Zbor de înger căzut(timp de citire: 58 minute)

în acest SF cyberpunk, Yaya, o tânără rebelă și celebră în comunitățile de hackeri ale unei metropole subterane post-apocaliptice, se trezește prinsă între conspirațiile guvernului dictatorial și intrigile revoluționarilor – iar căutarea adevărului o duce, simultan, mult mai departe și mult mai aproape decât s-ar fi așteptat.

---

1

Când se trezi Li Yaya, era 7 dimineața. Sâmbăta. Enervant, fiindcă sâmbăta e precedată de vineri, iar vinerea nu obișnuia să se culce devreme.

Primul lucru pe care-l remarcă fu golul din cealaltă jumătate de pat. Perna și plapuma încă aveau urme că acolo dormise cineva. Oftă, luă un pahar cu apă de pe noptieră și bău.

De fiecare dată când dormea își închidea WiFi-ul, așa că nu ar fi trebuit să fie receptate mesajele obișnuite. Din obișnuință, verifică sursa zgomotului – soneria fusese activată de un plic roșu, genul folosit de companiile de curierat rapid.

Oarecum surprinzător. Curieri atât de matinali? Ea nu comandase nimic, ce să fi fost? Fără ezitări, strigă:

— Vin!

Nu putea să se arate atât de neîngrijită, nici măcar față de un curier. Sări din pat și se grăbi spre baie, pentru a-și spăla fața și pieptăna părul. Portalul rețelei se activase deja automat, imediat ce se trezise. Știrile începură să curgă asurzitor, iar un flux video translucid îi intră parțial în câmpul vizual și-i ascunse o parte din reflecția din oglindă. Yaya avea ochii cârpiți încă de somn, așa că totul i se părea neclar.

Știrea zilei era în continuarea un reportaj care se tot întindea de câteva zile: un grup de cetățeni nu prea deștepți încercase să iasă din oraș pe suprafața Terrei. Poliția declanșase de îndată o operațiune extinsă de salvare, iar după eforturi masive găsiseră în sfârșit doi oameni. Din păcate deja mult prea iradiați, așa că zăceau la pat, muribunzi. Guvernul emitea iarăși avertismente publice despre pericolul zvonurilor dușmănoase. Nivelurile de radiații de la suprafață depășeau cu mult normalitatea, așa că încă nu se putea supraviețui afară.

Știrile o cam enervară. La prima oră din zi, să-ți vezi fața din oglindă acoperită de imagini ale trupurilor înnegrite și pline de leziuni ale pacienților – îți tăia tot cheful de orice. Încercând să treacă peste iritare, își aranjă părul și își întinse aripile, care se cam cutaseră în timpul somnului. Ajunse la ușă concomitent cu încheierea telejurnalului.

Când o deschise, fu întâmpinată de curier cu un strigăt puternic:

— La mulți ani!

O urare demnă de entuziasmul de masă din Era Mașinilor și țipată cam tare, așa că tresări. Înhăță pachetul și, fără să răspundă ceva, trânti ușa.

Da, întotdeauna primea cadouri de ziua ei. Nimic deosebit în privința lor. Dar expeditorul acesta trebuia să-i fi cunoscut data aniversării.

Firește, i-o știau prietenii. Iubiții, prea mulți pentru degetele de la două mâini. Tovarășii de beții. Colegii de serviciu cu care avea relații amicale. Numai că data cunoscută de ei toți… nu era aceasta.

Pe cea reală nu o spusese nimănui de ani de zile, însă acum era cea corectă. Tocmai împlinea 24 de ani. Totuși, cine-i știa secretul și-i mai trimitea și cadouri?

Pipăi, prin ambalajul de plastic, pachetul de cam 20 de centimetri și se duse în sufragerie, după o foarfecă. Chiar atunci, camera începu să se zgâlțâie puternic din senin, cu un uruit gros și reverberant, iar lucrurile i se împrăștiară pe jos.

2

Orașul se afla la 10 km sub Câmpia Chinei de Est, pe falia seismică circum-pacifică. Deși cutremurele nu erau chiar zilnice, tot mai apăreau din când în când. Asigurările de cutremur erau obligatorii și universale. Și, dacă erai genul ușor de îngrijorat cu privire la propria siguranță fizică, era considerat complet normal să ai o cască la îndemână.

Viața într-o metropolă subterană avea astfel de limitări; pentru Yaya, născută acolo, era un mod de viață banal. Avea toată mobila cu protecții antiseismice, dar nu și lucrurile de pe ea. Cutremurul dură vreo 5 secunde și provocă haos total prin apartament. Găsi până la urmă o foarfecă și desfăcu pachetul.

Expeditor Wang Fulin, un nume complet necunoscut. Trecu prin straturile numeroase de ambalaj și rămase cu gura căscată. Înăuntru se afla doar o foaie de hârtie, pe care cineva scrisese de mână:

CAUTĂ-MĂ, 9.00, CLUBUL POISON, CVARTALUL ESTIC

Scăpă scrisoarea din mână și căzu pe canapea. Trecu ceva timp până se uită la ceas, care arăta că tocmai se făcuse 8. Afară se luminase deja. În mod natural, urbea subterană era veșnic întunecată, însă luminile, cine știe de ce, erau setate tot conform rotației Pământului. Răsărit, dimineață, amiază, seară, noapte. Luminile treceau gradual de la o etapă la următoarea, într-o rânduială perfectă. Se presupunea că și cea naturală de afară urma același curs. Doar un zvon – Yaya nu văzuse vreodată așa ceva. Nici vreunul dintre profesorii care îi spuseseră.

Yaya făcea parte din a cincea generație de locuitori subterani, iar profesorii ei dintr-a patra. Omenirea nu mai văzuse soarele de peste un secol, iar ultimii care-l mai zăriseră muriseră de mult. Se spuneau multe despre suprafața Terrei. De exemplu, apa cică pica din ceruri pline cu mase pufoase de aburi condensați, denumite nori. Sau că existau șesuri pe care nu le puteai cuprinde cu ochii și munți înalți de mii de metri. Tot zvonuri, căci nimeni nu le văzuse cu propriii ochi.

Pentru Yaya, lumea era o cutie de 34 de kilometri lungime pe 17 lățime și 2 adâncime. Nu o cutie deosebit de solidă, din moment ce uneori sărea în sus și-n jos. Probabil din cauza plăcii tectonice pe care se afla și care oricum nu-i afecta stabilitatea. Dar firește – doar zvonuri, nimeni nu putea confirma.

Toate complet lipsite de importanță față de foaia de hârtie din mâna ei. O foaie de hârtie? Nu era risipa de resurse o gravă infracțiune?

Privi la ea și o reciti.

CAUTĂ-MĂ, 9.00, CLUBUL POISON, CVARTALUL ESTIC

Inspiră adânc, se ridică în sfârșit în picioare și ieși pe platforma de zbor. Era încă devreme, iar văzduhul orașului deocamdată liniștit. Nu trecea mai nimeni. Rămase acolo un moment, zăpăcită, până auzi o vânturare. Pe platforma vecină tocmai aterizase bătrânica din vecini, gâfâind, cu sacoșe în mâini. Bunicuța își strânse aripile și-i zâmbi.

— Pleci atât de devreme, fetițo?

Yaya îi surâse și dădu din cap. Nu-și cunoșteau numele, dar întotdeauna schimbau câteva amabilități inevitabile.

Apoi Yaya se avântă în sus, își desfăcu aripile și, cu ajutorul curenților care străbăteau orașul, se înălță.

Indiferent cât fusese optimizat organismul uman – oase mai goale, proporție mai mică de grăsime corporală – zborul tot rămânea o provocare. Mușchii pectorali omenești tot subdezvoltați rămâneau, iar forța cu care băteau din aripi insuficientă. Așa că aveau nevoie de curenți pentru a plana.

Purtată de unul dintre ei, Yaya zbură către Cvartalul Estic.

8 dimineața era o oră prea matinală într-o zi de sâmbătă. Toată lumea era încă pe acasă, iar văzduhul urban liber, în afară de câțiva bătrâni și bătrâne care zburau contra curentului, drept exercițiu. Arhitectura metropolei era dominată de blocuri-turn înalte de 2.000 de metri de la bază până în boltă, de parcă cerul ar fi fost susținut de nenumărați stâlpi de bambus. Cu toate că unele fuseseră afectate de cutremur, bolta de o ardezie întunecată părea deosebit de rezistentă. Așa cum și trebuia să fie – că doar nu-și dorea nimeni să le cadă în cap.

