1) Gustul nopții, Pat Cadigan, Antologiile Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, București, 2014
Povestirea explorează reverberațiile pe care le poate stârni la nivel individual decizia unor ființe îndepărtate de a se dezvălui omenirii. În cazul de față primul contact se realizează telepatic, de la mare distanță, prin activarea unui simț de care Nell, doamnă onorabilă din clasa de mijloc, nu era conștientă până atunci.
În cazul personajului principal suntem martori la o serie de hotărâri care țin mai degrabă de sociopatie sau ascetism specific sfinților nebuni pentru Hristos, din vechime. Nell renunță la soț și optează pentru o viață petrecută pe străzi, unde simțul gustului îi este activat, periodic, de la mari depărtări, ca formă de comunicare.
În final, transformările psihice sau chiar fizice prin care trece Nell duc la activarea incipientă a unui al doilea cerebel. Fenomenul este descris prin analogii plastice. Suntem îndemnați să medităm la procesele senzoriale pe care le-au experimentat amerindienii la vederea primelor vase europene. Ochiul minții ei s-a deschis către o imagine a două vițe încâlcite. Corăbiile lui Columb tocmai apăreau la orizont (pag. 500). Textul surprinde, așadar, prin originalitatea realizării primului contact și prin tehnica descriptivă impecabilă în care acesta ne este prezentat.
2) Groapa, Cristian Vicol, Anotimpul țânțarilor (volum de povestiri pulp-fiction), Casa de pariuri literare, București, 2021
Un gropar și-un părinte iau parte la un soi de călătorie inițiatică, având drept scop declarat, după cum ne lasă autorul să înțelegem, să înfrângă moartea. Suntem martorii unei astfel de întâmplări în care, la capătul unui complicat ritual de exorcizare, este executat un copil-strigoi. Dialogul cu moroiul, din final, reprezintă, în opinia mea, punctul forte al povestirii.
Cu toate acestea, deși atmosfera întunecată este bine redată, am rămas cu senzația că anumite fraze sunt prea de manual, inserate cum ar veni, ca la carte, ceea ce imprimă textului o anumită artificialitate. Exemplificăm descrierea părintelui, dintr-o replică oarecare: Moartea e ca drumul ăsta, Petre, spuse popa. Mergi pe calea lui singur. Nu aș putea să-ți spun cât. Cât te țin picioarele. Uneori e lumină, alteori cred că e întuneric. Unii merg o zi, alții o lună, alții cu anii. Nimeni nu știe cât, pentru că e altfel pentru fiecare, după păcate. Apoi, când ai obosit, nu cumva să te uiți în urmă, ci să cauți sprijin la Cel de Sus (pag. 9).
O altă scenă un pic forțată mi s-a părut cea în care moroiul devine isteric, iar bubuiturile unui clopot sfârtecă auzul (pag. 13). Dacă bubuie, atunci sunetul ar trebui să fie unul plin, amplu, nu ascuțit, cum, presupun, ar fi cel care sfârtecă. De asemenea, modul în care groparul se referă la părinte, ireverențios, prin apelativul peiorativ popă, scade din verosimilitatea relației dintre personaje. În lupta cu strigoii, groparul n-ar avea nicio șansă fără abilitățile clericului; de aici, presupun, ar fi trebuit să se simtă o mai mare considerație a lui Petre față de eroul bisericesc.
3) Radio killed the video star, Cristian Vicol, Anotimpul țânțarilor (volum de povestiri pulp-fiction), Casa de pariuri literare, București, 2021
Un monstru, posibil extraterestru, evadează în timpul unui cutremur. Atmosfera este excelentă (La colț era o singură mașină parcată, o Pobeda, goală și uitată peste iarnă. Farurile luciră bulbucat atunci când Tavi mătură cu lanterna peste ele. – pag. 21), iar dialogurile între personaje, savuroase pe alocuri, cum este cel în care un tânăr are fantezii cu Sofia Loren zgâlțâită, ore în șir, de-un cutremur.
Cu toate acestea, acțiunea se oprește brusc, ca un vis care dispare prematur. Ni se oferă puține detalii despre creatură, despre accidentul care a dus la apariția acesteia, sau despre urmăritori și investigatori.
