1. Întâmplare cu Agatha, Mircea Popp, Antologia de proză SF H.G. Wells, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2019
Un scenariu alegoric, încărcat de onirism, în care asistăm la o posibilă întâlnire între Agatha și un tânăr căruia îi aruncă în cap cu o scrumieră, pentru ca la trezirea din vis să găsim un șiling de argint, totem căruia nu i-am putut decripta semnificația. În tâmple niște cai sălbatici, achiziționați de curând, se voiau domoliți de un fermier șchiop, cu barba albă… (pag. 211).
2. Dar de Crăciun, Radu Pavel Gheo, Antologia de proză SF H.G. Wells, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2019
Într-o lume acvatică, în care părți consistente din Balcani se află sub ape din pricina unor conflicte apocaliptice, un băiat își așteaptă tatăl, întors acasă de Sărbători ca o pauză între nesfârșite războaie cu caracter distopic-tribal.
Mi-a plăcut modul în care autorul surprinde atomizarea societății. Statele naționale dispar, însă specificul regional se păstrează, iar orașe precum Severinul devin adevărate polisuri, care își schimbă stăpânii în funcție de rezultatele ultimelor bătălii.
De asemenea m-a impresionat modul în care Radu Pavel Gheo se străduiește să creeze o mitologie alterată de apele omniprezente, în care Dumnezeu și Diavolul împărățesc peste acest nou regat acvatic, iar personaje precum Moș Crăciun sau Crăciuneasa, soția acestuia, sunt reinterpretate în funcție de noile dorințe ale oamenilor.
Din păcate, finalul este creionat în tușe prea groase, așteptările băiețelului fiind drastic și dramatic înșelate. Știam că este o lume crudă, ne-am dat seama; n-am fi avut nevoie de un deznodământ dezolant cu asupra de măsură. Părerea mea.
3. Ziua Celui-Care-Plânge-Că-Trăiește, Lucian Sava, Antologia de proză SF H.G. Wells, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2019
O povestire cu un titlu interesant și cu un debut în forță, elaborată în jurul unui personaj ce experimentează o serie de trăiri halucinogene, surprinse de autor în construcții plastice, precum: Avea o viață gâtuită, ca de clepsidră. Toate promisiunile pe care i le făcuseră la naștere ursitoarele au fost minciuni. (…) Femeile veniseră moarte de bete să profețească. Apoi a văzut televizorul (pag. 230).
Din nefericire, textul scade în forță, de la paragraf la paragraf, de parcă însuși naratorul s-a plictisit de tema propusă: Aruncă televizorul pe geam și primul capitol se-ncheie așa, de la sine (pag. 232).
Aflăm că substanța cauzatoare de stări inefabile se cheamă Pepsida, la ale cărei farmece sunt imuni doar DJ-ii (?), pentru a sări apoi de la variațiuni de băuturi energizante la crearea omului-muzică (pag. 234), într-o apoteoză a truismului generalizat: E uimitor cum prinde viață viața. Din nimic. Când se întâlnește totul cu imaginea sa răsturnată lumea începe să dispară. Atunci se moare (pag. 234). Parafrazându-l pe maestrul Dem Rădulescu, s-a plouat, s-a nins, toate…
Asupra finalului vă las, totuși, să decideți dumneavoastră, în sensul în care, dacă ursitoarele nu ne oferă mai nimic la naștere, atunci măcar să avem fantezii cu ele: Trei tipe și-o trăgeau una alteia și, ca să nu se plictisească, își schimbau între ele numele (pag. 235).
4. Zugravul, Mircea Liviu Goga, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
O povestire construită în jurul unui zugrav care-și învinge, zilnic, angoasele pictând icoane în apropierea unei leprozerii. Observator fin, personajul-artist consemnează în memoria vizuală tot ceea ce se petrece dincolo de zidurile așezământului: Și tot așa, așteptând lucruri de care se temea, bolta bisericii lui se acoperise treptat cu sfinți gălbejiți și cu maici cu pulpe albe, înfășurate pudic în voaluri de mătase sidefie (pag. 165).
Mircea Liviu Goga este un specialist al povestirilor întunecate, cum se întâmplă, spre exemplu, în textul intitulat Al XVI-lea lift, publicat în Fictiuni.ro, unde autorul exploatează o idee interesantă, de necromanție medicală. Virtuozitatea lui Mircea Liviu Goga se vede, însă, nu doar în tehnica de manipulare a nuanțelor, ci, mai ales, prin modul în care îmbină naturalismul intrinsec cu efectele subtile ale spațialității de rit bizantin: Iar acum, când mai avea să picteze doar ochii Domnului de peste altar, se imagină dând ocol saloanelor mirosind a formol și a bucătărie proastă (pag. 165).
