1. Sonda, Darius Luca Hupov, Elegie pentru un triunghi (proză scurtă), Ed. Eurostampa, Timișoara, 2016
Povestirea are drept personaj o sondă care primește de la creatorii săi misiunea de a identifica o serie de civilizații inteligente. Entitatea anorganică experimentează tot soiul de stări (poate deveni supărată, spre exemplu) și este înzestrată cu capacitate de a reflecta asupra propriei existențe: Se putea considera perfectă (p. 163), elemente care completează tabloul unei viitoare drame cosmice.
Aceasta se petrece în momentul în care sonda, ați ghicit!, dă peste o planetă locuită de oameni, descriși în termeni nu foarte politicoși: Viețuitoarele scrijeleau cu încăpățânare scoarța astrului natal… (p. 165). În scurt timp, decizia este luată: vietățile vor fi relocate (într-un procent foarte mic), iar planeta transformată pentru nevoile civilizației respective.
Finalul ne oferă un joc al perspectivelor și o întorsătură oportună, prin deplasarea pe Pământ și surprinderea momentului în care atotputernica sondă orchestrează atacul. Aleși pentru viitoarea propășire a speciei umane sunt niște indivizi marginalizați, încarcerați într-un sanatoriu de boli mentale, datorită capacității lor de a experimenta ceea ce autorul misterios numește Arta însingurării.
Dincolo de scriitura densă, bogată în imagini și semnificații, cu care Darius Hupov ne-a obișnuit oricum în acest volum, mi-ar fi plăcut ca atmosfera de final să fie un pic mai optimistă, diferită de obișnuitele scenarii apocaliptice fără scăpare.
2. Să poți prinde rădăcini, Darius Luca Hupov, Elegie pentru un triunghi (proză scurtă), Ed. Eurostampa, Timișoara, 2016
În opoziție cu povestirea anterioară, care o precede în succesiunea textelor din volum, aceasta este elaborată în jurul ideii că oamenii își pot transfera conștiința în copaci, având de-a face, așadar, cu un scenariu static. Deși o astfel de temă a mai fost tratată (exemplul cel mai cunoscut: Orson Scott Card în Vorbitor în numele morților), abordarea lui Darius Hupov este originală prin ritualul trecerii, al înhumării, condiție a transgresiei sufletului către o nouă locuință, aparținând mediului vegetal.
Povestirea spune foarte multe în puține cuvinte, de o calitate ridicată la nivel descriptiv și al structurii, explorând inclusiv zona implicațiilor mistice. Aici autorul satirizează oportunismul mișcărilor religioase, de la catolicism printr-un anume papă Septimius al III-lea până la cultele neoprotestante care ar fi reinventat parabola lui Iisus cu măslinul (am râs cu poftă, recunosc!).
Finalul, aproape moralizator, lasă loc de continuări pe care sper să le descopăr pe măsură ce voi parcurge acest volum de proză scurtă al lui Darius Hupov.
3. Plăcinte cu ighemonicon, Horia Gârbea, Gastro Noir (povestiri reunite de Bogdan Hrib), Ed. Tritonic, București, 2018
Vodă dorește să dea o masă pentru a mai îmblânzi prostimea după vărsarea birului în haznaua sultanului (parafrazare a expresiei salutare folosită de autor). Mă rog, nu chiar prostime, fiind chemați la ospăț boierii și sfetnicii cei mai apropiați, prilej cu care unul dintre aceștia dorește să aducă o nemaivăzută plăcintă, meșterită chiar de dânsul.
Povestirea surprinde prin calitatea limbajului vechi. Exemplificăm: Nimeni nu gustase nimic, numai două jupânițe, ce se aflau printre cele mai răsfățate și de Vodă, pre numele lor Zamfira și Iulica, se pierduseră prin odăi, chipurile să-și dreagă sulimanul, și răseseră câteva ulcele dintr-un vin rubiniu și rece, încât acum se veseleau și erau admirate de toți boierii, câți erau acolo, pentru voioșia lor (p. 70).
Am ales acest paragraf pentru a sublinia densitatea bine ținută sub control a arhaismelor, pentru că la o asemenea virtuozitate de limbaj, tentația majoră este de a abuza de cuvintele cu parfum vechi, ceea ce nu este cazul în povestirea de față.
Aceasta se încadrează, cuminte, în tematica generală a volumului: când le este lumea mai dragă, mesenii sunt nevoiți să plece din pricina unei crime. Sfetnicul italian al Principelui (recunosc, eu unul nu l-aș fi numit altfel decât Vodă; n-am prea avut noi Principi, cel puțin nu în perioada în care am fost, erezie!, parte a Imperiului Otoman) cade răpus de o bucată mai friptă a plăcintei.
Deznodământul, chiar dacă nerezolvat, aproape nici nu mai contează într-un text impecabil, de la început până la sfârșit, în care umorul se îmbină cu imaginea ușor idealizată a unor Principate (iată, totuși, motiv pentru apelativul Principe) în care fiecare supraviețuiește, vesel, pe cont propriu, sub jugul otoman.
Ah, mărturisesc că habar n-aveam ce înseamnă ighemonicon. Am socotit că este un soi de ingredient când am căutat în dicționar, precum ienibaharul pe care nu l-am găsit zilele trecute în magazin și de care am nevoie pentru propria rețetă veche, culeasă dintr-o carte de bucate a lui Negruzzi și Kogălniceanu, nu despre plăcintă, ci cu carne de pui. Dar mai bine vă invit să descoperiți, fiecare pentru sine, ce este ighemoniconul, dragii mei.
4. Salată de semiton, Petru Berteanu, Gastro Noir (povestiri reunite de Bogdan Hrib), Ed. Tritonic, București, 2018
O povestire structurată în cinci părți, marcate corespunzător în text, care, însă, nu prea se leagă între ele.
Aflăm, succint, despre doi frați afaceriști, despre tentative de îmbogățire în anii 90, despre o crimă cu tentă suicidară, despre un detectiv orb cu abilități senzoriale speciale. Din nefericire, salata de ton, strecurată artificial în povestire, nu contribuie cu nimic nici la dezvoltarea intrigii, nici la rezolvarea vreunui mister, nefiind mai mult decât un element gastronomic al decorului, o inserție marginală într-un dialog aparent dezinvolt între două personaje schematizate.
Finalul aduce o oarecare întorsătură neașteptată de situație, însă, din punctul meu de vedere, prea puțin față de obiectivele generale ale povestirii.
5. Confesiunea, Carmen Cioroianu, Colecția Povestiri Științifico-Fantastice, iulie 1973
Flash-fiction scris de autoare în perioada în care studia la liceul Tudor Arghezi din Craiova. Textul este elaborat în jurul unui personaj, John Dickson, care provine de pe o enigmatică planetă deșertică, a exilului.
Are drept partener un robot, cu care împarte singurătatea. Într-o bună zi acesta este răpus de Cerber, un monstru metalic ce are misiunea de a-și păzi victima făcându-i în același timp viața un Iad.
Finalul ne dezvăluie o întreagă conspirație, în care suntem, de fapt, invitați să asistăm la mărturisirile unui android silit să facă parte, evident fără voia sa, dintr-o serie de misterioase experimente de telepatie. Deznodământ deschis, care s-ar fi cerut continuat. Din păcate nu am mai găsit nicio altă referință despre autoare, cel puțin în stadiul unei cercetări digitale incipiente.