Ușa spre clubul Poison era solidă, din oțel – metal polizat elegant într-un finisaj oxidat. Făcea parte din zidul banal al unui bloc-turn, la vreo 40 de metri înălțime. Singura intrare și ieșire a clubului, lipsită de vreo platformă de zbor. Din moment ce blocul-turn care găzduia localul nu avea curenți ascendenți, scopul respectivei construcții era evident: dacă voiai acces, trebuia să dai din aripi cât puteai de tare, ca să planezi pe loc și să nu cazi. Cu asemenea efort, nu mai avea nimeni energie și pentru scandal, așa că bodyguardul avea munca mai ușoară.

De obicei, clubul nu deschidea decât seara, dar când bătu Yaya i se răspunse imediat.

— Îl caut pe Xiao Jianying.

Îi fu greu să pronunțe numele, dar reuși până la urmă.

— N-am auzit vreodată de el, îi răspunse gorila solidă și dădu să trântească ușa înapoi.

Yaya oftă, făcu un pas înainte și-l prinse de încheietură. Înainte ca el să realizeze ce se întâmpla, simți că i se desprind nervii de membre, de parcă tot corpul i s-ar fi deconectat. Yaya îl trase afară și-l aruncă spre sol. Valorificând impulsul, se împinse prin ușă și o trase în spatele ei, cu piciorul drept.

Efectul paralizant ținea mai puțin de o secundă. Pe la jumătatea căderii, bărbatul urma să aibă nevoie de toată forța ca să-și întindă aripile și să se stabilizeze.

Clubul era gol, dar, când Yaya se uită la ceas, observă că se făcuse 9 fără 3 minute. Începu să-i bubuie inima la gândul că îl va recunoaște pe individ și nu se putea hotărî ce expresie să afișeze față de el.

Se așeză pe un scaun de la bar, cu capul plecat. După câteva minute de așteptare agitată, alunecă spre ea o sticlă de bere rece. O prinse din reflex cu o mână, apoi privi în sus la bărbatul care îi surâdea din spatele barului, și el cu o bere în mână.

Yaya se simți imediat eliberată de frământări. Un reflex instinctiv îi depăși rațiunea, așa că ridică sticla și-i dădu cu ea în cap. Spuma i se revărsă tânărului peste obraji, după care el căzu cu fața în jos.

— Ai o grămadă de tupeu, dacă ți-ai permis să mă cauți! îi spuse ea.

3

Xiao Jianying îi fusese cândva iubit. Relația li se terminase de 3 ani. Pe atunci se țineau amândoi de golănii. Mereu puși pe tot felul de prostii inofensive: spargerea unei rețele, ștergerea unor conturi, sifonarea unei părți dintr-un procent din bani. Yaya era una dintre cele mai bune din punct de vedere tehnic. Retrospectiv, îi era clar că Jianying nu fusese atras doar de frumusețea ei, ci și de priceperea sa. Spre deosebire de ceilalți, Yaya nu folosea instrumente ofensive la îndemâna tuturor. În schimb, studiase cu mare atenție anatomia sistemului nervos uman și protocoalele de conectare nervoasă la rețea. Una dintre puținele persoane care puteau traduce fără efort semnalele rețelei în cele nervoase și invers, deschidea căi de acces la rețea cu propriul creier, după bunul plac, și putea și să influențeze alte creiere cu ajutorul semnalului wireless.

Așa cum îl paralizase pe bodyguard, cu semnalul corect, tot așa putea accesa interfața neuronală a oricui și să le afecteze funcțiile neurologice. O șmecherie ce-i făcuse pe amândoi bine-cunoscuți în anumite cercuri, iar pentru o vreme și principala țintă a poliției. Zile confuze, dar fericite, iar relația le rezistase 3 ani. Yaya îi dăruise anii de la 18 la 21, cei mai frumoși din viața unei femei. Apoi, chiar în data când împlinea 21, Jianying îi spusese că acel stil de viață i se părea lipsit de sens, iar dragostea lor falsă și fără viitor. Voia ceva mai autentic și mai ambițios. Auzise ea vreodată de Eliberatorii Nopții? El voia să li se alăture, ca să lupte pentru eliberarea sclavilor din beznă. Din moment ce oricum nu mai aveau un viitor împreună, ar fi fost mai bine să se despartă.

Yaya își mai amintea doar că  îi ascultase vorbele năucită, reușind doar să dea din cap și să zică „Hm”, „Bine” și „Oh”. După care Jianying îi întorsese spatele și dispăruse fără să mai privească înapoi.

Cutia urbană nu era chiar așa de mare, iar vizibilitatea excelentă. După două zile, Yaya îl văzuse pe Jianying zburând la distanță, de braț cu o altă fată frumoasă. Se țineau de mijloc, fiecare fluturând dintr-o singură aripă și cu cealaltă strânsă. O manevră extraordinar de dificilă, imposibil de îndeplinit fără exercițiu, iar perechea se descurca foarte bine. Din depărtare păreau o singură persoană.

Plânsese o săptămână, rupsese relațiile cu prietenii, își căutase o slujbă și se apucase să muncească. Renunțase la hackereală și se lăsase de prostii. Dar nu era sigură că avea să uite vreodată. Înainte de acea zi, nici nu auzise de Eliberatorii Nopții. După aceea, păreau să fie la știri tot timpul.

Conform Eliberatorilor, orașul funcționa datorită sclavilor închiși și supuși la muncă forțată. Unii dintre ei infractori din metropolă, alții născuți direct în lagăre. Munciți non-stop, hrăniți cu soluții nutritive, doar cât să nu moară. Datorită lor trăiau bine orășenii în lumea lor subterană și îngustă.

Firește, nu văzuse nimeni vreodată astfel de sclavi, nici nu știa nimeni unde erau închiși sau puși la muncă. Dar zvonul persista. Eliberatorii voiau să îi salveze, deși nici nu le puteau demonstra existența. Pentru Yaya, fusese greu de crezut că Jianying o părăsise pentru un scop atât de absurd. Găsise altă explicație, mult mai credibilă: vreo frumusețe care făcea parte din grupare.

Yaya se așeză înapoi pe scaun. Jianying zăcea pe podea, cu capul în clăbuci. După un timp, apucă tejgheaua cu o mână și se trase în sus. De-abia atunci observă Yaya că avea brațele acoperite cu răni și cicatrici de toate mărimile posibile.

— Ai cam exagerat, zise Jianying.

— Nu zău? Îmi cer scuze, dar cred că o cărămidă m-ar fi îngreunat.

— Au trecut trei ani și tot ești supărată pe mine.

— Nu. Nu sunt supărată pe tine. A fost o reacție pur fiziologică de scârbă, precum voma provocată de o miasmă dezgustătoare.

Jianying oftă.

— Îmi pare…

Yaya i-o tăie imediat.

— Nu. Nu ai dreptul să-ți ceri scuze. Poți să ți le păstrezi.

Se ridică și adăugă:

— Pa.

Jianying o privi, uimit pentru moment.

— P… pleci? Dar nici nu am apucat să zic nimic.

— Cine ți-a spus că am venit să te ascult pe tine? Am venit doar ca să te pocnesc și să mă simt mai bine. Orice vrei de la mine, nu mă interesează. Caută pe altcineva.

Înaintă spre ușă în timp ce vorbea. Jiangying sări și o prinse de braț.

— De unde știi că vreau să îți cer ajutorul?

— Ce altceva să vrei? Nimeni nu-și caută fosta iubită la trei ani după despărțire doar ca să își ceară iertare, se răsti Yaya la el. Că doar nu te cunosc azi pentru prima dată. Nu, clar vrei să-mi ceri o favoare. Și dacă ești nevoit să o ceri de la femeia care te urăște, motivul nu poate fi decât unul singur. Ceva ce tu nu poți face, dar pot eu. Ai nevoie de un hacker puternic și nu ai găsit pe altcineva mai bun. Doar pe mine. Îmi pare rău, dar nu mă mai ocup de așa ceva de trei ani.

Pentru o clipă Jiangying amuți, dar nu-i dădu drumul.

— Dacă nu mă ajuți, altă soluție nu mai am.

Yaya se strâmbă.

— Da, dacă nu te ajut eu o să fii capturat, torturat și ucis de poliție, nu-i așa? Doar fiindcă tu știi că în secret înrobesc cetățeni nevinovați?