Un sfânt nebun pentru Hristos îi iese în cale, iar ochii Providenței împrumută ceva din privirea rătăcită, izvorâtă parcă din canoane hagiografice.
Deși am avut câteva emoții cu privire la modul în care autorul administrează miza densă a povestirii, de parcă întreg edificiul risca să se dărâme sub propria greutate, finalul tensionat rămâne în sfera logicii poetice ilustrată atât de bine de Tarkovski în biografia cinematografică a iconarului Andrei Rubliov.
Tentația interogațiilor sentențioase (Dar ce ochi se potrivesc cu adevărat pe chipul unui Dumnezeu orb? – pag. 166) este rezolvată, astfel, de autor, prin recursul la ritmuri și alternanțe paradoxale, în care picturalul se îmbină, specific artei totale, cu elemente cinetice și acustice.
5. Povestea Terrei, Mihai Grecu, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
O relatare despre apariția vieții pe planeta Pământ unde, după asteroidul nimicitor, autorul ne face să credem că întâietatea ființelor organice a fost preluată de către o rasă misterioasă, numită draconi.
Toate bune și frumoase până apar în ecuație niște extratereștri, elohimii, care doresc să preia hegemonia de la draconi, însă, cum nu-i pot înfrânge în luptă dreaptă modifică genetic un soi de primate, ați ghicit, oamenii, să-i aduleze și să preia controlul pe Terra.
Ideea, deși nu este originală, e bine ilustrată de autor, mai ales în ceea ce privește elohimii. Pe de altă parte, despre rasa draconilor nu aflăm mare lucru.
Finalul, moralizator-parodic, scade, din punctul meu de vedere, miza unui text care mai mult spune decât arată.
6. Te luăm cu noi ca să ucizi!, Florin Haidamac, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
O povestire în care un asasin plătit primește un nou contract și nu mai contenește cu laudele asupra propriei persoane, de parcă ar fi fost caricatura lui Bruce Lee din faimoasa scenă a lui Tarantino, în care Cliff Booth îl dă pe luptător (nu pe regizor) de toți pereții, mă rog, de caroseria unei mașini, ca să fim mai preciși.
Exagerările în situații limită, pe care un om obișnuit, oricum, nu ajunge să le experimenteze, mi se par nu doar neverosimile, ci artificiale, gonflate, neconvingătoare: Mental, fizic și emoțional trebuie să fii perfect. Să te contopești cu metalul și sticla. Ochiul cu luneta. Degetul cu trăgaciul. Mintea ascuțită ca o katana (pag. 172). Sau: Atât de bine vizualizez totul, încât la întoarcere alerg legat la ochi și la mâini. În caz că-mi pierd concentrarea, un hematom sau mai multe îmi vor băga mințile în cap (pag. 173). Te poți lega singur la mâini?
Sau, studiindu-și ținta umană aferentă contractului: Călăul se îndrăgostește de victimă, nu invers. Ar trebui numit sindromul lunetistului. Că tot există pe lumea asta sindromul Stockholm (pag. 172). Pur și simplu nu înțeleg ce ar trebui să fac, în calitate de cititor, cu această informație? În ce situație ar ajunge o victimă să se îndrăgostească de un călău, când acela este lunetist? Că dacă-i zboară creierii, nu apucă să-l mai cunoască. Iar dacă nu-i zboară, înseamnă că nu mai este victimă și nici lunetistul nu mai este călău.
Autoglorificarea continuă: Sunt o fantomă. Nu las urme. Doar cadavre. (….) Sunt cel mai bun. Și asta nu o spun pentru a mă lăuda. (…) E ca și cum aș juca în liga a doua din postura de campion mondial (pag. 174). Mbappe de-a dreptul!
Exercițiul de sinceritate merge mai departe: Să omori de la câțiva centimetri poate fi o experiență interioară de intensitate variabilă (pag. 180).
Previzibil, potențiala victimă nu este ceea ce pare. În cele din urmă, dăm și peste Bruce Lee, cel la care-mi zburase gândul, involuntar, atunci când am început să citesc narațiunea și care, sărmanul, n-are nicio vină: Instantaneu, îmi vin în minte cuvintele lui Bruce Lee: „Apa ia orice formă. Fii ca apa, prietene” (pag. 181).
Ca o apă cristalină.
