistemului, inclusiv iraționalitatea, corupția și cruzimea.
În timp ce predica, Jingjing îi mai arăta cum să mănânce o larvă care se zvârcolea.
Lui Ruofei îi lipsea cel mai mult cabina de duș automată.
În fine, călătoria avu un efect negativ. Ruofei se simți rău. Fața îi deveni la fel de palidă ca larva, iar corpul îi tremura ca o coajă năpârlită de cicadă atârnând în vânt. Jingjing scoase o ceașcă de un lichid verde închis dintr-o plantă spinoasă și o ținu în fața buzelor lui Ruofei. El mirosi și vomită.
– Ai încredere, spuse Jingjing cu privirea plină de dragoste. Bea.
Ruofei goli ceașca dintr-o înghițitură.
Se prăbuși într-un abis nesfârșit. Era înțepat de ace, înecat, ars, curentat, mușcat de fălci chitinoase.
Văzu o cioară uriașă cu trei picioare care își întindea aripile ca să acopere soarele. Penele negre căzură pe pământ și, purtate de șuvoaie și sânge, trecând prin lanțul trofic și sistemele nervoase, pătrunseră în corpul fiecărei persoane, ducând la violență, instabilitate, masacru, haos.
Șocat, realiză că sălbăticia era singura formă adevărată, iar noua lume era doar o proiecție. Momentul în care o persoană trecea granița dintre cele două lumi era cel în care umbra umană se transforma în animal, râu, piatră și iarbă.
Încercă să descrie această lume haotică în cuvinte, dar când vorbi, toată semnificația dispăru ca un palat de hârtie elaborat cuprins de foc.
Căzu iar în comă; halucina, se trezea și totul se relua.
În cele din urmă, când se simți la limitele îndurării, pe punctul să cadă într-un somn din care nu s-ar mai fi trezit, sufletul îi fu smuls din corp și târât printr-un tunel nesfârșit.
O lumină palidă și cremoasă lucea la capătul acestuia.
– Ai reușit! Jingjing îi ținea corpul plin de sudoare, murmurându-i la ureche: Vei fi bine acum. Vei fi bine.
În timp ce soarele apunea, ajunseră în sfârșit la marginea lumii noi.
– Îți amintești ce trebuie să faci?
– Mai întâi, trebuie să te predau autorităților ca spion al Ciorii cu Trei Picioare, fiind responsabilă de sabotarea turnului de date.
– Mhm. Jingjing își înclină capul să-l vadă pe Ruofei zâmbind.
– Apoi, voi fi de acord să țin un discurs la ceremonia de deschidere de la Jocurile Olimpice+, deși ar trebui să mă comport ca și cum aș fi ajuns la această decizie cu reticență, după multe lupte interioare.
– Foarte bine. Continuă.
– După ce managerul de memorie se reconectează la rețea, datele criptate ascunse în amintiri clasificate drept „amintiri” vor prelua și înlocui declarația Ciorii cu Trei Picioare cu discursul oficial. Și apoi…
– Și apoi, discursul tău, transmis în direct în fiecare colț al noii lumi, va servi drept semnalizator. Recruții Ciorii cu Trei Picioare din toată lumea, până acum dormitând, își vor descoperi deghizările și-și vor arăta sălbăticia. Împreună, îi vor da jos pe tiranii din stația spațială. În acel moment, tu, Du Ruofei, vei fi sărbătorit ca eroul sălbăticiei…
– Și să ai grijă, da?
Jingjing dădu din cap.
– N-am să pățesc nimic.
Lucrurile nu merseseră conform planului.
La stația de control a graniței, Jingjing își puse mâna pe pieptul lui Ruofei. Înainte de vreo bătaie a inimii, fu luată, iar cei doi fură băgați în mașini separate și trimiși spre centrul de securitate. Prin geamurile înguste ale mașinilor, își puteau vedea doar ochii. Cei ai lui Jingjing, luminați de artificii aurii ce explodau deasupra, erau neînfricați și calmi.
