1) Paratrăsnetul, Borco Ilin, Așteptăria (proză scurtă), Ed. Brumar, Timișoara, 2015
Un text foarte scurt, care se poate descifra în termenii unei licantropii lirice, în care legătura dintre om și animalul domesticit capătă conotații din sfera fantasticului. Deși povestirea în sine mi s-a părut prea densă în plan alegoric, am reținut descrierea Mureșului, în care mușcătura metaforică a malurilor vine în consonanță cu cea a câinelui: Era aprilie. Mureșul tulbure mușca din maluri, cu poftă, cu răutate. La suprafață pluteau trunchiuri de copaci, grămezi de tufișuri, colaci de spumă brună. Un sfârșit de lume liniștit. (pag. 38, 39)
2) Rakum, Borco Ilin, Așteptăria (proză scurtă), Ed. Brumar, Timișoara, 2015
Fără un fir epic precis, urmărim povestea unui gropar, în care poveste mirosurile pământului reavăn, de la cimitir, capătă nuanțe senzoriale dominante. Textul nu are logică narativă, fapt care valorifică elementele evocative, dintre care pregnante sunt amintirile copilăriei personajului: Avea, pe atunci, iepurași de câmp. Era fericit când le ducea trifoi proaspăt și le-ntindea degetul la ros. (…) Avea în creierul gurii gustul pâinii nou-născute, al castraveților la butoi, cu piper, al plăcintelor cu nuci și mac. Auzea, parcă din memoria răgușită, scârțâitul găleții de la cumpăna fântânii. Apa îi aluneca prin gâtlejul încins ca o magie rece. (pag. 46, 47)
Imaginile și senzațiile pe care acestea le stârnesc vorbesc de la sine și reprezintă, în opinia mea, punctele forte nu doar în ceea ce privește povestirea de față, ci volumul per ansamblu, încărcat de elemente liric-descriptive ale unei lumi a satului și a copilăriei care ni se dezvăluie cu o lentoare specifică malurilor blânde ale unui râu de câmpie.
3) Nunta, Borco Ilin, Așteptăria (proză scurtă), Ed. Brumar, Timișoara, 2015
Într-o altă povestire cu conotații existențiale, autorul ne invită să participăm la propria nuntă, pe care o asamblează, metaforic, în forma pieselor unui puzzle ce refuză să se lase cumințit. Întâlnim, recurent, femeia nedefinită din vis, câinele credincios, aproape vârcolac în empatia lui tanatică față de tarele stăpânului și calul răpciugos, însă cu inima unui vulcan, precum bidivii de odinioară ce mâncau jăratecul fiului de împărat.
Borco Ilin excelează în această povestire în ceea ce privește imaginile poetice, potențate printr-o tehnică excelentă a comparației. Astfel, toamna, mintea stropește strada mare ca o piersică-ntre dinții copilului (pag. 50), urechile (…) ardeau ca la o fetiță ce nu suportă cercei de argint (pag. 62), vorbele (…) le rumegam în minte, greu, ca pe un șoric nefiert (pag. 63), iar o dâră de motorină se-ntindea spre malul stâng cu sălcii plângătoare, ca un curcubeu jegos (pag. 66). Toate aceste elemente picturale creionează un spațiu în care transfigurarea poematică se îmbină cu melancoliile ludice, într-o lume căreia tocmai îi descheiam cămașa ultimei duminici de copil. (pag. 64)
În acest ansamblu armonios face ușoară notă discordantă anumită prețiozitate pe care, eu unul, o găsesc pe cât de curajoasă în naturalețea asumării mizei existențiale, pe atât de riscantă: eram călare pe calul din mine, care, într-o zi, îmi va fi inorogul sfânt la o nuntă de boi (pag. 58). Aceste obiecții cu totul secundare pălesc însă în fața unui onirism rural de o gingășie specifică acelor copii din cale-afară de curioși ce încep să descopere lumea, cu toate tainele și misterele sale, unele cu potențial distructiv letal.
