1) Lumea din umbră, Diana Alzner, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
Povestirea prezintă parcursul contraintuitiv al unei fantome ce răspunde la numele de Mirel. Aceasta este îndemnată, la un soi de consiliu al Spiritelor anonime, prezidat de un misterios Editor, să încerce încă o dată procedura… trecerii.
Mai apar: un frate, o iubită, o volatilizare în preajma unei catedrale, o boală (progerie) conectată oarecum la intrigă, elemente pe care le-aș fi dorit dezvoltate raportat la angrenajul narațiunii.
2) Acolo unde se rotește mierla, Cristian Vicol, Anotimpul țânțarilor (povestiri pulp-fiction), Casa de pariuri literare, București, 2021
Doi milițieni investighează la începutul anului 1958 o sinucidere misterioasă. Un hoț de lemne este găsit atârnând de un copac, spânzurat fără haine. Decesul nu lăsase niciun fel de urme.
Dincolo de misterul în aparență elucidat prin eliminarea elementelor supranaturale, abordare întâlnită frecvent în povestirile fantastice, rămâne de referință excelenta tehnică descriptivă. Peisajul hibernal, pădurea sufocată de zăpadă, uimirea celor ce dau peste cadavrul înghețat, suspendat într-o poziție cazonă, casa pădurarului devenit subiect al anchetei, toate aceste elemente sunt așezate de către Cristian Vicol, cu minuțiozitate, într-o ordine a lor, în care ruptura calitativă a apariției bătrânei înconjurată vegetal de mierle ostile martorilor neinvitați oferă un efect sporit al surprinderii, al acelui sense of wonder pe care îl căutăm într-un text specific genurilor care forțează limitele realității.
Tehnic, am găsit o singură, minoră problemă: o aglomerare de gerunzii pe care eu unul aș fi evitat-o: Șchiopătă un pic pe lângă IMS-ul neîncălzit, privind cerul de ianuarie, ținându-și mâna pe șold, încercând să stea drept (pag. 52).
3) The End, Silviu Genescu, CPSF #8, 2013
Apocalipsa nucleară văzută din spațiu, cam așa se poate rezuma, în câteva cuvinte, povestirea cu aer pseudoprofetic (să sperăm) a lui Silviu Genescu. Scenele de groază se derulează din perspectiva unui astronaut care se trezește singur pe o stație spațială, pe orbita Pământului.
Peisajul escatologic se compune din alăturări silențioase ale bombelor nucleare și pulsurilor electro-magnetice care paralizează, în doar câteva ore, Statele Unite ale Americii.
Finalul este un pic complicat de autor, la limita confuziei, pentru că ne este dezvăluit, în așteptarea replicii nucleare distrugătoare, mecanismul prin care personajul principal este lăsat singur pe stația spațială, drept om cu putere de acțiune imprevizibilă, ca soluție la un atac nuclear. Demnă de reținut și ideea prin care astfel de stații spațiale devin refugii pentru foști șefi de stat, ținuți artificial în viață, ca un soi de semistază, departe de atenția sau opinia publică. Un astfel de președinte-zombie este pe cale să preia exercițiul puterii, din pricina vidului de autoritate derivat din atacul nuclear și incapacitatea instituțională pe care acesta o aduce. În acest context, răspunsul proiectat al Americii nu poate fi decât unul, definitiv, liniștitor.
4) Sunetul biciului, Val Antim, Proză (1969-2019) – Cenaclul H.G.Wells Timișoara, Ed. Universității de Vest Timișoara, 2019
Povestirea ne plasează de la început într-un decor space-opera, prezentându-ne o planetă în care se îmbină o lume dezvoltată, cu orașe industrializate și control climatic alături de o parte întunecată, a mutanților, a deșeurilor și a traficanților de substanțe interzise.
Deși miza evadării unor mutanți din încorsetările specifice condiției lor reprezintă un plus al povestirii, am găsit obositoare abundența de creaturi cărora nu le este explicat rostul sau menirea și pentru care nu sunt asociate descrieri. Exemplificăm:
Siinii dau târcoale movilei, după ulall, dar numai pe partea cealaltă (…). Iar dacă ar fi fost vreo velvă de-a ta, în călduri, ai fi văzut o balerină … teutronă (pag. 21).
sau:
Colx, cu Brucum pe urme, apucase drumul obișnuit, cel care duce la conductele de gaz, dezafectate, la kuzmul traficat de farquari (pag. 26).
Chiar mi-aș fi dorit un pic de licoare exoterrană interzisă.
5) Povestea popii din Columbari, Costel Baboș, Proză (1969-2019) – Cenaclul H.G.Wells Timișoara, Ed. Universității de Vest Timișoara, 2019
Într-un sat colectivizat cu puțin timp în urmă se petrec lucruri stranii. Mama personajului principal, cel din perspectiva căruia suntem martori la bizarele întâmplări, dispare cu fulgere și trăsnete într-o groapă din curtea casei, lăsându-l în urmă doar pe Ucă, nou-născut.
În scurt timp vecinii consideră că tatăl este vinovat, ca fiind receptorul unui blestem. De gura satului omul își ia lumea în cap și pleacă sudor la oraș, unde, citez, asudă la fiare (pag. 27), după cum crede copilul, orfan lăsat în urmă să aibă grijă de fratele său.