Mașinile rămaseră blocate printre carele alegorice ale paradei sărbătorind deschiderea Jocurilor Olimpice+. Agenții federali nu avură de ales decât să-i ia pe cei doi din mașini, să le elibereze picioarele și să-i ducă pe jos prin mulțimea jubilantă.
Ruofei știa că agenții Ciorii cu Trei Picioare răspândiseră vestea prin presă că Bărbatul Demodat se întorsese și era pe cale să țină un discurs. De asta fuseseră forțate autoritățile să acționeze așa de repede.
Ruofei și Jingjing își croiră încet drum prin mulțime. Hainele lor zdrențuite și fețele lor murdare îi făceau să pară ca niște călugări calici de demult, dar mulțimea le trata costumele neașteptate ca un nou trend în modă. Cu droguri și simulhol în sânge, mulțimea euforică îngenunche să-i venereze și unii chiar îi ridicară pe umeri.
Plutind peste mulțime cu fața în sus, Ruofei își întoarse privirea spre Jingjing, care era la fel de debusolată deasupra unei mări de oameni. Tobele începură să bată și ei își zâmbiră. Sub cerul înstelat, pluteau peste acea omenire lichidă, trecând de la un car al paradei la altul, fiecare o insulă cu propriul decor distinct. Dansatorii de pe insule se zvârcoleau și se învârteau pasionant, sărind prin păduri de grinzi în nuanțe de curcubeu, împrăștiind confeti fluorescente în aer.
Brusc, Jingjing dispăru din vizor sub marea vertiginoasă de capuri legănate. Ruofei se rostogoli din vârful propriul val, dar agenții federali îl prinseră și-l țintuiră la pământ.
– Nu te zbate dacă vrei s-o mai vezi, mârâi o voce joasă și huruită.
Îl târâră în arena unde urma să fie ținută ceremonia de deschidere. Trecând de un tunel lung și întunecat, fu împins în centrul de securitate, care era luminat ca ziua. Un grup de bărbați și femei îmbrăcați elegant îl așteptau în timp ce era scanat din cap până în picioare. Se așeză, iar un bărbat frumos luă loc în fața lui.
– Am primit ordine cum că tu trebuie să ții discursul, spuse bărbatul. Totuși…
Împinse o tăbliță transparentă spre mâinile lui Ruofei.
– … tu trebuie să citești exact ce e scris aici. Altfel, partenera ta sălbatică va fi…
Peretele din fața lui Ruofei deveni transparent, arătând-o pe Jingjing stând pe un scaun operativ cu un cablu gros conectat la baza craniului. Expresia ei era goală ca a unei marionete.
Ruofei încercă să se ridice, dar fu țintuit jos.
– Nu te îngrijora. Suntem toți oameni civilizați aici. Nu suntem de vârsta ta.
Un alt val de urări străbătu arena, afară. Aproape sosise timpul.
Ruofei se uită la bărbatul frumos, ochii lui arzând de mânie. În cele din urmă, întoarse privirea.
– Voi face cum spuneți.
Bărbatul frumos zâmbi și se ridică. Când era pe cale să iasă, se întoarse.
– Ține minte să te aranjezi înainte să vii. Va fi transmis în direct în toată lumea.
Ruofei privi în oglinda neclară, încercând să-și amintească câte fețe avusese. Eșuase, dar știa că fața pe care o purta ar fi fost penultima, una demnă de ținut minte. Își zâmbi în oglindă, perfect și fals.
Amintiri din urmă cu câteva secole reveniră în valuri.
Se merită oare?
Ochii lui Jingjing licăriră în oglindă.
Aplică unguentul special pe față până când chipul lui din urmă cu trei sute de ani reveni.
În mijlocul aplauzelor bubuitoare, Ruofei urcă încet pe scenă. Luminile îl urmăriră în timp ce fața sa palidă și asimetrică era proiectată pe ecranul uriaș. Zâmbi și mulțimea explodă în urale. Presa elaborase o poveste cum că Ruofei era un erou ce scăpase din încercarea de răpire a Ciorii cu Trei Picioare. Pe de altă parte, Jingjing, agentul infiltrat, fusese complet eliminată din poveste, ca și cum nu ar fi existat vreodată.