4) Deasupra noastră, doar cerul înstelat, Cristian Vicol, Anotimpul țânțarilor (volum de povestiri pulp-fiction), Casa de pariuri literare, București, 2021
Povestirea este construită în jurul unei scene absurde, în care doi activiști de partid trebuie să recupereze și să afișeze la loc de cinste portretul pierdut al lui Ceaușescu, în mijlocul gloanțelor Revoluției. Comicul de situație se degajează natural, îmbinându-se remarcabil cu tragismul specific acelor momente de însemnătate istorică.
Descrierea prin ricoșeu a Tovarășului este una demnă de menționat: EL se uita înspre ei, cumva într-o parte, șui, cu buzele alea cărnoase și perfide (pag. 29). Simți tensiunea supușilor nevoiți să contemple eroul neamului ore în șir, la paradele interminabile de partid și de stat, la știrile ce dominau puținele ore de program TV, în ziare, în almanahuri, în tipărituri didactice sau aiurea. Făuritorul Epocii de Aur era omniprezent, iar Cristian Vicol surprinde admirabil această ubicuitate sufocantă.
Printre punctele forte ale povestirii trebuie amintite și bancurile comuniste, care întregesc, astfel, comedia absurdului. Replici acide precum ce e mai rece decât apa rece (pag. 35) sau încurcatul cozilor la magazinele comuniste completează peisajul dezolant al unei Românii abrutizate care își găsește, chinuit, scăparea.
5) Atât cât o sta soarele pe cer, Cristian Vicol, Anotimpul țânțarilor (volum de povestiri pulp-fiction), Casa de pariuri literare, București, 2021
Regăsim atmosfera întunecată a ritualurilor mai mult sau mai puțin oculte din Groapa. Povestirea confirmă abilitățile descriptive ale autorului, Cristian Vicol impunându-se, astfel, drept un veritabil peisagist urban.
Reținem: Apoi venea toamna, iar tot ce fusese pus la uscat în dreptul geamurilor, ca să prindă lumina împuținată a dimineții (…), în mănunchiuri legate cu sfoară de cânepă și atârnate cu capul în jos, era gata (…). Bunica ieșea cu noaptea-n cap în balconul cu rame de fier scorojit, era deja răcoare, și, cu degetele ei strâmbe, strivea o floare, presărând-o apoi pe limbă. (…) Apoi le strângea în grămăjoare și le strecura printr-o pâlnie de hârtie în pachete micuțe, pe care le sigila cu capse (pag. 40).
Sau: Troleibuzul trecu iarăși prin dreptul geamului, scuturând cablurile care de data asta aproape că țiuiră de la viteza coarnelor (pag. 41).
Similar deznodământului din Groapa, suntem martorii unor ritualuri neortodoxe, care-și cer, după o logică proprie, ezoterică, sacrificiul uman. Deși ideea vânătorii de vrăjitoare, plasată într-un decor modernizat, este curajoasă și bine valorificată de autor în ceea ce privește integrarea personajelor în contextul mai larg, de aglomerare urbană decrepită, scenele tari din final conduc mai degrabă spre un anumite tip de clișee, care emoționează diluat, prin veșnica lor utilizare. Mă refer în primul rând la tiparul clasic al arderii pe rug, la care se apelează universal, de la medievaliști consacrați, precum Umberto Eco, până la emulii fantasy ai prezentului.
Și, ca bonus al scurtelor noastre observații, reținem portretul unui astfel de vânător, integrat cu dibăcie în decorul contemporan: Din spatele lor, din umbră, ieși un bărbat înalt și solid, îmbrăcat în uniformă militară, verde închis. Paltonul, bine căptușit, era ținut în capse negre. Nu avea niciun alt însemn în afară de o cruce mare, de fier, atârnată pe piept, de care, în colțuri, se lipise zăpada. Barba argintie, scurtată, prinsese țurțuri negri. Obrazul îi era brăzdat de frig (pag. 44, 45). Tensiunea dramatică degajată de o astfel de intrare în scenă este suficientă pentru a-ți închipui sumedenia de ruguri funerare care va să vină.