Replica-i sarcastică nu-l făcu pe Jianying să râdă; în schimb, se întunecă și mai tare la față.

— Nu mă crezi? Eu am văzut sclavii din întuneric. Nici nu au lumini unde-i țin, doar beznă completă. Majoritatea își trăiesc toată viața fără să vadă ceva vreodată.

— Probabil că fetele alea chiar sunt bune la pat. Le arăți o lumânare, o sting. Le aduci la oraș și le arăți lumea aceasta mare și agitată, păi atunci…

— Cum să te conving?

— Nu e nevoie să te prefaci.

— Dacă aș muri în fața ta, m-ai ierta? M-ai ajuta?

Yaya râse.

— Nu.

Jianying scoase o brățară și i-o întinse. Când fata nu o luă, brățara căzu pe jos. Jianying se uită la ea lung și intens, apoi oftă adânc. Merse la intrarea în club, întinse mâna și deschise ușa.

Aproape imediat, se auzi o împușcătură. Un glonț străpunse fruntea bărbatului și capul îi explodă. Yaya îl privi încremenită cum cade pe podea, apoi se uită în jos la hainele sale.

Roșu e foarte vizibil pe alb.

4

Afară vui o aeronavă și prin ușa clubului se revărsară polițiști, țipând și strigând ordine. Yaya reacționă instinctiv: înhăță brățara de pe jos și fugi în spate.

Orice club are o ieșire secundară. Yaya se trase după bar și pipăi câteva clipe în jur, apoi se ghemui și se ascunse. Era stropită cu sânge și creier de sus până jos, iar aripile albe aveau pete roșii. Imposibil să zboare astfel și să nu atragă atenția. Pregăti un atac neurologic împotriva polițiștilor; dacă era descoperită, urma să le șocheze rețeaua suficient cât să-i paralizeze temporar și să poată scăpa de ei.

Din fericire, păreau preocupați doar de Jianying, iar după ce îl percheziționară plecară. De-abia după plecarea lor ieși din ascunzătoare și-și mai reveni din șoc.

Chiar fusese urmărit de poliție. Nu doar urmărit – nu respectaseră nicio procedură de arestare. Era clar că nici nu avuseseră de gând să-l rețină, ci doar să-l ucidă.

Jianying era mort.

Nu-i venea să creadă.

Și în ce dubioase circumstanțe! De ce să-l fi omorât poliția? Oare spunea adevărul? Și-o fi acceptat moartea ca să obțină ajutorul Yayei? Și ce ajutor, până la urmă?

Nenumărate întrebări, dar nimic nu o zguduia mai tare decât moartea lui Jianying în sine. Bărbatul obraznic și vesel, pe care îl iubise și urâse, își găsise sfârșitul din cauza remarcilor ei crude.

Găsi baia din club, se spălă rapid, își uscă hainele și aripile și se grăbi să iasă. Probabil poliția urma să mai revină ca să ascundă urmele, așa că nu-și permitea să se lungească.

Sări din ușă, cu aripile lipite de corp, și plonjă spre sol, cu capul înainte. Desfăcu aripile în ultima clipă și trecu periculos de aproape de pavaj. La 10 metri distanță, prinse un curent ascendent, care o purtă înapoi spre văzduh.

De-abia atunci se reconectă la WiFi. Căută pe net informații despre Jianying și Eliberatori, dar toate erau vechi. Tot insistau că guvernul exploata sclavi într-o bază secretă, iar guvernul tot dezmințea. În rest, nimic deosebit. Nicio informație despre Jianying.

În schimb, rețeaua era plină de speculații despre suprafață. Postări din numeroase forumuri susținea că radiațiile reveniseră la normal pe Terra și oameni puteau trăi afară din nou. Postări șterse imediat ce apăreau. Foarte des, un click pe titlu nu mai ducea decât la un link mort sau corupt.

Zborul spre casă dură 10 minute. Când ateriză, se simțea total vlăguită. I se înmuiară picioarele și se trânti pe canapea. După vreun minut, scoase din buzunar brățara oferită de Jianying în ultimele sale clipe de viață.

O răsuci în mână, asaltată de emoții diferite. Chiar și în momentul morții, Jianying tot nu o lăsase în pace. Era absolut hotărât să o tragă și pe ea după el. Obișnuise să-l blesteme zilnic, să-i ureze să moară, și iată că până la urmă el o făcuse. Și, fără să-i dea de ales, o încărcase pe ea cu acel obiect.

Gândul o blocă. De fapt de unde până unde nu-i dăduse el de ales? Ce, nu ar fi putut să o lase pe podeaua clubului? Chiar și după ce o luase, nu ar fi putut să se predea poliției, în loc să se ascundă? Să se prefacă inocentă și să le dea brățara? De ce o ridicase? Ar fi trebuit să își dea seama că astfel alegea să-l ajute și practic îi îndeplinea dorința.

Yaya oftă.

Nu-i luă mult să se prindă cum să desfacă brățara. Dacă răsuceai o zală cu o dungă neagră, toată brățara devenea transparentă. Din interior se revărsară raze de lumină și în aer luă formă o imagine a lui Jianying.

— Deci am murit, zise proiecția translucidă.

Yaya dădu din cap. AI-ul simplu era capabil de interacțiune, așa că proiecția îi înțelese gestul.

— Știam că nu o să mă crezi, așa că aveam o singură soluție. Nu mă acuza, da?

Proiecția surâse.

— De fapt nu prea mai contează. Acum o să-ți împărtășesc un secret. Unul pe care l-ai mai tot auzit, dar nu cu dovezi. Guvernul are închisori secrete în care ține oameni în robie. Da, acel secret. E adevărat. Am văzut cu ochii mei. Trebuie să-l faci public. Să afle toți. O întrebare de mult timp ignorată: dacă suprafața planetei a fost devastată de războiul nuclear și noi trăim subteran, atunci de unde avem resurse? Reactoarele nucleare ne oferă curent electric, microorganismele autotrofice hrană, dar restul de unde vin? Că ingineria genetică nu e chiar așa de avansată cât să obținem totul din microorganisme. Restul vin de la suprafață. Să nu ne înțelegem greșit, acolo chiar nu-i nimic în afară de praf radioactiv. Un loc al morții, cu atâtea precipitații radioactive încât nici nu se vede soarele. Oamenii nu pot trăi acolo. Dar guvernul își forțează sclavii să lucreze afară. Viețile noastre sunt susținute de exploatarea unor oameni în beznă. Și știi unde trăiesc? Fix deasupra noastră. Orașul nu se termină odată cu acoperișul de oțel. Acela doar desparte cartierele noastre de lagărele lor. Dacă treci de el, dai de lumea lor. Deasupra noastră se află nivelul de control pentru tot orașul subteran. Acolo trăiesc robii și tot acolo se află programul administrativ care ne gestionează metropola. Brățara aceasta are în ea un virus care a fost obținut cu prețul vieții multor Eliberatori. Poate deschide granița care ne separă pe noi de sclavi. De-abia atunci o să-i vedem, ca și ei pe noi. Eu am văzut mulți cu ochii mei. Nici ei nu cred că există lumea noastră. Îi zic rai și sunt convinși că se ajunge în el după moarte. Iar noi cum să numim lumea lor, aflată deasupra? Iad? Fără lumină, doar tenebre. O lume aproape fără mâncare și cu și mai puțină apă. Trebuie să o vezi ca să crezi.

— Salvează-i, spuse proiecția. Du-te și vezi și singură. Du-te la consola programului administrativ și introdu-i virusul.

Yaya îl ascultă până la sfârșit, apoi brățara îi oferi coordonatele unui tunel secret, ce trecea dincolo de acoperiș. Proiecția nu-i spuse „te rog” nici măcar o dată. Doar îi zise ce are de făcut. Xiao Jianying o știa prea bine pe Li Yaya. Îi pregătise o capcană și o momise în laț. Când hotărâse să deschidă brățara, rămăsese fără cale de întoarcere.

Și chiar atunci simți că se apropie polițiștii. În fond, nu se obosise să își ascundă urmele pe drumul spre Club Poison și, chiar dacă o rataseră la dus, nu avea cum le scape și după revenirea cu întăriri. Conștientă de fapt, plantase un program spyware în baza lor de date wireless. Când coordonatele indicau faptul că poliția se îndrepta spre locuința ei, se activa o alarmă.