După ce ochii i se obișnuiră cu luminile puternice, Ruofei văzu locurile VIP ocupate de bărbați și femei elegante și frumoase îmbrăcate în haine dintr-o eră apusă. Bărbatul frumos care-l amenințase era printre ei. Îi zâmbi lui Ruofei, dezvelindu-și dinții ca de scoică.
Trăia un sentiment de deja-vu. Totul era la fel ca visul din timpul comei, doar că invers.
Dădu din cap și mulțimea tăcu. Tăblița din mână strălucea, dezvăluind textul derulant.
Oameni ai noii lumi, favoriții sorții!, citi el. Vocea amplificată suna ca o voce tunătoare a zeilor care dezvăluiau un oracol. Blițurile camerelor pâlpâiau pe scaunele întunecate, de parcă stelele sclipitoare ar fi format un inel în jurul lui.
… Acum trei sute de ani, obișnuiam să avem jocuri ca acestea. Pe atunci, mottoul nostru era „mai rapid, mai înalt, mai puternic”, pentru că eram înceți, scunzi și slabi. Toată durerea vedea din depravarea fizică și corpurile noastre imperfecte. Oamenii s-au luptat și s-au asuprit unii contra altora pentru un loc mai aproape de vârful îngust al piramidei. Pentru atât de puțin, foarte mulți și-au vândut corpurile și sufletele, suferind orori de nesuportat. Nu vedeam altă cale – cel puțin eu nu puteam…
Așteptă ca datele criptate din managerul de memorie să prindă viață.
… Trei sute de ani mai târziu, sunteți liberi din acest vechi coșmar. Vă puteți schimba casa, serviciul, partenerul și chiar și corpul fără să stați pe gânduri. Filozofia voastră e să obțineți plăcere din fiecare secundă. Mottoul vostru e „mai nou, mai nou, mai nou!” Văd pe chipurile voastre o bucurie și o satisfacție pe care nu le-am mai văzut vreodată. Așa că, atunci când îmi spuneți că tânjiți după trecut, vă mărturisesc că sunt complet derutat. Poate sunt prea bătrân ca să înțeleg. Până la urmă, un creier de trei sute de ani nu e cel mai nou model…
Făcu o pauză și analiză milioanele de oameni în întuneric care se agățau de fiecare cuvânt al lui, ca și când el s-ar fi pregătit pentru acest moment. Scrisori și cuvinte ieșeau din întuneric și pluteau în fața ochilor săi.
… Mă pot gândi doar la o posibilitate. Ruofei citi din discursul creat pentru el de Cioara cu Trei Picioare. Privi rapid înspre tăblița subțire și îngheță.
Tăblița arăta același discurs.
… Corpurile voastre, trase de un val irezistibil, se agită spre viitor, dar sufletele voastre sunt ancorate în același loc… sunteți obosiți; vreți să încetiniți, să luați o pauză…
Încercând să-și înăbușe panica, ochii lui Ruofei țâșniră între cele două discursuri, comparându-le și negăsind nicio diferență. Discursul încetini și deveni ezitant. Sudoarea îi picura pe frunte. Era o glumă sau fusese înșelat?
… dar întotdeauna o voce vă reamintește: mai repede, mai repede! Ceva nou e în fața voastră și nu vreți să rămâneți în urmă, să fiți demodați, uitați… vocile nu se opresc niciodată, pentru că forța care vă propulsează spre distrugere e aceeași sursă a vocii..
Viața.
Ruofei se opri, privind în întuneric fără expresie, ca și când pusese în sfârșit mâna pe secretul lumii ăsteia.
Un val zgomotos, ca bulele spumoase ce se sparg când valul se retrage, se revărsă ușor asupra arenei. Era sunetul făcut de toate componentele electronice din arenă, distruse de impulsuri electromagnetice. Toate luminile se stinseră și publicul deveni o mulțime panicată, împingându-se, bulucindu-se, urcându-se și zbătându-se unii peste alții. Razele argintii ale iluminatoarelor de urgență prinseră viață în afara arenei și se revărsară asupra norilor, iluminând scaunele distruse, dozatoarele de simulhol, măștile care mucegăiau repede, batoanele afrodiziace și injectoare folosite lucind peste tot ca scoicile pe o plajă.
