Așa se face că, în zilele sale din urmă, marele dragon Gorelka adormi pe grămada sa de pietre prețioase, înconjurat de nenumărate flecuștețe de aur. Maiestuoasele sale aripi roșii stăteau lipite de trupul gigantic ai cărui solzi, acum mătuiți, reflectau lumina slabă a încăperii imense săpate în munte. Iar când omul (hobbitul, piticul, ori ce va fi fost acela) pătrunse în peșteră, Gorelka oftă, își deschise pe jumătate un ochi și murmură fără pic de entuziasm:
‒ Cutremură-te, o, muritorule! Căci eu sunt mărețul dragon Gorelka… Răvășitorul Cerurilor și așa mai departe!
Omul – căci Gorelka era sigur acum că asta era, după duhoarea urinei ce i se scurgea pe picior – ezită. Gorelka își încleștă colții încă ascuțiți și se încruntă. Sfârșitul era aproape și nu dorea să piardă timpul.
Își desfăcu aripile, deschise ambii ochi și pufni. În urmă cu o mie de ani, Gorelka ar fi scos un răget. O explozie de căldură s-ar fi năpustit înainte, iar respirația sa fierbinte ca lava unui vulcan ar fi umplut peștera, luminându-i monedele, pocalele și diademele de aur, făcându-le să sclipească precum mici stele lucitoare.
Asta se întâmplase demult.
‒ Ei bine? tună Gorelka.
Omul – o creatură jalnică, a cărei viață dura abia opt ani, sau să fi fost optzeci? Gorelka nu reușea să țină minte – se bâlbâi și clipi des.
‒ Ei bine? repetă Gorelka. N-ai de gând să-mi spui o ghicitoare, sau să mă păcălești, ca să mă rostogolesc și să-mi poți găsi punctul vulnerabil?
Se credeau atât de originali, cu micile lor intrigi! Dar, după patru mii de ani, un dragon cunoștea toate trucurile din pergament.
Omul își șterse palmele pe pantaloni.
‒ Bine te-am găsit, Mărețule Dragon Gorelka! Am venit să… să-ți preaslăvesc înțelepciunea și minunăția.
Ochii i se mișcau grăbiți spre stânga și spre dreapta, căutând o ieșire. Gorelka chicoti slab.
‒ Ăsta să fie sfârșitul? După patru mii de ani, ultimul meu adversar să fie atât de jalnic? Nici măcar nu-ncerci să mă păcălești să înfulec piei de bou umplute cu var, sau piei de vițel pline cu sulf arzător, ori prăjituri preparate cu smoală, grăsime și păr?
Omul se uită la el tâmp, fără să înțeleagă. Gorelka își dădu ochii peste cap.
‒ Ceva care să-mi facă praf pântecele?
‒ A! spuse omul. Ca să fiu sincer, mă gândeam c-ar fi mai bine să-ți laud splendoarea și măreția.
Gorelka pufni.
‒ Lingușirea și laudele nu te vor salva.
Omul păși în spate, aplecându-se și trecându-și palma pe deasupra unei tiare încrustate cu diamante și perle.
Cu numai cincizeci de ani în urmă, o asemenea ofensă ar fi stârnit furia incandescentă a lui Gorelka. În vremea tinereții sale, la cea mai mică provocare s-ar fi așezat pe labele din spate, cu ochii roșii de furie, și ar fi urlat:
‒ Cutremură-te, o, muritorule! Căci eu sunt mărețul dragon Gorelka, Răvășitorul Cerurilor și Blestemul Oamenilor!
Demult, cu eoni în urmă, cel care furase un singur potir de aur din bârlogul său (nici măcar unul faimos, ori valoros) îl înfuriase așa de tare, încât devastase întreg ținutul.
Acum, totul părea lipsit de sens.
‒ Las-o baltă, mormăi Gorelka. Fur-o. Sau nu. Indiferent ce vei face, rezultatul va fi același.
Oftă prelung, își plie aripile și se lăsă cu toată greutatea pe muntele de diamante, safire și smaralde care-i serveau drept pat.
Timp de patru milenii înfruntase atât de mulți dușmani. Unii fuseseră vicleni, precum ticălosul care săpase o groapă între peștera lui Gorelka și izvorul unde se adăpa acesta, apoi, când Gorelka trecuse greoi pe deasupra, îl înjunghiase de dedesubt. Alții fuseseră puternici, precum oamenii-cerurilor care aruncaseră cu fulgere până când renunțase și chemase ploaia.
Toți aceștia erau morți.
Picioarele hoțului făcură să zornăie grămada de comori în drumul lor spre ieșirea din peșteră, dar Gorelka nu se clinti.
Căscă, iar ochii săi obosiți se închiseră. Patru mii de ani reprezintă un timp îndelungat, chiar și pentru un dragon. Făcuse scrum ferme și orașe, devorase vite și fecioare, luptase cu eroi și sfinți nenumărați. Dacă acest din urmă adversar nu dorise să-i ofere o luptă pe cinste, asta era. Fie ca mărețul dragon Gorelka, ultimul din neamul său, să părăsească această lume în pace.
Până la urmă, ce mai conta? În jurul său se aflau toate comorile pe care și le dorise. Niciodată nu i se păruse îndeajuns, devenind mult prea mult, până când se transformase într-o glumă amară – rămășițele unei ambiții pe care nici măcar nu și-o mai amintea. Tot ce-și dorea Gorelka acum era nimicul.
Gorelka închise ochii. Aștepta ca lupta să ia sfârșit, să cadă în uitare.
Cu o ultimă răsuflare sulfuroasă, inima cenușie i se opri, iar masivul său trup saurian se preschimbă într-un foc verde. Un fum negru, uleios, umplu peștera pe măsură ce solzii, oasele și organele i se mistuiau.
Mărețul dragon Gorelka, Răvășitorul Cerurilor și Blestemul Oamenilor, se săvârșise.
#
Trecură ore, sau poate zile. Fumul se risipi încet. Nimeni nu se aflase în peșteră, martor la cele petrecute. Dar, dacă ar fi fost cineva, ar fi putut observa o mare suprafață concavă într-o grămadă de bijuterii strălucitoare, ascuțite – un crater lăsat de un trup monstruos ce-și numea grămada pat.
În centrul gropii, ceva mic – verde cu auriu – se mișca printre pietrele prețioase. Ochii i se deschiseră. Preț de o clipă, umerii i se lăsară și oftă răgușit, ca și cum ar fi spus Nu din nou.
Apoi își curăță micul său gât fioros, își deschise delicatele aripi roșii, membranate, și anunță cu un strigăt firav:
‒ Cunoașteți-mă și temeți-vă! Căci eu sunt marele dragon Gorelka, Răvășitorul Cerurilor și Blestemul Oamenilor.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan
