Atelier critic #3(timp de citire: 5 minute)

1) Iar și iar și iar, Rachel Swirsky, Antologiile Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, București, 2014

Povestirea surprinde apucăturile vestimentare ale unei familii, deprinderi întinse pe mai multe generații, alături de obiceiurile de frondă derivate din acestea, de la cultivarea unui exoschelet prin încrucișarea cu ADN de furnică până la retezarea anumitor organe sau simțuri.

Ideea nu este nouă și am regăsit-o la scriitori aflați constant în vecinătatea anticipației horror, cum este cazul lui Alastair Reynolds în Câinii de diamant sau Albastru de Zima. Din păcate, în loc să mă surprindă, imaginația autoarei mi s-a părut prea orientată să șocheze. Iar cimilituri precum Gyptia așteptă să-i crească la loc ochii, după care și-i dădu peste cap (pag. 314) nu și-au obținut, cel puțin în ceea ce mă privește, efectul scontat.

Dar… gusturile nu se discută. Așa cum piesele unui album muzical pot suferi căderi de ritm în percepția ascultătorului, similar, o colecție de texte literare, cât ar fi ea de prestigioasă, nu poate oferi scrieri la același nivel. Constatare de care nu scapă nici măcar Antologiile Gardner Dozois, veritabil ghid pentru oricine încearcă să se familiarizeze cu complexitatea și vastele teme abordate de proza scurtă SF.

2) Elegie pentru un tânăr elan, Hannu Rajaniemi, Antologiile Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, București, 2014

Mi-a plăcut în mod deosebit începutul povestirii: În noaptea care a urmat după ce a săgetat tânărul elan, Kosonen a încercat să scrie un poem la focul de tabără. (pag. 320). Cu toate acestea, urmarea nu a fost pe măsura așteptărilor, firul narativ cedând tot mai mult teren în fața conceptelor alegorice. Acestea, deși armonizate din punct de vedere estetic (femeia-ploaie, orașul-chihlimbar, porumbeii-dronă), încarcă textul cu o serie de simboluri nu întotdeauna decriptabile.

Într-o lume depopulată de molima zeilor, oamenii se confundă cu clădirile, orașele devin insecte, iar rațiunea se dizolvă, organic, în tentacule și degete aglutinate, care iau locul creierilor.

În tot acest demers metaforic, logica poetică a simbolurilor mi se pare, din nefericire, insuficientă, în absența unor repere epice pe măsura și la nivelul așteptărilor produse de regizarea vânătorii anunțată încă din titlu. Până și corurile îngerești ale incantațiilor escatologice își găsesc, de cele mai multe ori, corespondent în simfonia percepțiilor sacralizate de extazul mistic. Fapt care, din nefericire, nu se petrece în textul de față, închinat, după cum, intrinsec, o recunoaște și autorul, însăilării neinteligibile de concepte cu valoare arhetipal-totemică, de la pisici-gargui până la urși vorbitori: Poemul se înălță din cuvinte ca o creatură titanică dintr-un ocean, la început lăsând să se vadă doar o mică extremitate, dar apoi țâșnind în sus într-o erupție de glosolalie asemenea unui munte. Era un șuvoi de cuvinte și fomene șuierate, o silabisire nesfârșită care îi sfâșia gâtlejul. (pag. 342)

3) Pistruiata, Daniel Timariu, Revista de proză scurtă Iocan, nr. 10, Ed. Vellant, București

O povestire fără fir narativ, în care o serie de personaje dubioase își consumă destinele în jurul unui restaurant straniu, cu o varietate de meniuri bizare, pe măsura înjurăturilor culinare oferite, la tot pasul, de unul dintre personaje.

M-a surprins abundența expresiilor licențioase, aspect care nu caracterizează stilul lui Daniel Timariu. Cu toate acestea, ruperea de ritm se produce mai degrabă pe finalul textului, odată cu inserția insidioasă a elementului fantastic. Ni se oferă aluzii asupra unor posibile reîncarnări, sau clonări, sau reconfigurări genetice, condimentate cu crimele de rigoare, care și generează, în fapt, pseudo-experimentele existențiale.

Scrisă într-un stil inovator, povestirea aduce în peisaj un deznodământ deschis, în care finele aluzii sexuale se întrepătrund cu expresiile dure, amuzante, sarcastice ale protagoniștilor unor ciudate reconfigurări culinar-mnemonice.

4) E liniște și e bine, Alina Pietrăreanu, Revista de proză scurtă Iocan, nr. 10, Ed. Vellant, București

Un text scurt, criptic, fără fir narativ, în care suntem martorii trecerii unei cutii de chibrituri cu valoare totemică de la un personaj la altul.

Povestirea este dominată de dialoguri, scrisă într-un stil alert, vocativ, specific literaturii de teatru, domeniu de expertiză pentru autoare, care a absolvit actoria la UNATC.

Secvențele se succed într-un ritm accelerat, care nu lasă loc pentru prea multe concluzii.

5) Șarpele meu, Alina Pietrăreanu, Revista de proză scurtă Iocan, nr. 10, Ed. Vellant, București

Scrisă într-un stil similar prozei anterioare, povestirea aduce, în schimb, multe elemente noi în planul tensiunii dintre personaje. Recompunem acțiunea din stilul de replici telegrafic ce are loc între în băiețel și o fetiță, într-un loc de joacă.

Află, astfel, că părinții băiatului sunt despărțiți, iar legătura cu tatăl întreruptă, coercitiv, de mamă, care face pe polițistul, cenzurând legăturile afective dintre cei doi. Fetița, pe de altă parte, este orfană de tată, locul acestuia fiind luat de un anume Nea Gigi, șofer de tir, care o mângâie tot timpul și îi spune că e frumoasă.

Naturalețea jocurilor de copilărie se îmbină cu expresiile tari, la care apelează fetița, în tentativa de a convinge băiatul să i se alăture acasă, unde Nea Gigi, plecat în cursă și nu prea, este deosebit de interesant de șarpele de jucărie (sau nu) al copilului. Tensiunea narativă crește, astfel, exponențial, din doar câteva schimburi lapidare de dialog.

Deznodământul ne oferă imaginea unor copii pervertiți de abandonul afectiv cronic al adulților îndrituiți să se ocupe de nevoile lor emoționale, ce se îndreaptă, implacabil, ținându-se, nevinovat, de mână, spre bârlogul unui pedofil nemilos. Tehnica de contrast funcționează astfel ireproșabil, între detașarea produse de liniile de dialog care consemnează, aproape jurnalistic, drama și neputința pe care o resimți, ca martor-cititor, în fața unei abominații pe cale să producă daune ireparabile.