Câteva persoane îmbrăcate în negru îl traseră pe uimitul Ruofei de pe scenă și-l repeziră prin tunelul de evacuare. O mașină argintie aștepta deja. Îl împinseră în vehiculul care o luă din loc cu o viteză amețitoare pe străzi și alei, stații de reîncărcare, tunele, văi și munți.
Cei îmbrăcați în negru îi injectară ceva lui Ruofei. Treptat, nu-și mai putu simți corpul. Își simți conștiința întinzându-se, extinzându-se și extinzându-se în toate direcțiile, până când deveni atât de subțire și de difuză, asemenea ceții sau vântului, fără formă, în derivă.
Se văzu predicând de pe un altar. Credincioșii noii lumi, înveliți în pelerine negre, își țineau capul plecat. O muzică electronică monotonă și rece creștea și scădea ca valurile – la o examinare mai atentă, era sunetul a milioane de oameni care glăsuiau scripturi sacre. Se simțea din ce în ce mai mic, pe măsură ce credincioșii din congregație erau din ce în ce mai mari, până când deveniseră o pădure de statui, căzând spre el. Fețele lor ieșeau din umbră, iar Ruofei se trezi luptându-se să respire – profesori, colegi de clasă, rude, vecini, funcționari din magazine, mecanici auto, medici, asistente, trecători care l-au privit ciudat…
Și toți aceștia îi zâmbeau. Acel zâmbet simbolic, înghețat, fals.
Disperat, se ghemui. Nu era scăpare.
Din spatele credincioșilor se auzi un zumzet, urmat de zgomote clare sau difuze. Statuile căzură asemenea popicelor și se sparseră în bucăți. Zâmbetele se dezintegrară în carnea ruptă și torentele de sânge. Salvarea sa țipă: o mașină gigantică, argintie, cu aripile și parbrizul sângeroase și acoperite de resturi de carne. Ștergătoarele prinseră viață, lăsând vederii interiorul vehiculului.
Era mama lui.
Voia să o îmbrățișeze, dar se găsi prins, neputând să facă un singur pas. Două urme de lacrimi sângerii îi curgeau pe față. Încet, vai, atât de încet, mama lui aruncă o spadă acoperită de nisip ud. Lama metalică se învârti în aer, scuturând mici boabe de nisip ca norii și păsările, suspendate în aer, mișcarea lor fiind detectabilă doar de sclipirea soarelui.
Spada lovi partea stângă a feței lui Ruofei, nisipul se pulveriză pe piele, iar corpul îi fu aruncat în aer de o forță enormă.
Totul deveni negru. Părea să audă voci murmurând.
Trezește-te acum. Trezește-te.
Ruofei se trezi în fața unei priveliști de un alb pur. Se găsi în camera de comunicații a turnului de date. Camera era complet goală, cu excepția lui.
Încercă să se ridice. Efectele drogului nu dispăruseră complet și se simți amețit, slăbit. Se sprijini de perete ca o muscă care e pe cale să se înece într-o mare de lapte.
Cum te simți? Vocea bubuitoare păru să străpungă pieptul.
– De ce… de ce sunt aici?
Ești mort. Acesta e Raiul sau poate Iadul. Depinde dacă ai făcu excrocherii cu impozitele.
…
Nu te amuză? Credeam că gluma asta e de pe vremea ta.
– Nu am starea necesară. M-ați adus aici pentru operație?
O, nu mai e nevoie. Ți-ai îndeplinit deja rolul istoric.
– Nu înțeleg.
Ce anume nu înțelegi?
– Discursul pe care m-ați forțat să-l țin și cel pe care Cioara cu Trei Picioare voia să-l țin erau identice. De ce?
Cioara cu Trei Picioare crede că totul în univers e conectat, nu-i așa? Toți existăm împreună într-un singur mare sistem. Tu, în acest moment, în acest loc, ai servit sistemului. Nu a contat pe cine ai ales să reprezinți.