Lent și calm, își luă niște bani, își legă părul și se schimbă în haine mai comode pentru mișcare. Deschise ușa apartamentului și ieși direct pe coridor. Mulțumită informațiilor de la spyware, evită milimetric polițiștii care urcau grăbiți treptele. Urcă și ea trei etaje și deschise o ușă ascunsă în peretele de sticlă. O instalase de trei ani, drept cale de scăpare în caz că mergeau prost lucrurile în cariera ei de infractoare cibernetică. Nu că s-ar fi așteptat să-i fie utilă tocmai acum.

5

Evadarea nu-i fu chiar atât de ușoară pe cât se aștepta. Știa că e căutată de forțele de ordine, dar nu și la ce nivel. De-abia după ce senzorul său  o informă că poliția îi înconjurase blocul precum o constelație, începu să creadă cu Jianying spunea probabil adevărul. Dar o vulpe șireată are mai mult de o ieșire din vizuină, așa că Yaya era bine pregătită.

În societatea modernă, existau două căi de a găsi pe cineva. Prima, firește, era metoda de mult certificată: să-l vezi cu ochii tăi; a doua se baza pe semnalele rețelelor neuronale wifi. Toți cetățenii se bazau pe implanturi pentru acces la rețea ca să intre direct pe net, iar semnalele emise către implant foloseau coordonatele exacte ale persoanei. Ca urmare, nu era prea greu să dai de cineva. Totuși, să o captureze pe Li Yaya urma să fie o sarcină mai dificilă.

Cibernauții cunoșteau prea bine stratagema, așa că foloseau o multitudine de tactici evazive. Apărarea Yayei era simplă și nesofisticată, dar incredibil de eficientă tehnic – avea acasă un terminal care emitea o copie a semnalului ei personal, în timp ce implantul său folosea o clonă a semnalului bunicuței din vecini. Conform instrumentelor de monitorizare ale poliției, Yaya stătea cuminte în apartament, în timp ce vecina tocmai pleca.

Măcar dacă ar fi avut timp să se și deghizeze în bătrână.

Yaya aruncă o privire la coordonatele țintei. Clădirea indicată de Jianying era un bloc din Cvartalul Estic, marcat drept „în construcție”. La cam 17 kilometri distanță și exista și o rută aeriană directă, dar nu îndrăzni să se ducă  acolo de-a dreptul.

Precaută, ocoli un kilometru spre sud, apoi prinse un curent ascendent spre nord-vest. Temătoare că mișcările ample ar fi atras atenția, își păstră calmul și zbură cu o viteză redusă și constantă. Ultima sa infracțiune, în fond, o comisese în urmă cu trei ani, așa că își cam pierduse îndemânarea în fuga de la locul faptei.

Când se afla încă la 3 kilometri vest de țintă, văzu cum descinde o barieră a poliției. Se așezară fix peste curent și întinseră un tunel mare, cam de 12 metri diametru și 20 lungime. Oricine folosea curentul urma să fie nevoit să-l străbată. Înăuntru, un sistem de inspecție cu raze X verifica riguros identitățile, scanând totul, de la oase la tatuajele de pe piele și dinții din gură. Chiar și deghizată, nu avea cum să-i păcălească.

Cerul era mare și rute alternative destule. Totuși, părăsirea curentului era un semn la fel de evident ca și cum le-ar fi strigat polițiștilor prin megafon: „Pe mine mă căutați! Veniți repede să mă arestați!”

Au motociclete cu reacție, în timp ce eu doar aripi, se gândi Yaya. Am vreo șansă, fără curenți?

Nu intră în panică. Scană în fața sa și văzu trei polițiști la intrarea în tunel, iar doi la ieșire. Al șaselea era așezat la o consolă de monitorizare. Secția de poliție nu avea de unde să-i știe destinația, așa că inspecția era probabil de rutină. Poate că cei șase nu fuseseră informați cu privire la situația ei, și nici neapărat competenți.

Oricum, erau înarmați și complet echipați pentru conflict. Șase contra una, plus întăriri la doar câteva minute distanță. Așa că nu se putea ocupa singură de ei.

Era timpul pentru noi prietene.

Yaya scană rapid trecătorii din jur. Din cei vreo zece găsiți, alese patru femei tinere. Le interceptă semnalele și începu să le analizeze secvențele de cod asociate la interfețele neuronale. În mai puțin de două minute, obținu toate cele patru coduri. Cu ele, ca și cum le-ar fi avut numerele de telefon, putea să le transmită semnale direct în creier.

Le trimise ceva mai puternic decât ultimele știri. Imediat, cele patru tinere simțiră cum se destramă lumea în jurul lor, de parcă ar fi fost drogate. Ca și cum le-ar fi căzut mințile într-un puț fără fund. Percepțiile senzoriale li se diluară și se distanțară, apoi își pierdură controlul corpurilor. Una începu să bată foarte tare din aripi. Se retrase abrupt din curent, le strânse și plonjă. Așa cum era de așteptat, cei trei polițiști din față reacționară imediat, săriră pe motocicletele cu reacție și o urmară.

Nici nu se îndepărtaseră mai mult de câțiva metri, când țâșni în sus a doua femeie. Ateriză cu ușurință pe acoperișul tunelului de control și începu să alerge pe deasupra. Când se puseră în mișcare cei doi polițiști din celălalt capăt al tunelului, sări de pe acoperiș, fără să încetinească, își desfăcu aripile și plană în altă direcție. Cu cele două femei gonind în direcții diferite, din șase polițiști mai rămăsese unul. În timp ce ofițerul de la consolă ezita între a se alătura urmăririi și a rămâne la post, a treia femeia deja ateriza în spatele lui și folosea forța căderii pentru a-i izbi tastatura. Polițistul se mișcă suficient de repede cât s-o intercepteze, dar încasă o lovitură puternică în piept.

Ultima femeie se grăbi spre latura consolei și o stinse. Tunelul enorm începu să se dezumfle și să cadă din cer precum un zmeu. Oamenii surprinși în el se grăbiră spre cele două ieșiri, panicați. În graba de a scăpa, fluturară din aripi cu forța maximă. Yaya rămase în spatele lor, ascunsă de ei. După câteva minute, cele patru femei deturnate își reveniră și nu se mai opuseră poliției. Dar deja Yaya și mulțimea speriată zburaseră mai mult de un kilometru, trecuseră de o intersecție și se împrăștiaseră în toate direcțiile.

Vestea incidentului fusese însă deja transmisă, așa că întăririle începură să apară rapid în zonă. Din fericire, nu cunoșteau ruta aleasă de Yaya, așa că obținuse un avans. Fără să-i știe destinația, erau nevoiți să se despartă în echipe diferite.

Ea deja își vedea ținta. Între Yaya și bloc se mai afla doar o barieră.

Nu avea cum să folosească același truc; era nevoită să treacă prin tunel.

Se înălță spre un curent care se mișca spre vest la o altitudine mai mare, pentru a-și oferi mai mult spațiu pe verticală în care să accelereze. Generatorul de semnale de la încheietură începu să cumuleze tensiune. Era pregătită.

Inspiră adânc, expiră complet, își contractă plămânii până când nu avea cum să-și subțieze trupul mai mult. Cea mai mică reducere a rezistenței aerodinamice putea să scadă câteva milisecunde din timpul necesar plonjonului – potențial, diferența dintre viață și moarte.

10 metri până la barieră. 5 metri.

Își strânse aripile și plonjă.

Intrarea și ieșirea din tunel erau păzite de peste 20 de polițiști. După povestea de la cealaltă barieră, însă, nu prea mai erau dispuși să trimită mulți în urmărire.

Decolară cinci după ea. Doar cinci de care să se ocupe.

La viteza ei din acel moment, ar fi depășit doar cu puțin un minut până la destinație. Dar nimeni nu poate fi mai rapid decât o motocicletă cu reacție, așa că în 5 secunde deja o încadraseră îndeaproape, pentru a-i bloca total calea înainte, deasupra, dedesubt, la stânga și la dreapta.

Îi vâjâia vântul pe la urechi. Nu avea de gând să încetinească.

Cu privirea fixată pe bloc, strânse în palmă generatorul de semnal. Impulsul cumulat în el explodă și inundă toate canalele și frecvențele, cu o intensitate ce acoperi restul comunicațiilor precum un tsunami. Prin rețelele neuronale ale ofițerilor se revărsară o lumină mai orbitoare decât un soare și un zgomot de sute de decibeli, care le copleșiră simțurile. Precum sampanele izbite de un uragan, cei cinci pierdură controlul și Yaya, ca un pescăruș în furtună, trecu prin deschizătura apărută între ei.