Ce m-a surprins în mod plăcut în ceea ce privește povestirea lui Costel Baboș este abilitatea acestuia de a trata o serie de situații dramatice (urmează alte deschideri ale gropii și dispariții misterioase) cu un umor integrat în țesătura narațiunii fără să fie strident. Astfel, Ucă este hrănit cu lapte de capră, despre care aflăm că umblau niște vorbe în legătură cu Șuța și Bâzdâcea, un holtei tomnatic ce locuia singur în capul satului (pag. 30). Atât numele caprei cât și al flăcăului oferă în sine un savuros comic de caracter. La fel și lelea Orbăneasa, (…) o babă urâtă și slăbănoagă ca o prună afumată (pag. 33).
Finalul este circular, așa cum îi șade bine unui text fantastic care se respectă, cu un schimnic ajuns la momentul spovedaniei, sursă a dezlegării blestemului colectiv.
6) Ora mesei, Caius Chiriță, Proză (1969-2019) – Cenaclul H.G.Wells Timișoara, Ed. Universității de Vest Timișoara, 2019
Pastilă SF elaborată în cheie paradoxală, în care avem de-a face cu un străbunic ceasornicar, un bătrân monosilabic, un soi de patruped humanoid ce îngrijește o grădiniță cu seră și o tânără ce dezvoltă fixație pentru un geam.
Din nefericire toate aceste componente nu capătă, în opinia mea, sens sau rost narativ. De data aceasta scurtimea unui text nu reprezintă, neapărat, o virtute.
7) Acasă, prin nori, Constantin Cozmiuc, Proză (1969-2019) – Cenaclul H.G.Wells Timișoara, Ed. Universității de Vest Timișoara, 2019
Un pilot american este doborât în preajma Ploieștiului, undeva în iulie 1944. Povestirea începe promițător, din acest punct de vedere, pentru a pierde din tensiune pe parcurs.
În urma unui dialog amical purtat cu cel care l-a învins în luptă dreaptă aeriană aflăm că americanul care, inexplicabil, nu este ținut în prizonierat, decolase de la o bază din Florida, pentru a poposi, printr-un soi de portal în văzduh, pe meleagurile noastre.
Imponderabilitatea este plastic și inspirat descrisă: (…) stăteam suspendat în aer, cu motorul oprit, pironit ca un fluture în insectar, la cinci mii de metri înălțime (pag. 59). Cu toate acestea, momentul și motivul reîntoarcerii nu surprind, poate și pentru că au apărut suficiente producții literare sau de film cu teme similare (pilot pierdut în timp, război mondial, portaluri, paradox spațio-temporal). Deși, dat fiind că analizăm un text publicat inițial în 1986, s-ar putea ca judecata noastră să fie prea aspră.
De asemenea, nonlinearitatea timpurilor creează o ușoară confuzie în loc să simplifice narațiunea și să confere textului un plus de suplețe necesar tensiunii pe care atmosfera de război o presupune.
8) Dosar rezumativ nr. 453, Voicu A. David, Proză (1969-2019) – Cenaclul H.G.Wells Timișoara, Ed. Universității de Vest Timișoara, 2019
Un subiect uman este supus unor experimente psihotrope, anunțate într-un limbaj declamativ, prețios, citez: (…) reactivarea unui atavism secundar declanșat însă în mod conștient cu titlu de experiență ca urmare a apropierii individului de încheierea perioadei sale de maturizare existențială (pag. 65).
În rest, un melanj obositor de structuri de text opozabile, de la invocări ale zeului Ra până la versuri din Miorița, detalii clinice, medicale sau fragmente ce par culese de Petre Ispirescu. Sincer, nu m-a prins.
9) Elegie pentru un triunghi, Darius Luca Hupov, Elegie pentru un triunghi (proză scurtă), Ed. Eurostampa, Timișoara, 2016
O corabie aterizează în plin câmp, de nicăieri. Începutul povestirii creionează o atmosferă cețoasă, surprinsă în imagini pastelate: Începeau să se contureze copacii, gardul viu ce împrejmuia clădirile, câmpul din față proaspăt arat, cu brazdele aburind ca niște găluște în supă (…) (pag. 9).
În scurt timp locul se aglomerează cu persoane care doresc să reîntâlnească rude dispărute cu zeci de ani în urmă, în ceea ce ar fi o reapariție de navă (cliper) dispărută misterios în Triunghiul Bermudelor în anii obscuri din preajma războaielor mondiale.
Finalul, plastic, violent (petalele florilor de foc, pag. 34), moralizator, face trimitere la distrugerea Imperiilor Aztec și Incaș de către o mână de aventurieri care au capturat conducătorii statelor respective, pornind apoi triburile unul împotriva celuilalt. Paralela este ingenioasă, iar Darius Hupov o exploatează cu abilitate: ceea ce spaniolii au făcut în America Centrală și de Sud se poate repeta oricând, la o scară mai largă, cu un soi de extratereștri capabili de mimetism temporal.
Ideea este salutară, iar creionarea epică a conceptului, pe măsură.
10) Dansul felinei oarbe, Alexander Jablokov, Antologiile SF Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, București, 2014
Textul este construit în jurul unei premise pe care, dacă n-o accepți, ai mari probleme până la final cu parcurgerea acestuia, prin care animalele sălbatice sunt induse în eroare la nivelul percepției și nu mai detectează prezența oamenilor. Astfel, decorurile și imaginile cu tot soiul de feline și alte feluri de prădători care își iau beregata la restaurant țin până la un moment dat, la fel și detaliile anatomice.
Cu toate acestea, melanjul animal-om-IT mi s-a părut a fi neconvingător, descrierile carnasierilor fiind insuficiente pentru a ține nivelul textului și al tensiunii dramatice ridicate pe tot parcursul povestirii.