– Dacă ultimul rezultat ar fi la fel indiferent pe cine aș alege, atunci de ce v-ați mai chinuit?
E parte din acord.
– Ce acord?
Urmă o tăcere lungă.
– Ce acord? strigă Ruofei.
O față uriașă se contură pe tavan, o față necunoscută, rafinată dar obosită. Imaginea se prefăcu în nenumărate fețe mai mici, toate cu aceeași expresie. Fețele se roteau asemenea unui caleidoscop, fuzionând în diferite scene: străzi, petreceri, iubiți, prădători urmărindu-și prada, deșerturi sălbatice… era imposibil de spus cum erau scenele conectate unele de altele, dar culorile se întunecau tot mai mult, indicând diferite zone până când totul deveni negru. Totuși, în acel întuneric, pâlpâiau luminițe: mașini în miez de noapte, un far dincolo de mare, o privire a unui iubit…
Dintr-o dată, toate scenele se învârtiră într-un singur punct, dispărură și camera redeveni complet albă.
Acordul dintre mine și umanitate.
– Cine ești?
Sunt managerul, centrul de date, algoritmul. Sunt zeul care poate prezice viitorul.
– Prezici viitorul?
Probabilitatea să plouă, rata de angajare, popularitatea unei fețe noi, trendurile din modă sezonul următor, proiecții demografice, șabloane comportamentale ale indivizilor sau grupelor în funcție de anumite condiții…
– Te folosești de astea ca să… controlezi umanitatea?
Prefer termenul „ghidare”. Umanitatea e prea sensibilă, prea slabă, ca trestia în vânt.
– Atunci de ce există Cioara cu Trei Picioare?
Un joc de șah necesită doi jucători. Civilizația, ca viața însăși, cere veșnici stimuli.
– Atunci nu sunt nimic mai mult decât un alt stimul? Dintre toți hibernauții, de ce m-ai ales pe mine?
Tovarășii tăi erau în mare parte elitele vechii lumi, cei care atinseseră succesul. Nu ar fi fost încântați să urmeze calea prevăzută de altcineva, chiar dacă era mai nouă și mai bună. Erau înzestrați cu prea multă ambiție, cu o prea puternică dorință de a conduce, de a cuceri soarta, de a se înarma împotriva unei mări de probleme. În cele din urmă, traiectoriile lor duceau spre distrugere. Am încercat, dar stimulii pe care i-au oferit lumii erau prea puternici. Dar tu..
Fața lui Ruofei se înroși de căldură și inima îi bătea cu putere. Știa răspunsul. Se simțea ca un acuzat așteptând verdictul.
… nu ești deloc ca ei. Ești un biet nenorocit, pasiv, blând, mulțumit, răbdător. Ești ca o oglindă ce atrage atenția asupra bolilor în această lume nouă. Permiți tuturor să-și reflecte propria viață, dar nu atât de mult încât să înceapă să se îndoiască de fundația sistemului. Cu toată sinceritatea, erai puțin prea pasiv. De asta, ți-am oferit o parteneră…
– Jingjing era și ea parte din planul tău?
O, te rog, nu înțelege greșit. Tot ce-a făcut a fost din propria voință. A vrut să studieze cum oamenii din trecut construiau relații emoționale. Ți-a analizat caracterul. În mintea ei, tot ce făcea era pentru acord. Noi pur și simplu i-am permis să meargă unde avea deja de gând.
Ruofei se simți foarte rușinat. Credea că i se schimbase viața când câștigase la loto, dar de fapt, nu se schimbase nimic. Era încă un eșec, chiar mai rău, eșuase timp de trei secole.
– Sunteți toți nișe impostori!
Lovi în perete. Simțea atâta suferință, dar nu putea să plângă.
Încă o dată, scenele apărură pe tavanul gol. Erau fragmente de peste tot din lume: tineri eleganți, serioși țineau pancarte și se adunau să protesteze în fața clădirilor importante din fiecare oraș. Erau liniștiți și calmi, cu mâinile ridicate și ochii plini de îndoială. Umbrele cădeau peste pereții de sticlă ca și când șiruri de îngeri așteptau să-și ia zborul. Dintr-o dată, un meteorit arzând zbură peste mulțime și lovi peretele, spărgând reflecțiile perfecte.
