1) Limb, George Cornilă, Utopiqa #5 / ian 2021
O povestire având un singur protagonist care, conducând într-o zi fără vreun scop sau destinație anume, ajunge într-un orășel româno-sârb, uitat de lume. Localitatea, semi-părăsită, are darul de a-i trezi personajului-povestitor o sumedenie de amintiri ale copilăriei, de la rătăcirile pe malul râului până la gustul mâncărurilor de acasă sau senzația apei reci, băută direct din găleata proaspăt adusă de la fântână.
Un text cu forță evocativă, care sacrifică, însă, pe de-a-ntregul ritmul narativ în favoarea elementului pictural-descriptiv, ce domină cu autoritate economia prozei.
2) Malawi, cu capitala la Zomba, Dănuț Ungureanu, Utopiqa #3 / iul 2020
Personajul principal, un inginer aparținând unei societăți românești comuniste în care Ceaușescu iese victorios din Revoluție, se vede nevoit să efectueze o excursie profesională până într-o republică soră-socialistă, Malawi.
Deși orizontul de așteptare în ceea ce privește scenariul distopic părea promițător prin prologul-rezumat al povestirii, în care Tovarășul a rămas la butoane după 1989, intriga, care, din punctul meu de vedere, apare prea târziu în text, diminuând astfel miza pariului social, reduce semnificativ incisivitatea mesajului de revoltă asupra establishmentului politic. Liniile de dialog, care, pe alocuri, sufocă efectiv impactul narativ al personajelor, sunt înțesate de jocuri de cuvinte și șopârle anticomunistoide pe care, personal, nu prea le-am înțeles sau n-am rezonat pe deplin cu ele.
Cât despre călătoria inginerului nostru prin magistrala de gaz Romania-Malawi, finalizată glorios cu un glonte african în pieptul socialismului multilateral dezvoltat, nu pot decât să vă invit la decriptarea profunzimilor fantastic-metaforice ale unui deznodământ amânat în formă continuată, în deplină consonanță cu destinul Revoluției românești.
3) Prințesa & Clovnul, Dan Apostol, Utopiqa #3 / iul 2020
Un individ trecut de 40 de ani, părăsit de soție și de prieteni, blazat incorigibil, se oprește din letargia cotidiană pentru a contempla o tânără atrăgătoare (Căci femeia aceea era altfel decât miile de care ne izbeam zilnic, în vânzoleala mulțimii… Umerii drepți, buclele arămii răsfirate în vânt, brățara cu smaralde de la gleznă… Siguranța arogantă a celei deprinse să găsească în ochii altora doar invidie, dorință.) atacată, în mod surprinzător pentru un parc obișnuit din București, de un alegoric păianjen-clovn-tarantulă.
Finalul, criptic într-un registru poematic deopotrivă inspirat și binevenit, oferă perspective existențial-escapiste personajului-povestitor, care se vede în rol de salvator al femeii-păpușă. Aceasta își leagă speranțele de brățara pierdută (intenționat?) ca unealtă cu scop de diversiune în calea nemilosului prădător exoscheletic. Nu știm dacă procesul izbăvirii este dus până la capăt, însă forța povestirii rezidă chiar în finalul tensionat, posibil panaceu simbolic împotriva însingurării omniprezente.
4) După apus, Daniel Daian, Utopiqa #3 / iul 2020
O încercare de asamblare pseudofilosofică a unui dialog între o Doamnă și un Scriitor, fără o miză care să reiasă clar din panseurile abundente ale protagoniștilor, înșirate nestructurat.
Textul, fără vreo construcție epică anume, cunoaște repetate scăderi de ritm, prin replici prețioase sau pretențioase de genul:
- Prea mult adversarism (? – n.m.) devine la un moment dat total contraproductiv. (De ce total? Contraproductiv presupune în sine acest enunț.)
- Nu mă întrerupe când filosofez. Aici se pare că nu este un capitol strict venit din iadul incursiunilor în sfera privată a super civilizațiilor. (De când ideea de civilizație, care, în sine, ține de constructul public al umanității, cunoaște … sfere private și în ce formă?)
