1) Trenul de noapte, Lavie Tidhar, Antologiile Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, București, 2014
Personajul principal experimentează o serie de episoade paranoice într-un tren în care fiecare pasager este un posibil asasin al clientului care trebuie protejat, un soi de om-amfibie cu veleități de șef local, interlop.
Ideea centrală a textului este construită în jurul mașinăriei organice, a cărei structură m-a dus cu gândul la Fata modificată a lui Paolo Bacigalupi, cu ale sale motoare cinetice. Descrierea trenului merită consemnată: Ajunsă la capătul peronului, a rămas impresionată, ca întotdeauna, de limax. Vietatea era cuplată în fața trenului; o lighioană lungă de cincizeci de metri și lată de treizeci. Strălucea în lumină și trăgea vânturi, în timp ce băieții-melc îi șopteau domol cuvinte de mângâiere și îi frecau carnea. Treizeci sau patruzeci dintre ei roiau ca muștele deasupra corpului puhav al animalului. (pag. 370)
Predomină atmosfera întunecată, în penumbră, decor specific autoarei, pe care îl regăsim și în seria de povestiri vampirice cu Judecătorul Dee, publicate în Tor. În cele din urmă, potențialul asasin este identificat și neutralizat la timp, iar ideea posibilei crime este una insolită. Cu toate acestea, o serie de elemente bogate în planul ideilor SF (omul-amfibie naște un soi de clonă, personajul principal trăiește într-un fel de simbioză sexuală care se consumă telepatic) nu-și găsesc rezolvarea în consonanță cu deznodământul narațiunii, reprezentând mai degrabă piste false redundante din punct de vedere conceptual.
2) Marea trecere a tatălui meu, Brenda Cooper, Antologiile Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, București, 2014
Povestire cu miză ridicată, prin care tatăl își urmărește băiatul, pe durată mare de timp, cum se transformă într-unul din primii reprezentanți ai umanității nemuritoare. Cu toate acestea, finalul e neverosimil din cel puțin două perspective.
Este greu de crezut că tratamentul miraculos, ce oferă viață fără de moarte, este incompatibil cu genele tatălui. De asemenea, deși orfan, băiatul, devenit peste generații cercetător de top, nu suflă o vorbă despre prezența mamei sau, ca o concesie realismului familial pe care dinamica textului îl presupune, despre absența ei.
Finalul mi s-a părut, de asemenea, abrupt și sec, fără implicațiile spirituale sau filosofice anunțate de titlu.
3) Mecanicul navei stelare, Jay Lake și Ken Scholes, Antologiile Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, București, 2014
Un extraterestru ciudat se prăbușește peste un oraș american într-un dans inițiatic specific căderilor supranaturale din Verstele lui Salman Rushdie: Se prăvălise din cerul tomnatic deasupra cartierului Cole Valley din San Francisco, asemenea unei semințe de arțar (…). (pag. 405)
Ideea centrală a povestirii e reprezentată de perspectiva în care Penauch, vizitatorul interstelar, ar fi o simplă unealtă organică, sofisticată, abandonată din cauze misterioase pe țărmurile albastre ale Terrei.
În scurt timp omenirea se pomenește cu un fel de invazie ciudată, de indivizi copiați la indigo, în costume funky-Hawaii, răspunzând, fără excepție, la numele Todd. Deși bine administrată în ceea ce privește implicațiile primului contact dintre oameni și o civilizație mult mai avansată din punct de vedere tehnologic, povestirea suferă un final prescurtat în cheie suprarealistă, fără să ni se ofere prea multe amănunte despre rolul mecanicului interstelar în simfonia universului. De asemenea, câteva detalii suplimentare despre nava invadatorilor benigni, în pantaloni scurți, multicolori, n-ar fi stricat.
4) Sleepover, Alastair Reynolds, Antologiile Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, București, 2014
Personajul principal se vede trezit din somnul criogenic înainte de vreme. Spre suprinderea sa, Marcus Gaunt, care se știa înainte de culcare drept parte a Celor Aleși, gata să bată la porțile nemuririi și ale bogăției în formă continuată, află, la trezire, că se numără printre cei 200.000 de îngrijitori nevoiți să poarte de grijă altor 2 miliarde, ce a mai rămas din stirpea umană, înghesuiți pe niște platforme maritime răsfirate pe întreg cuprinsul oceanului planetar.
Nuvela este construită, din punct de vedere descriptiv, în jurul acestor platforme, de o frumusețe distopică aparte: Cerul era de un albastru palid și iernatic, nepătat de dârele avioanelor. Acoperișurile platformelor sclipeau palid și metalic în depărtare. Pescărușii și gâștele-de-mare cu capul galben dădeau roată găurilor de aerisire sau se năpusteau ca niște săgeți printre pilonii masivi de suținere, pătați de intemperii, țipând gălăgioși în timp ce se îmbulzeau pentru resturi de mâncare (pag. 448). Sau: Afară, pe puntea de observație, urmărea fulgerele brăzdând văzduhul până la marginea orizontului și luminând brusc santinelele îndepărtate ale altor platforme, care apăreau golașe și albe ca niște copaci loviți de trăznet pe un câmp negru și neted (pag. 472, 473).
Autorul urmărește cu virtuozitate implicațiile decriogenizării, ale înstrăinării sociale derivată dintr-o densitate scăzută a populației active, conștiente, precum și relația directă dintre starea de sănătate a îngrijitorilor și utilitatea economică asociată. În această lume maritimă imaginată de Alastair Reynolds, în care sursa prinicpală de hrană o reprezintă algele cultivate în ferme subacvatice din proximitatea platformelor, să te accidentezi înseamnă, pe cale de consecință, întoarcerea în congelatoarele umane și, aproape automat, moarte, pentru că platformele se află, constant, sub asediu. Nu-i de mirare că, într-un astfel de context, personajul principal, în pofida tuturor abilităților sale prin care ajunsese în elita celor 8 miliarde atunci când civilizația de pe Terra se găsea la apogeul dezvoltării sale, ajunge să dezvolte gânduri suicidare. Autorul găsește o rezolvare abilă a conflictului interior al lui Marcus Gaunt, deplasând focalizarea, pe măsură ce ne apropiem de final, de pe dramele umane asociate platformelor în ruină către o conflagrație bizară, care se derulează după regului invizibile, într-un soi de război logico-aritmetic.
În acest punct al narațiunii, Alastair Reynolds strălucește printr-un plan al ideilor de o aparte originalitate, suprapus cu iscusință peste tabloul general, sumbru, cenușiu. Mașinăriile proiectate și dezvoltate de oameni în asistarea procesului de criogenizare ajung să dezvolte conștiință și se refugiază într-un nonspațiu, denumit Matrice, în care intră în conflict cu mașinăriile altora, termenul generic pentru aceste entități fiind artilecți (fără corespondent real în dicționar). N-am să detaliez toate ramificațiile pe care autorul le surprinde în ceea ce devine o scriitură densă, anunțând mai degrabă structura unui roman, pentru a nu strica plăcerea lecturii.
Ideea unei conștiinte AI care să domine o întreagă planetă nu este nouă și Alastair Rerynolds o abordează și în alte construcții narative de lungime medie, cum este Zile pe Turcoaz. Cu toate acestea, tipul conflagrațiilor în ceea ce ar trebui să fie o nouă structură a realității, ni se înfățișează într-o terifiantă lumină nouă, pe măsura universului Science Fiction elaborat într-o notă de evanescentă melancolie.
