1. Prisaca, Mihail Dumbravă, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
Într-un peisaj idilic, pastoral, Moș Bătrân se pogoară în sat să afle ultimele noutăți. Trage la cârciumă și, din vorbă-n vorbă, aude că sătenii-i poartă grija, bârfindu-l cum că ar fi fără vârstă și că ar fi lăsat multe consătene însărcinate.
Textul este unul amuzant nu doar pentru felul în care este portretizat moșneagul sau în care este înfățișată lumea satului, într-o lumină boemă, ci și pentru orgia bonomă din final, în care la un semn, se iviră șapte fete blonde, cu ochii albaștrii, înalte și sprintene (pag. 123).
Comic este și felul în care povestitorul încearcă să evite expresiile tari, însă punctul forte al povestirii stă, din punctul meu de vedere, în maniera directă, limpede, fără pretenții sau mofturi estetice, prin care autorul îmbracă într-o nuanță de fantastic mituri sau dorințe ascunse, care l-au preocupat pe om dintotdeauna, mai vechi sau contemporan: tinerețea fără bătrânețe, vigoarea veșnică, abundența.
2. Perpetuum mobile, Iulia-Ioana Enache, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
Povestirea își propune să parodieze sentimentul erotic pe care numitul Vasile îl resimte cu patos existențial pentru domnișoara Lenuța, amor neîmpărtășit care duce la curmarea zilelor prin ștreang: Și nu orice ștreang, hotărâse să-și pună capăt zilelor chiar cu frânghia clopotniței de la biserică, așa, să-l batjocorească pe Dumnezeu așa cum El îi terfelise speranțele (pag. 125).
Personajul nostru sfârșește a se bălăngăni perpetuu, după cum ne avertizează titlul, atârnarea de clopot ținând vreme de șase ani, până când un cetățean exasperat decide să-i facă felul.
Punctul forte al textului este reprezentat de comicul savuros de situație; aș fi redus însă la minim elementul SF care, cel puțin din punctul meu de vedere, pare inserat artificial (câmp de forță pentru protecția clopotului, sugestia unor androizi etc.). Atmosfera hazlie în contextul unui decor fantastic este suficientă pentru a menține ridicat nivelul de parodiere a supranaturalului, de unde și originalitatea povestirii.
3. Autoblestemul, Daniela Faur, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
Într-un cadru sumbru, prăpăstios, diluvian, o tânără suferă din pricina unei trădări în dragoste. Decorul este creionat în tușe cam groase: Un fulger brăzdează văzduhul și tunetul care-i urmează îmi îngheață sângele în vine, întrerupându-mi gândurile. Pare-se că Sfântul Ilie e mai supărat decât mine! (pag. 129).
Urmează un ambuteiaj, iar protagonista cu gânduri suicidare părăsește, dezinteresată, locul accidentului. Între timp, găsește energie să salveze un copil de la moarte, în vijelia generală, fapt ce-i atrage o discuție în stare de comă cu un personaj care ar trebuie să fie Dumnezeu (are glugă, nu i se vede bine chipul, stăpânește un discurs al profunzimilor spirituale aparente: Cea de pe patul de spital ești tu cea din realitatea ta. Cea de aici ești, ei bine, suma gândurilor tale – pag. 134).
Finalul, moralizator, nu aduce nimic original, doar ideea că nefericita femeie și-a atras singură blestemele divine pe cap, din pricina atitudinii negativiste și a vorbirii necuviincioase. Evanghelia prosperității, ce mai!
4. Hexameronul, Viorel Marineasa, Antologia de proză SF H.G. Wells, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2019
Povestirea, foarte scurtă, își propune anumite parafrazări comice ale Decameronului, într-un decor pastoral, o stână cu fârtați ce trăiau cu mioare, cu măgărițe, cu vulpi, cu iepuroaice (pag. 178).
Personajele, cu nume pestrițe (Didina, Doinița, Terente, Partenie, Marușa), se înșală, se spionează, se iartă pentru a se certa iarăși. Fac sex pe unde-apucă, unii în aer liber, alții în pivnițe unde gâlgâitul motorinei astupa gâfâiala și sudălmile, dar și țipetele (…) mici și prefăcute (pag. 178).
Finalul nu se ridică, însă, la înălțimea descrierilor plastice, un joc de cuvinte cu stalagmite și stalactite (care-ar trebui să se îmbine licențios) fiind, în opinia mea, prea puțin pentru a contrabalansa efectul comic stârnit de numele personajelor, de succesiunea întâmplărilor sexuale și de miza parodică a povestirii.
5. Femeia cu sărurile, Marian Melinte, Antologia de proză SF H.G. Wells, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2019
Text condensat, închegat, bine scris, din registrul povestirilor cu fantome. O casă primită moștenire, o femeie care își petrece timpul între dormit și citit, un soț banal, pierdut între contemplarea unei picturi-capcană din podul vechi al casei și reveriile tot mai distantei și frumoasei soții.
Compoziția mi-ar fi plăcut și mai mult dacă autorul, pe lângă virtuozitatea descrierilor, ar fi extins puțin mai mult spațiul comprimat al narațiunii pentru a strecura câteva detalii în plus despre personaje.
În rest, mister și ambianță poetică. Exemplificăm: Uneori, sus, culegeam cu penseta din jurul lăzii oscioare albe pe jumătate îngropate în praf, dar mâna nu ajungea totdeauna deasupra paharului (pag. 182).