Și ce poate exemplifica mai bine aceste fructe stilistice oferite de Borco Ilin pe deplin conștient că poartă într-însele dulcile otrăvuri ale maturizării, decât alaiul unei nunți pestrițe, în deplină consonanță cu stările contradictorii, aproape stridente, experimentate de un personaj-autor obosit de-atâtea căutări, ce pare să nu-și găsească, niciodată, locul? Pe străzi lătrau acordeoanele, turma, beată deja de la orele prânzului, cânta Iugoslavio, Iugoslavio!, nașul arunca-n toate părțile monede de un leu și de trei lei din pungă, o ploaie de metal pe capetele nuntașilor. Copiii satului, cu dinții cariați de timpuriu și cu urme de gem uscat pe bărbie, încasau genunchi în cap, în timp ce plonjau printre pașii gloatei să adune bănuții de pe jos (pag. 57).
4) Casablanca, Horea Sibișteanu, Fetiș (colecție proză scurtă), Ed. Nemira, București, 2019
Textul descrie o experiență ce pare influențată de peripețiile personale ale autorului, în Japonia. Pe metrou este abordat de o doamnă matură, care folosește drept pretext culoarea ochilor, similară cu nuanțele schimbătoare ale mării. Drept consecință a conversației pe cât de agreabile pe atât de scurtă și la obiect, personajul se trezește vizitând interlocutoarea mai în vârstă la un hotel pentru amorezi, Casablanca.
Rememorarea întâmplării, lapidară, însă de o intensitate proporțională cu insolitul senzațiilor adiacente, îmbină naturalețea unui tânăr surprins de rapiditatea cu care poate escalada o afacere cu conotații intime (doamna îl abordează pe metrou ca și cum ar negocia termenii unei colaborări profesionale) cu obsesiile secundare ale acuplărilor de tot felul: Avea un laptop în brațe și tasta. Era îmbrăcată într-un costum de menajeră, din latex alb cu roz-bombon.
Cromatica nu face nici ea notă discordantă; restul evenimentelor nu pot fi decât presupuse, doarece autorul nu ne invită mai departe de antecamera festinului carnal.
5) Orașul cu taxiuri albe, Horea Sibișteanu, Fetiș (colecție proză scurtă), Ed. Nemira, București, 2019
Textul surprinde întâlnirea dintre doi tineri într-un târg de provincie, obscur. Provincialismul este reliefat prin elemente comune, cum ar fi: teama tinerilor de a nu fi văzuți de prea multă lume, printre care și bârfitoarea localității, activitățile economice cvasiinexistente, viața monotonă încremenită în adulația față de singura profesie care pare să aducă independență și bunăstare, aceea de cadru în Armată.
Deși instantaneele au forță descriptivă, mă așteptam la o detaliere a sentimentelor ce par să se înfiripe între cei doi protagoniști. Altfel, rămâne un decupaj cotidian fără tensiune narativă, de o simplitate în ton cu ternul blocurilor nerenovate, cum stă bine oricărui orășel scufundat în nisipurile mișcătoare ale depopulării de după 1989.
6) Fetiș, Horea Sibișteanu, Fetiș (colecție proză scurtă), Ed. Nemira, București, 2019
O tânără este complexată de remarcile sexiste pe care le primește, pe stradă, cu privire la mărimea sânilor, asociați cu niște pepeni. Este prea înaltă pentru standardele fizice ale societății japoneze, unde nu se poate integra.
Textul se tensionează atunci când aflăm că a fost părăsită pentru o localnică, fapt care augmentează sentimentul de alienare combinat cu cel al dezrădăcinării. În timp ce achită parcarea pentru bicicletă, este luată în vizor de un japonez care o urmărește, pe scuter, până la apartament, oprindu-se în cele din urmă pentru a se masturba. Biletul agresorului este unul încărcat de ură, iar atmosfera de ansamblu a povestirii m-a dus cu gândul la duritatea cu care își scrie Tettyo Saito, japonez sadea cu interes pentru limba română, textele.
Abordarea directă, frustă, șocantă prin detaliile sângeroase ale unei experiențe la limita violului fac povestirea Fetiș destul de greu de digerat, în contrapartidă cu tonul edulcorat, ușor melancolic, pe care îl găsim în multe alte povestiri ale colecției de texte semnate de Horea Sibișteanu sub același generic al fetișurilor de tot felul.
7) 600 de lei și un iPhone 6, Horea Sibișteanu, Fetiș (colecție proză scurtă), Ed. Nemira, București, 2019
În alternanță cu fetișurile japoneze, unde miza este reprezentată în primul rând de șocul cultural, decupajele cotidiene românești, inserate între povestiri din Orientul Îndepărtat, se constituie în veritabile borne cu puternic mesaj social ce vizează degradarea unei societăți ale cărei preocupări eclipsează zona periferică a persoanelor vulnerabile. Povestirea propusă în acest sens, cu încărcătură dramatică semnificativă, este structurată pe două planuri: al copiilor nevoiți să supraviețuiască la limita instituționalizării, în grija sorei mai mari, maturizată prematur, și al mamei care se prostituează pentru prima oară fără protecția unui pește.