- Pot doar presupune că El este Dumnezeul acestei povestiri.
- Dar cel mai mult mă întreb care este fusul orar în care se pune problema recunoașterii de sine.
În dreptul ultimelor două propoziții utilizate pentru exemplificare, comentariile ar fi de prisos.
5) Kathedrale, Șerban Gabrea, Utopiqa #3 / iul 2020
Text dominat în proporție de 95% de monologul unui cardinal cu statut incert, care, din nefericire, nu aduce nimic nou sau original. De exemplu:
- Desigur, și rațiunea, la rândul ei, cunoaște revelația, dar e aceea pe care ființa umană o află la capătul unui drum în care întrebarea premerge răspunsului, căci, dacă poate fi vorba de aflarea adevărului, atunci numai o potrivită întrebare poate să-l descopere, și anume numai acolo unde rațiunea îl bănuiește deja.
- Tu ai în mâinile tale și binele, și răul, în mâna stângă răul, în dreapta binele, căci dreapta vine de la dreptate, înseamnă ordine.
- Dar, și asta o știm amândoi, această liniște e înșelătoare, căci, în scurta lor viață, binele îmbracă de multe ori masca răului, și acesta poate, la rândul lui, nevăzut, să facă să putrezească sămânța binelui.
Finalul cuprinde câteva considerații despre Dumnezeu și memorie, un citat din Rainer Maria Rilke și, drept ultim paragraf, un soi de scuză explicativă pentru, citez, acest mic excurs teoretic. Parcă eram la secțiunea de proză a revistei… Vorba ceea, eseu filosofic să fie, dar să știm și noi.
6) Coșmarul, Theodor Hossu Longin, Utopiqa #3 / iul 2020
O povestire foarte scurtă, structurată în două părți, prima reprezentând un monolog conspiraționist telefonic al unui administrator de bloc, Nicușor Bulearcă, în discuții aprinse cu un prieten despre fabricarea Coronavirusului în laboratoare americane, iar a doua prezentând ieșirea numitului Bulearcă în lume, la hipermarket.
Aici, incultul nostru de serviciu cunoaște o epifanie citadină, în care, brusc, rafturile devin pline cu cărți, iar oamenii citesc pe nesăturate. Revenirea la realitate se traduce prin procesul ritualic al golirii acelorași rafturi, căruciorul plin cu merinde fiind garanția optimismului existential condensat în mantra de mai bine, citez, o să trec și prin molima asta, care închide, inspirat, simetric, finalul textului.
7) Weekend fără Lia, Miriam Demeter, Utopiqa #3 / iul 2020
Martin, un individ retras și de o timiditate exagerată, cunoaște la o convenție (SF?) o cercetătoare dintr-un alt oraș, Lia, care ajunge să-l viziteze în fiecare sfârșit de săptămână. Toate bune și frumoase până-ntr-o zi în care personajul nostru primește un email scurt, expeditiv, prin care Lia îl anunță că nu va veni în weekend.
Până în acest punct al narațiunii lucrurile se pretrec după un scenariu previzibil, normal, firesc, care se derulează după regulile naturale specifice interacțiunii între doi oameni, posibil îndrăgostiți (autorul nu ne oferă prea multe detalii legat de timpul petrecut împreună de Martin și Lia). Din păcate, partea a doua a povestirii este dominată artificial de gândurile și grija pe care personajul masculin o resimte în ceea ce privește absența neașteptată a partenerei. Lăsând la o parte faptul că timiditatea excesivă nu justifică, din punct de vedere al logicii narative, faptul că, după atâtea weekenduri petrecute împreună, Martin încă nu are numărul de telefon al Liei.
Finalul, în cheie fantastică, pune la îndoială însăși existența iubitei în devenire. Rezolvare insolită, oarecum neașteptată, a mult prea multelor dileme afișate de personajul principal.