Camerele se apropiară de o singură față tânără. Furie, confuzie și anxietate trecură peste acele trăsături perfecte. Apoi, fața zâmbi.
Zâmbetul nechibzuit se împrăștie peste tot ca ciuma.
Așa cum spuneam,o oarecare doză de sălbăticie face bine la sănătate.
Ruofei privi la acești oameni noi, la fascinația lor cu moda asta nouă. Începu să înțeleagă.
– Ce i se va întâmpla lui Jingjing?
Trebuie să aleagă. Ca mulți alți foști membri din Cioara cu Trei Picioare, ar putea alege să devină una de a noastră și să se bucure de privilegiile noii lumi. Ar putea și să aleagă să devină un idol al sălbăticiei. Dar, așa cum știi foarte bine, idolii sunt doar niște simboluri. Ei există doar în povești
Ochii lui Jingjing apărură înaintea celor lui Ruofei. Inima i se încleștă.
– Dar eu? Ce alegere am?
Camera de comunicație reveni la starea sa de alb pur. Vocile tăcură, ca și când fuseseră absorbite de vreun calcul complicat.
Un Ruofei confuz se afla pe străzile din Shanghai.
Zgârie-nori, autostrăzi suspendate, alei înguste, străzi conturate de Firmiana Simplex. Totul era așa cum își amintea.
Un bărbat îi atinse umărul, fața părându-i străină și familiară în același timp, ca și când s-ar fi întâlnit o dată. De fapt, toată lumea de pe trotuarul aglomerat era uimitor de frumoasă. Se uitau la Ruofei și, în spatele privirilor, se ascundea un înțeles pe care el nu-l putea descifra.
Îi lua ceva până să se obișnuiască cu vechile priviri primite de la alții din cauza situației lui, dar acum era diferit.
O tânără se aproprie de el din depărtare, părând înconjurată de o ceață aurie.
Soarele păli dintr-o dată, ca și când un nor uriaș ar fi plutit deasupra capului. Toată lumea se opri pe stradă ca să-l privească.
El aruncă o privire, așteptând ca femeia să se aproprie.
Fața ei ieșea treptat din ceață, devenind mai clară. Comparată cu toate chipurile frumoase din jurul său, al ei era simplu și imperfect.
Femeia se opri pe cealaltă parte a străzi și îi zâmbi. Instant, norul de deasupra capului păru să se risipească, lumea se lumină și ceilalți își continuară drumul.
Ruofei avu nevoie de toată puterea ca să îi întoarcă zâmbetul femeii.
O lumină apăru în întuneric, luminând zâmbetul dur din capsula de hibernare.
Câteva tentacule albe coborâră de pe sticlă și se retraseră în mașinăria asemănătoare caracatiței. O femeie îmbrăcată în negru șterse datele vizibile pe o membrană subțire pe ecranul uriaș din tavan.
Nume: Du Ruofei
Gen: Masculin
Vârstă: 25
Perioada inițială de hibernare: 2018.08.26-2322.07.01
Perioada de veghe: 281 de zile
Curs sugerat:
Cursorul albastru clipi câteva momente și apoi:
Hibernare reluată
O dronă umplu camera, ca și când mai multe voci se certau. Treptat, vocile se estompară, apoi se opriră. Femeia în negru se aproprie de capsula de hibernare și, puțin curioasă, privi la fața ce aparținea unei ere îndepărtate. Un moment mai târziu, apăsă pe buton. Capsula se retrase în rezervorul de hibernare și capacul se închise.
În spatele ei era un rând de rezervoare de hibernare identice.
Lumina se stinse și întunericul se revărsă.
Ce a fost va fi iar; ce a fost făcut, se va face iar.
Traducerea din engleză în română: Diana Elena Șerban
Publicată original în chineză în Science Fiction World, octombrie 2014. Această traducere s-a bazat pe o versiune a textului chinez care a fost revizuit substanțial de autor.
Tradusă și publicată în parteneriat cu Storycom.