Efectele deciziilor pripite nu încetează să apară: mama cade victimă unui agresor pervers, care, după ce face sex cu ea, la marginea drumului, în frig, o jefuiește de toți banii și de telefonul mobil. În mod paradoxal, situația limită îi creează mamei o plăcere sexuală cu resorturi în vecinătatea sindromului Stockholm.
În plan secund, fiica, în stare să poarte, de una singură, povara unei familii la limita destrămării, de unde factorul de stabilitate masculin lipsește cu desăvârșire, este încercată de semne sumbre, rău prevestitoare, într-un final care menține tensiunea dramatică la cote înalte, pe măsura mizei deloc ușoare în ceea ce privește ramificațiile, însemnătatea și efectele mesajului social, ce vizează categorii defavorizate sau complet neglijate de radarul preocupărilor la zi ale opiniei publice românești.
8) Vaca galbenă comunistă, Ioana Nicolaie, 16 prozatori de azi, Ed. Humanitas, București, 2018
Un text construit în jurul unei analogii care nu mi s-a părut din cale-afară de surprinzătoare, aceea dintre o sărmană bovină cam palidă și comunism. Când rumegătoarea își dă, prin noiembrie 1989, obștescul sfârșit, este îngropată în spatele grădinii, pe cărări jupuite, cu imprecații din partea capului familiei, pentru că, în conformitate cu preceptele socialismului Epocii de Aur, animalele erau înregistrate și se interzicea sacrificarea lor domestică, fără aprobare expresă de la activul de partid și de stat.
Povestirea oferă, astfel, un (tragi)comic de situație absurdă în care materialismul dialectic din spatele grădinii amenință să se eleveze tot mai sus, precum un copac neocomunist din stârvul unei bovine inocente doar în aparență. Necuvântătoare incapabilă până și în aparent întâmplătoarea sa moarte să hrănească o familie sleită de puteri în eterna așteptare a unor vremuri mai bune, în concordanță cu despotismul luminat practicat de Tovarășul prin canalele oficiale de comunicare ale vremii.
9) Insigna cu stemă, Ioana Nicolaie, 16 prozatori de azi, Ed. Humanitas, București, 2018
În câteva linii narative, scurtate, autoarea oferă detalii cutremurătoare în simplitatea lor frustă despre colaboraționismul pueril, înțeles în accepțiunea sa etimologică, prin care copiii, vașnici pioneri ai patriei, erau mandatați și obligați de tovarășul învățător să pedepsească prin lovire cu nuiaua, de zeci de ori, până la sânge, colegi vinovați de minore delicte cu tentă, fie și neintenționată, antisistem.
Portretul învățătorului zelos răzbate precum cele ale capilor din lagărele naziste: Tânăr, cu ochii sticloși, ca Iurie Darie într-un film cu soldați romani, tovarășul avea grijă să nu ajungem toți niște iarbă-rea (pag. 142). Emoționantă este rememorarea celui mai bun prieten al povestitoarei, un băiețel negricios, (…) râdeam cu el de să mă prăpădesc (pag. 143). Ager la minte, silitor, matur înainte de vreme, sârguincios, amplasat, conform etniei, în ultima bancă, sub cuiere, ca toți ceilalți ai lui. Norii plumburii ai discriminării se întovărășesc cu cei ai unui comunism absurd, plin de cântece despre preamărirea patriei și a Comandantului suprem, de juruințe patriotice și de elanuri mari muncitorești.
Finalul, de o intensitate aparte, întregește absurdul unui regim totalitar, care a pervertit conștiințele cu o meticulozitate pe care o resimțim și în prezent. Autoarea povestește cu detașare asumată despre soarta elevilor neascultători, scoși în fața clasei pentru încasarea pedepselor corporale: Și i-am lovit, cu sârg și cu spaimă (pag. 147). Pseudo-Iurie Darie poate zâmbi satisfăcut, moștenirea sa este desăvârșită, o putem constata pe propria piele, după 30 de ani de interminabilă tranziție.