Se prinse de unul și-l aruncă de pe motocicletă. Asaltul la viteză mare răsuci aparatul, iar acesta se rostogoli de câteva ori prin aer până reuși Yaya să îl stabilizeze și să repornească motorul.

Când se opri impulsul exploziv, polițiștii rămași la barieră realizară că se întâmplase ceva. Decolă o altă echipă de cinci, iar cei rămași deschiseră focul împotriva ei.

Nu se așteptase și la așa ceva. Își planificase ruta din timp, știind că o cale aeriană aglomerată ar fi îngreunat eforturile poliției, însă iată că orice glonț rătăcit ar fi putut lovi un civil nevinovat. O revelație care o făcu să se grăbească.

Dar polițiștii nu renunțară. Era clar că aveau ordine să o ucidă cu orice preț.

Fără să poată face nimic, Yaya văzu câțiva civili prăbușindu-se către sol, împușcați. Se răspândi panica, iar oamenii se împrăștiară în toate părțile, ca scânteile dintr-o pocnitoare. Zguduită, Yaya redresă motocicleta. Voia să evite alte victime, dar firul de trecători se destrămase, iar alții erau loviți pe măsură ce se înălțau.

Momentul de reducere a vitezei le permise urmăritorilor să o prindă din urmă. Traseră spre Yaya, fără să oprească pentru a-și ajuta camarazii întinși pe jos.

Nu era momentul pentru ezitări. Forță aparatul la maxim și se năpusti în mulțime. Manevrele de evitare doar ar fi provocat și mai multe victime nevinovate și oricum era prea târziu pentru milă.

Blocul în construcție se ridică în fața ei. Nu încetini și nici nu căută vreo intrare, decisă să îl străpungă cu forța.

Cu doar câțiva metri înainte de impact, Yaya se aruncă de pe motocicletă. Mașinăria despică o spărtură în zidul de rășină, iar fata trecu prin el. Deasupra ei și pe dedesubt se întindeau cabluri de oțel – un uriaș puț de ascensor. Nu avea timp să caute cabina. Apucă un cablu cu stânga și cu dreapta se conectă la cel de transmisiune. Peste o jumătate de secundă, odgonul metalic începu să urce. Când intrară și polițiștii, tavanul deja se închisese.

6

Beznă, eternă beznă. Fusese sigură că i se vor adapta ochii după o vreme și va vedea în jur, dar se înșelase. După închiderea peretelui de oțel în spate, rămăsese fără nicio urmă din lumina orașului. Nu era vreuna nici înăuntru, doar întuneric absolut.

Adevărata natură a metropolei: o cutie ascunsă adânc în pământ, sub multe straturi de piatră, fără soare, zgomote sau lumină. Yaya nu-și putea da seama dacă are ochii închiși sau deschiși, de parcă i s-ar fi rupt nervul optic.

Ce o fi fost aici? Oare Jianying spunea adevărul? Să fi fost o cușcă întunecată pentru prăsirea de sclavi?

Incapabilă să vadă ceva, nu putea estima mărimea încăperii. Făcu doi pași ezitanți înainte, dar se opri. Își aminti de brățară și o scoase din buzunar. Trase de ea și obiectul se aprinse.

Nu era foarte luminoasă, dar într-un asemenea loc și flăcăruia unei candele ar fi avut efect considerabil. Yaya o ridică și privi în jur.

Rămase mută.

Se aștepta la un tavan jos și apăsător, coridoare labirintice și pereți murdari. Însă avea în fața ochilor o cu totul altfel de scenă.

Grinzi de oțel, apoi și mai multe grinzi de oțel, urmate de alte rânduri de grinzi de oțel. Nu părea să mai existe nimic altceva, doar stâlpi groși de jumătate de metru. Se tot intersectau, extinși ca pânza unui păianjen, și se întindeau tot mai departe în bezna nemărginită. Fiecare părea să aibă mii de metri. Lungimea lor depășea raza luminii, așa că erau treptat înghițiți de tenebre.

În uriașul deșert locuit doar de bârne de oțel lucios ca gheața, Yaya rămase nemișcată precum un licurici singuratic, amețit și neajutorat.

Oameni aici? Ce să fi mâncat? Unde să fi trăit? Cum să fi supraviețuit?

Ea nu se afla la nivelul inferior, ci mai degrabă pe o platformă micuță ce se întindea spre puțul liftului. Țesătura complexă de bârne metalice continua și sub ea, și deasupra; nicăieri nu se vedea suficient spațiu plat locuibil.

La început încercă să zboare, dar descoperi imediat că printre odgoane nu avea loc să își desfacă aripile.

Trebuia să meargă pe picioare. Fără vreo cale evidentă, nu avea altceva de făcut decât să înainteze cu grijă ori să se cațăre mai sus. Bârnele erau suficient de late cât să poată păși pe ele, dar sub ea se afunda o genune în care nu ar fi putut zbura, astfel că fiecare pas era un pericol. Din fericire o ajutau aripile să-și păstreze echilibrul și să rămână fermă pe picioare.

Brățara îi arăta direcția spre destinație – sala principală de control a orașului. Dar cu cât înainta Yaya, cu atât avea senzația că ceva nu era în regulă.

Ce rost avea un asemenea spațiu vast deasupra unui oraș subteran? Urbea de sub el era deja înghesuită. De ce să nu folosească un loc atât de întins și abandonat? Dacă orașul trebuia să fie compact și rezistent ca să se asigure stabilitatea structurală, de ce să-l înconjori cu un schelet atât de mare? Cât o fi fost ea de puternică, structura metalică nu avea cum să-și păstreze rezistența dacă se întindea așa, la infinit.

Dintr-o dată, simți în grinda de sub picioare o ușoară cutremurare.

Ding, ding, ding.

În bezna lipsită de zgomote, Yaya percepea exagerat de bine sunetele și vibrațiile.

Pe măsură ce se apropie trepidația, se contură și un zgomot. Primul său instinct fu să se ascundă, dar nu avea cum să stingă brățara din palmă. Văzu că se apropie lent o siluetă ca de maimuță, suficient cât să o distingă.

Un bărbat!

De fapt, mai degrabă un hibrid om-maimuță. Gol, ghemuit și cocoșat. Avea trupul foarte asemănător cu cel uman, dar fără aripi.

O maimuță goală, deci.

Habar nu avea cum să reacționeze. Poate că s-ar fi descurcat să preia controlul programului administrativ și să elibereze sclavii, dar cu animale nu știa cum să se interacționeze. În întregul oraș subteran, singurele alte ființe în afară de cel umane erau microorganismele modificate genetic. Nu mai văzuse vreodată un animal decât în cărți.

Urma să o atace? Oare ce să facă? Înțepenise pe loc, paralizată de indecizie, iar omul gol își ridică brațele că să își apere ochii și deschise gura.

— Prea luminos. Ești de jos? Te duci pe Calea Somnului?

După o clipă de ezitare, Yaya realiză că auzea chineză.

— Vorbești!

— Ce prostie, evident că vorbesc!

Își feri ochii.

— Ia-mi lumina aia din ochi.

Yaya ascunse brățara la spate.

— Ești… ești…

— Ai venit de jos. Eu trăiesc sus. Am mai văzut d-ăștia ca tine. Mereu cu lumini. Vai de ochii mei.

— Ești om?

După o pauză:

— Sclav? Cum te cheamă?

El nu răspunse. Se îndreptă din senin și sări în sus. Era foarte agil. Se prinse de grinda superioară și se legănă într-o parte și alta.

— Nume? Ce-i aia? Dar sclav?

Înainte ca Yaya să apuce să-i explice, aerul fu zguduit de o bubuitură puternică. Dintr-o dată, întreaga încrengătură de odgoane începu să se zguduie violent, ca și cum pânza de păianjen fusese lovită de o molie uriașă, care se zbătea cu sălbăticie.

Yaya, care stătea în picioare, aproape că fu aruncată de pe grindă. Se apucă de cel mai apropiat stâlp și întrebă îngrijorată:

— Ce se întâmplă?

Expresia bărbatului se întunecă, extrem de umană în aspect.

— Vine Ciocanul.

Yaya deschise gura să întrebe ce voia să spună și chiar atunci el exclamă:

— Nu mișca! Nu scoate vreun zgomot!

Zguduiturile deveniră tot mai puternice, ca și zgomotul. Yaya ascunse brățara sub bluză, dar ea tot mai lumina vag prin material.

O mașinărie uriașă se târa peste odgoane ca o șopârlă și se îndrepta spre ei. Arăta ca un diamant cu gheare, lung de 4-5 metri și agil ca o maimuță în junglă. Deși Yaya nu avea habar ce era, salturile lui grele și înspăimântătoare, ca și impactul aterizărilor sale, o făcură să nu mai miște.

Chiar din spatele ei, bărbatul fără nume șopti:

— Nu mai respira. Te va auzi.

Imediat, Yaya își ținu respirația. Prea târziu. Mașinăria se răsuci către ei și ateriză în fața sa, cu un trosnet asurzitor. Corpul său pătrățos era pătat de urme negre de sânge închegat – rece și fără miros.

Fața sa plată se întinse lent și se desfăcu. Yaya înțelese dintr-o dată de ce i se spunea Ciocanul. Avea frontal mai multe seturi de gheare, ace, lame și, cel mai evident, o pereche de buzdugane, fiecare cu diametrul de jumătate de metru.

I se opri inima. Îl simțea și pe bărbatul din spate cum tremura ca o frunză bătută de vânt.

Ciocanul păși spre ei, cu un bubuit asurzitor. Buzduganele erau la doar câțiva centimetri de fața ei. Bărbatul țipă dintr-o dată și o împinse. Cu un salt puternic, trecu pe altă grindă și o luă la fugă.

Yaya se temu că-și găsise sfârșitul. Dar dinspre Ciocan se auzi un clinchet și mașinăria sări 5 metri dintr-o dată. Bărbatul nu făcuse nici doi pași când fu prins. Se auzi un trosnet dezgustător și se prăbuși, însângerat.

Ciocanul încremeni. Se roti de câteva ori complet, apoi nu mai mișcă. Nici Yaya, mult prea speriată.

După o vreme, Ciocanul se răsuci pe șasiu și se lăsă să cadă. Mai făcu vreo câteva salturi și dispăru complet. Liniștea și bezna redeveniră stăpâne absolute, cu o baltă de sânge singura urmă că trecuseră pe acolo un om și o mașinărie. Yaya începu să tremure incontrolabil.

Un iad tenebros, fără libertate, lumină, apă curată sau hrană, iar oamenii nici măcar nu aveau aripi. Doar robie și moarte.

Yaya își ridică fruntea și privi în sus. Camera principală de control a orașului se afla în vârf, la cel puțin patru ore de cățărat distanță.

7

Yaya nu era tocmai o mare sportivă. Cățăratul necesita mult mai mult efort decât mersul. În țesătura de grinzi de oțel, aripile mai mult o încurcau. Majoritatea timpului trebuia să le țină lipite pe laturi.

În timpul înaintării zări oameni ici-colo, dar nimeni nu îndrăzni să se apropie de ea. Văzu oameni fără aripi care lingeau condensul de pe metal, ca să-și ostoiască setea, și remarcă spaima și curiozitatea atrasă de lumina din palma sa. În comparație cu bărbatul prins de Ciocan, ceilalți păreau animale fără minte.

Nu știa cât urcase, dar începu să gâfâie și să-și piardă suflul. Începu să dea tot mai des peste oameni. Nu erau la fel de curioși ca cei de mai jos, nici temători. Lenți și letargici ca niște pietre, nici nu mai reacționau la lumina din mâna ei.

După un timp, văzu în față o platformă ceva mai întinsă.

Într-o lume în care grinzile serveau cu chiu cu vai drept drumuri, descoperirea unei platforme de peste 1000 de metri pătrați era ca găsirea unei oaze în deșert. Încântată, Yaya urcă grăbită încă trei grinzi și ajunse la platformă.

Și văzu oamenii, sute sau poate mii, întinși pe jos.

Trupuri peste trupuri, pe fiecare metru al întinderii de oțel. Ca și cei zăriți înainte, erau singura sursă a unui iz cald și umed într-o lume rece și întunecată, dar uscată.

La început, Yaya crezu că-s morți. După o clipă observă că piepturile li se ridică și coboară, lent. Piepturile, ca și restul corpurilor lor, erau emaciate, doar piele și os. Când distinse coastele vizibile ale femeilor și sânii atrofiați, nu-și putu lua ochii de pe ele.

Platforma era atât de aglomerată încât nu avea loc să pășească și văzu că unii oameni stăteau peste alții. Întreaga gloată dormea profund, tăcută și nemișcată.

Să fi fost locul unde erau prăsiți și crescuți sclavii?

Zece mii de ființe umane adormite împreună în liniște, inspirând adânc și expirând, produceau un sunet asemănător bătăii ritmice a unei tobe. Nici zece mii de cadavre nu ar fi creat un tablou mai jalnic. Erau vii, dar păreau morți, cu adevărat tabloul unei porți spre iad.

Aerul era impregnat de aburi soporifici. Deasupra platformei, aerul continuu reciclat de plămânii celor adormiți era greu cu dioxid de carbon și vapori de apă, amestec la fel de puternic precum un gaz somnifer. Acolo, în beznă, era tare ușor să te fure somnul. Unii erau doar ațipiți, dar alții păreau să-și fi închis ochii pentru somnul de veci. Scena avea efectul unui pendul hipnotic. Yaya ascultă sunetul încet al respirației de pe platformă. Fiecare inspirație părea un val care se rostogolea dinspre mijloc spre exterior, repetat de la un adormit la altul, un oftat care trecea dintr-o gură în alta. Zgomotul constant părea să rezoneze, iar ecoul său să se întindă pe toată mia de metri. Împreună, sunetul și aerul aveau un efect puternic soporific și alcătuiau un semnal ce-i copleșea simțurile, îndemnând-o să se culce.

Conform instrucțiunilor brățării, trebuia să traverseze acel spațiu. Își adună curajul și înaintă.

Nu prea avea pe unde să calce. Se strădui să meargă printre cei adormiți, dar erau atât de înghesuiți încât nu avea unde să lase piciorul. Tot pășea pe trupuri goale. Chiar și călcați, doar se fereau, dar nu se trezeau și nici nu reacționau în alt fel. Nici măcar nu gemeau – nu scoteau nici un alt sunet decât cel al respirației profunde.

Câțiva se întoarseră și ridicară capetele. La lumina palidă a brățării, le întrezări ochii. Închiși, dar sub pleoape globii oculari li se roteau cu iuțeală, așa că le privi mai degrabă gurile. Printre buze le treceau niște tuburi care ieșeau din podea.

Yaya trase încetișor de unul și din el căzură câteva picături de lichid. Luă una pe vârful degetului și o mirosi. Avea un iz pregnant de zaharină, semn al unei soluții nutritive, cu conținut ridicat de zahăr. Cu așa ceva trăiau?

Yaya mai întoarse câțiva adormiți și descoperi că toți erau la fel: tub în gură, ochi rotindu-se rapid.

Visau? Ochii se mișcă astfel doar în somnul profund, când partea de creier care produce vise funcționează la maxim. Pentru oamenii obișnuiți, somnul REM durează doar una-două ore pe noapte. Oare acești adormiți visau etern?

Petrecuse prea mult aplecată peste ei. Respirând același aer iar și iar, adormiții produseseră o mare cantitate de dioxid de carbon, cumulat pe podea, și începu să i se învârtă capul.

Trebuia să plece. Deja raționa cu greutate. Se grăbi să se ridice în picioare. Amețită. Respirația ritmică păru să crească, precum un pendul în inima sa. Yaya se mai putea gândi la un singur lucru: să plece.

Nu o mai păsa pe ce calcă. Se împletici înainte, nesigură pe picioare, împiedicându-se de trupuri. În percepția sa încețoșată, i se păru că vede pe margini, în depărtare, oameni cu aripi.

Trebuie salvați, gândi Yaya. În starea ei anesteziată, nu mai simți vreo teamă când alergă pe-o grindă îngustă.

8

O casă?

Încremeni o clipă, uimită.

De fapt, nici nu știa la ce să se aștepte la capătul călătoriei. Dar… o casă? Într-un asemenea loc?

Clădirea era luminată din interior și câteva raze palide se strecurau pe sub ușa închisă. Nu se gândi prea mult, ci înaintă și deschise ușa.

Prea orbitor. După atâta vreme orbecăind prin tenebre, îi fu greu să-și adapteze vederea. După un timp, reuși, treptat. Încăperea, decorată cu draperii de catifea și covoare groase de pluș cenușiu, avea cam 200 de metri pătrați și nu se vedea niciun computer în ea, cum s-ar fi așteptat Yaya. Singurul lucru deosebit era o canapea uriașă de piele într-un colț, pe care zăcea un bărbat într-o robă lungă, cu glugă. Divanul era atât de adânc încât aproape că-l înghițea.

De când intră ea până reacționă individul trecu mult, de parcă l-ar fi trezit din somn. Se îndreptă și-și ridică puțin capul, dar fața o avea tot ascunsă în umbra glugii.

— Bună. Bine ai venit.

Precaută, Yaya răspunse:

— Bună.

— Știu de ce ai venit, îi spuse el pe un ton plat. Ca să-mi aduci mie sfârșitul.

Yaya rămase fără cuvinte.

Bărbatul clătină din cap și-și dădu gluga pe spate. Sub ea se ascundea o țeastă fără păr și fără piele. Uimirea Yayei se preschimbă rapid în înțelegere.

— Tu ești programul care controlează orașul!

Fără mușchi, scheletul nu avea expresii faciale, dar putea da din cap.

— Mai exact, sunt un avatar antropomorfic pe care îl controlează programul administrativ.

Doar un avatar, dar chiar și-așa – tot se putea conecta la aplicațiile de dincolo de ea. Yaya ciupi pe ascuns brățara din palmă și activă virusul. Mai avea nevoie și de o șansă pentru a-l injecta.

Se uită cu atenție la carcasă. Pe vertebra cervicală, expusă, observă un cablu.

Fără ezitare, se repezi la el, înhăță craniul cu dreapta și trase de el. Cu stânga duse brățara la gâtul avatarului și o conectă la cablu.

Scheletul nici nu-i rezistă, nici nu se zbătu; chiar păru să se aplece docil în față ca să-i ușureze atacul. Yaya ținu strâns tigva de oțel și așteptă răbdătoare să se instaleze virusul, înainte de a-l elibera.

Scheletul își ridică țeasta:

— Bun, ai terminat? Acum poți să mă asculți?

Yaya așteptă să se declanșeze virusul. Trecură câteva minute, însă degeaba.

— Tot nu te-am convins? Eu te mai pot lăsa să aștepți, sau să-ți spun direct rezultatul. Adică nimic. Acela nu era un virus.

Îndoiala se întinse pe fața Yayei.

— Să-ți explic. Era un program de monitorizare. Ți-a înregistrat fiecare pas de când l-ai preluat. Și, conform înregistrărilor, te-ai descurcat admirabil.

— Tu… cum adică?

— O poveste lungă.

Mandibula scheletului clincheti când râse.

— Și e timpul s-o auzi. Nu mai avem vreme de pierdut. Hai, spune-mi, unde ne aflăm?

Yaya răspunse cu grijă:

— Suntem… deasupra orașului subteran.

— Care se află unde?

— La 10 kilometri adâncime, undeva sub Câmpia Chinei de Est, în Asia.

Scheletul râse iar.

— Da, bine. Păi, ia uite ce-i deasupra.

Tavanul se deschise și plăcile de oțel expuseră un panou de sticlă transparentă. Iar dincolo de ea nu se vedea bezna la care se așteptase Yaya.

Descoperi că privește un fel de ciorbă maronie groasă, semi-opacă și impregnată de o luminozitate vagă. Peste ea șerpuiau tentacule mobile de lumină, străfulgerări sclipitoare care lăsau în spate cozi lungi de raze, precum niște spirite avântate prin văzduhul nocturn.

Yaya nu mai văzuse vreodată așa ceva. Rămase hipnotizată de priveliște.

— Nu suntem sub pământ! strigă ea. Unde suntem?

— În acest moment, orașul se află la peste 700 de milioane de kilometri de Terra, pe o planetă vastă, chiar mai îndepărtată de soare. Suntem în atmosfera lui Jupiter.

Un arc radiant de lumină sclipi de-a lungul ferestrei și înroși încăperea. Afară, Yaya reuși să discearnă un disc mic și palid de lumină – soarele. Conform manualelor, iarna răcise drastic suprafața Pământului și obligase umanitatea să se ascundă sub sol. Dar soarele din fața ei, slab chiar și fără vreo protecție care să-i oprească razele, nu ar fi fost niciodată capabil să ofere suficientă căldură și lumină.

— Pe Jupiter?

— Da. Mai exact, navigăm prin atmosfera Jupiterului. Nu are o suprafață solidă, așa că metropola înaintează printr-un strat intermediar, semilichid, de heliu și nitrogen.

— Dar… cum rămâne cu Terra?

Zidul din spatele Yayei se aprinse și deveni ecran. Îi arătă bezna spațiului cosmic. Prin tenebre plutea un nor vast de pietre. La fiecare capăt al norului se zărea câte un nucleu, primul albastru, al doilea roșu.

— Tot ce-a mai rămas din Terra și Marte. Acum sunt apropiate, dar mai degrabă pe lângă orbita originală a Pământului. Nici nu știu cum să le zic. Ia zi, cum sună Marterra?

— Ce s-a întâmplat?

— Habar nu am. Dar acum ceva mai mult de un secol, civilizația umană a consumat cantități inimaginabile de resurse pentru a edifica un oraș secret aici, la multe sute de milioane de kilometri distanță de Pământ. Au construit baze similare și pe Marte, Lună și Saturn. Ca să aibă populații de rezervă în caz că era anihilată cea de pe Terra. Dovadă că se confruntau cu vreo amenințare, dar eu unul nu-i cunosc natura exactă. Bănuiesc, firește, că bazele de pe Lună și Marte s-au pierdut. De cea de pe Saturn nu știu nimic. Nu avem voie să comunicăm vreodată cu alte baze, ca să nu fim descoperiți și eliminați cu vreun atac prin surprindere.

— Dar ce amenințare ar putea fi atât de terifiantă?

— Nu știu și nici nu vreau să știu. După cum arată situația pe Terra și Marte, prea multe întrebări nu aduc nimic bun.

— Deci nu suntem pe Pământ, ci în atmosfera lui Jupiter. Nu există sol, pentru că de fapt plutim prin cer?

— Corect, răspunse scheletul. Ai acceptat repede ideea. Puncte în plus la examinare.

— Și am putea fi ultimii supraviețuitori umani?

— În cel mai rău caz.

— Atunci de ce toată înșelătoria? De ce ne minți că trăim în subsolul Terrei?

Fața scheletului rămase impasibilă când răspunse.

— Probabil fiindcă după ce au aflat primii coloniști că au rămas fără Pământ, jumătate s-au sinucis.

9

— Deci tu…

— Asigur iluzia. Îi las pe cei din orașul principal să creadă că trăiesc pe Terra – iar când o să treacă iarna nucleară, se vor putea întoarce deasupra. Firește, dacă ați cunoaște adevăratele condiții de mediu pământene, nu ați fi păcăliți așa ușor. Gravitația e mai mare pe Terra. Oameni înaripați, oricât de puternici, nu ar putea zbura vreodată acolo.

— Iar pe alții îi ții sclavi în această suprastructură întunecată…

— Da’ de unde.

Scheletul dădu din cap.

— Nu eu am făcut-o. Erau deja, când am apărut eu. O decizie a inginerilor tereștri, de pe vremea când orașul era încă doar un proiect. Să-i înrobesc? Dar ce crezi tu că sunt acei oameni?

— Păi… sclavi.

— Sclavi? încercă avatarul să rânjească. Voi sunteți mai supuși și mai ușor de manipulat decât ei. Poate că mâncați mai bine și te vă îmbrăcați mai bine, dar sunteți doar un model viu pentru refacerea unei societăți umane în stare de normalitate. Așa o să am un punct de referință când va veni vremea să reconstruim civilizația. Dar ei… știi tu ce sunt ei?

Yaya rămase tăcută.

— Sunt mult mai importanți decât voi. Sunt nucleele mele. Acei visători de pe platforma de somn profund sunt eu.

Yaya îl privi, fără să înțeleagă.

— Ești hacker. Ai auzit de cloud computing? Mai multe surse de procesare, care împart o sarcină computațională și se combină într-un super-procesor. Adormiții sunt unitățile mele de calcul. Rezultatul este programul conștient – adică eu. Când inginerii de pe Pământ au proiectat un program suficient de puternic pentru a controla un oraș întreg, și-au dat seama că nu le-ar fi de ajuns nici măcar cele mai puternice calculatoare. Atunci au ales resursa biologică la dispoziție: creierul uman. Crezi că ai venit să îi salvezi? Sunt aici de bunăvoie. Cei pe care vrei să-i eliberezi sunt de fapt cei care stăpânesc lumea. Ironic, nu-i așa?

— Dar o să moară…

— Și o să fie înlocuiți. Unii sunt progenitura rezultată din reproducere sexuată, dar majoritatea sunt clone dintr-o bancă de gene.

— Așa că tu decizi cine trăiește dedesubt și cine deasupra.

— Și cine pleacă.

— Pleacă?

— Firește. Ce alt scop să aibă orașul? El păstrează vie flacăra civilizației umane pentru a o reconstrui. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat pe Terra, dar am fost avertizat să nu ne întoarcem acolo și să nu-i atragem atenția. Dacă e să o luăm de la capăt, trebuie să plecăm departe, în vreo galaxie distantă. Pe vreo planetă distantă. Eu asamblez nave, aleg echipaje și le expediez din Sistemul Solar, ca să repornească civilizația omenească.

— Deci tu împarți rolurile: care sus, care jos, care pleacă.

— Da. Așa, și?

— Cine ți-a dat dreptul?

Scheletul rămase încremenit pentru o clipă.

— Nu, nu, nu mă lua cu așa ceva. Cu umanism și egalitarism. Și nici cu valorile universale. Că le-am auzit de prea multe ori. Cine mi-a dat dreptul? Uite un răspuns. Omenirea. Acesta este răspunsul. Libertate, egalitate, democrație. Cuvinte frumoase când resursele sunt abundente și viitorul strălucitor. Dar când o specie se află pe muchia extincției, astfel de vorbe devin o glumă. Știi că pentru a traversa o crevasă, antilopele le folosesc pe cele bătrâne sau bolnave pentru a-și crea un pod? Nu au de ales. Trebuie să o facă ori să moară. Cine le dă antilopelor dreptul să decidă care sunt călcate în picioare și care merg mai departe pe spinarea lor? Obiectivul de a supraviețui. Pentru un astfel de scop, vălurile sentimentalismului sunt demne de râs. Libertate? Egalitate? Da, dar dacă nu aș avea eu dreptul să decid cursul vieților, bune sau rele, nu le-ar oferi aceasta celor care mi se opun dreptul să decidă ei soarta omenirii ca specie? Pot să te întreb și eu ceva?

Yaya nu răspunse.

— Să zicem că avem două civilizații moderne identice. Ambele știu că în 50 de ani urmează o calamitate îngrozitoare. Una își sacrifică vasta majoritate a populației, folosiți ca sclavi, și oferă toate resursele savanților de top, tehnicienilor și liderilor care sunt doar a 10.000-a parte din popor. Totul pentru o șansă la supraviețuire. Cealaltă își păstrează moralitatea, libertatea personală și egalitatea. Nu dă resurse suplimentare savanților și tehnicienilor. Care civilizație crezi tu că-și va salva specia?

Yaya zice încet:

— Prima.

Scheletul dădu din cap.

— Omenirea de pe Terra a luat aceeași decizie. Înainte de apariția amenințării, tocmai ajunseseră pe Marte. Dar după ce au descoperit pericolul, în cincizeci de ani au concentrat toate resursele planetei pentru a crea această bază. Un strop de umanitate, poate ultimul. Indiferent de costul în vieți și materiale, eu trebuie să fac totul pentru a vă păstra speranța vie. Misiunea mea, primită de la omenire. Nu am morală, nu respect viața și nu țin cont de sentimentele indivizilor pe care îi controlez. Țin cont doar de faptul dacă o acțiune va crește sau scădea șansele omenirii la supraviețuire.

Yaya rămase cu ochii fixați pe bolta cerească de deasupra lor.

— Chiar nu mai e nimeni în afară de noi?

— Nu știu. Habar nu am dacă mai există baza de pe Saturn sau poate altele despre care nu am aflat eu. Nu avem voie să ne contactăm. Suntem singuri și trebuie să acționăm ca și cum am fi ultimii din tot universul. Nu cunosc nici măcar natura amenințării. Dar știu că nu suntem în siguranță. Ceva ne pândește acolo, pentru a ne devora.

Yaya se simți deznădăjduită. Cu o zi înainte fusese o birocrată oarecare, într-un oraș subteran. Cu o oră în urmă, o luptătoare pentru eliberarea sclavilor din beznă. Iar acum, discuta cu stăpânul posibil ultimului oraș construit vreodată de oameni și simțea spaima și singurătatea care se întindeau spre ea dinspre cosmos.

— Atunci eu de ce am ajuns la tine?

— Simplu. A fost un test. După cum ziceam, grupul de oameni din orașul central îmi servesc drept model pentru o societate umană, iar cel de deasupra drept conștiință. Totul controlat de mine. Dar există și al treilea grup. Eu tot produc și lansez nave spațiale. Pe ele nu pot controla ce se întâmplă, așa că am nevoie de indivizi cu suficientă rațiune și capacitate de conducere care să fie căpitani. Motivul pentru care te afli aici.

— Totul a fost un test? Jianying, polițiștii uciși, trecătorii nevinovați doborâți de gloanțe – doar prețul pentru un test!

— Da. Scopul distrugerii acelor nevinovați a fost doar un test, în speranța de a găsi un bun candidat la căpitănie.

Yaya și-i imagină. Pe unii îi cunoscuse, unora doar le întrezărise fețele, altora nu le știa nici măcar sexul. Morți pentru o cauză fără vreo legătură cu ei și pe care nu ar fi putut-o înțelege.

— Sunt surprinsă de sinceritate ta, zise Yaya. Speri că-ți voi fi căpitan, dar nu ai putut prezice că o să fiu furioasă și nu voi coopera?

— Ba da, dar trebuie să-ți ofer adevărul. Caut persoana potrivită pentru postul de conducere. Dacă ești tu aceea, nu știu. Ea trebuie să înțeleagă toate aceste fapte, să recunoască scopurile care necesită sacrificii. Doar în astfel de condiții au șanse de reușită expedițiile interstelare. Până acum am lansat douăzeci și șase de nave. Știi cutremurele care zguduie orașul? Sunt doar undele de șoc de la testele, lansările și revenirile navelor. Când pleacă vreuna, devine o entitate solitară. Nu cunoaștem amenințarea sau de unde vine, așa că nu comunicăm. Nu mă poate contacta pe mine, nici alte nave. Nici eu nu am habar unde se află sau dacă mai trăiesc. Fiecare lansare este expediția primordială. Echipajul nu are experiență și nici nu se poate lua după cunoștințele predecesorilor. Dacă pe orbita lui Pluto pândește vreo gaură neagră, o să moară toți, în mod stupid. Nimeni nu-i va avertiza de primejdie. Nu le va spune nimeni să caute altă rută și să se ferească. Nu transmit date, informații, nimic. Navele nu sunt numerotate, fiindcă fiecare este unică. Fiecare căpitan trebuie să fie ferm, dur și inflexibil. Sunt crud că-i ucid pe evadații de pe platforma de somn profund? Da. Însă un căpitan trebuie să fie și mai crud. Dacă uciderea a jumătate din echipaj pentru a servi drept hrană va extinde durata voiajului cu o lună, trebuie să dea ordinul fără ezitare.

Scheletul o fixă pe Yaya cu privirea.

— Am zis tot ce aveam de zis, copilă. Tu decizi. Dacă vrei să-mi fii căpitan, poate îți voi găsi loc pe o navă. Dacă nu, pe platformă. Aceasta e realitatea vieților noastre, realitatea ultimului oraș omenesc. Alege. Acum.

---

Tradus din chineză în engleză de Elizabeth Hanlon

Tradus din engleză în română de Miloș Dumbraci

Nota traducătorului: menționez că nu sunt de acord și nu susțin ideile de organizare socio-politică promovate de acest text drept soluția corectă la evenimente cu un caracter catastrofal, ci le consider condamnabile moral.

---

“To Fly Like a Fallen Angel” copyright © 2009 by Qi Yue

Originally published in the Chinese magazine Science Fiction World (2009) / publicat inițial în chineză, în revista Science Fiction World din China, 2009

Translated after the version reprinted in Clarkesworld # 142 (2018) / tradusă după varianta republicată în Clarkesworld # 142 (2018) – link aici

Translated and Reprinted by permission of the author  / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.

---

Povestire tradusă și publicată în parteneriat cu Storycom.