1) Agrafa roz, Horea Sibișteanu, Fetiș, Ed. Nemira, București, 2019
O pastilă efervescentă despre dinamica interacțiunii sociale într-o organizație mare, posibil corporatistă. Desprindem, în cele câteva fraze scurte, amuzante, vioaie, tipologii de personaje, triunghiuri amoroase, sinuozități morale și profesionale, specifice unei societăți încă în formare după lobotomia instituțională experimentată în decenii de stalinism.
Un plus, așadar, din punctul meu de vedere, pentru comicul de situație generat de traseul încâlcit al unei agrafe roz, alimentat constat de dialoguri sau reflexii personale precum: Unde, pula mea, îmi sunt agrafele? (…) De o agrafă am nevoie, să prind și eu pontajele la un loc și să i le dau babei de la personal (pag. 65) sau Și, ca să mă pun bine cu ea, o să îi prind bonurile de plic și fluturașul de salariu cu agrafa roz, că baba se îmbracă numai în roz. Din cap până în picioare. (pag. 69)
Un text, așadar, reușit, căruia nu i-am găsit decât un singur cusur, acela de a fi fost prea scurt în reliefarea comicului de situație și de caracter, ce rezultă din inspirata prezentare sintetică a unei tipologii de personaje atât de întâlnite în societatea românească postcomunistă.
2) Maria, Horea Sibișteanu, Fetiș, Ed. Nemira, București, 2019
Un text încărcat de dramatism, în care o tânără se simte copleșită de îngrijirea tatălui căzut la pat, ca urmare a unei boli incurabile.
Din punct de vedere al dramei de familie, povestire, în opinia mea, nu aduce nimic nou, relația copil-părinte fiind abordată în literatură din foarte multe perspective, mai ales în ceea ce privește apusul vieții. Ce rămâne, totuși, pe retină în urma radiografiei dureroase efectuată de Horea Sibișteanu în Maria este și tensiunea spirituală care se suprapune crizei existențiale prin care personajul principal trece în misiunea de a-și conduce tatăl către lumea de dincolo. Din acest punct de vedere, rugăciunea Mariei și ritualul de alungare a spiritelor rele au menirea de a justifica o anumită perspectivă a eutanasierii, curativă în planul demnității umane.
3) Podul Traian iese din ceață, Lucian-Vasile Szabo, Ed. Tritonic, 2019 (Volum de povestiri fantasy și fantastice intitulat Sub apa dragonului strâmb)
Un text cu un rol mai degrabă intermediar în angrenajul urban-fantasy asezonat cu ingrediente tipice unui policier. Începutul și finalul sunt construite în oglindă, tributare unei simetrii incitant-intrigante, creionată prin replica obraznică a cerșetorului, aruncată unei investigatoare: Dacă îmi arăți țâțele, îți spun un nume.
Povestirea ne poartă prin tot felul de capcane ascunse în lumea plină de mistere a malurilor îndiguite ale Begăi. Lucian Vasile-Szabo dă dovadă de umor, incisivitate, perspicacitate narativă, asumându-și riscuri specifice recurenței atemporale urban fantasy, inclusiv prin referiri la scrierile proprii.
Imaginea unui vapor ce răzbate prin vaporii de ceață, prefigurează un final deschis, anunțând, așadar, alte așteptate aventuri, pe malurile antropice ale Timișoarei. O matahală a ieșit din ceață pe sub Podul Traian la câțiva metri de mine. Nu eram speriată, ci nedumerită. Mi-am dat seama ce se întâmpla doar când am citit numele scris cu litere mari: Burebista. Imperturbabil, vaporul de persoane își făcea una din cursele zilnice. (pag. 156)
4) Printre alte dimineți, Lucian Ionică, Ed. Universității de Vest, 2019 (Cenaclul H.G. Wells Timișoara, Proză 1969-2019)
O povestire cu un început în nuanțe erotice și o rupere de ritm… extraterestră. Zilele senine ale unui cuplu armonios sunt întrerupte de o prezență externă, insidioasă pe măsura discreției aparente.
Deși mi-au plăcut elementele psihedelice de construcție a textului, în tandem cu latura senzorială a decorului inițial, ar fi fost binevenită, în opinia mea, o dezvoltare mai largă a firului narativ, precum și o intensificare a ritmului acțiunii.
Ne întoarcem, deci, în fiecare zi acasă cu speranța să nu-l mai găsim; poate se va duce așa cum a venit. Nădejdea celor doi pensionari, de a fi lăsați, pur și simplu în pace, se lovește de imaginea citoplasmatică a entității exogene malevolente, al cărei mimetism misterios invită la mai multe detalii.
5) The Night Soil Salvagers, Gregory Norman Bossert, Tor.com
Un oraș milenar păstrează, prin tradiție, o grădină cu imense ramificații subterane, dominată de un copac într-ale cărui galerii organice se dezvoltă o întreagă economie a recuperatorilor de vechituri.
Aceștia domină nopțile orașului, preluând, pe sume modice, tot soiul de obiecte neînsuflețite, cu scopul ritualic de a le transporta către locurile lor de utilitate firească. Aceste obiecte includ cadavrele.
Povestirea este construită într-un mod original, alternând pasajele unde aflăm tot mai multe despre istoria recuperatorilor, cu paragrafe în sistemul teatrului postmodern, unde personaje pestrițe confecționează din lucruri în aparență fără valoare tot soiul de sculpturi urbane cu rol metaforic sau simbolic.
În mijlocul acestei anamneze comunitare, se degajă două povești personale aparținând unui cuplu originar, un fel de Adam și Eva în roluri cultural-mistice.
Povestirea excelează la capitolul originalitate și inovare în construirea unei lumi aparte, având, însă, în opinia mea, un singur neajuns secundar: pe alocuri, tușele avangardiste sunt prea groase, autorul sacrificând coerența narativă pentru un melanj de dialoguri dadaiste, impregnat cu elemente specifice filosofiei-teatru, împrumutate din scrieri precum Așa grăit-a Zarathustra a lui Nietzsche.
Deznodământul este unul nihilist, în ton cu macrotemele abordate de profetul postmodernismului. În mod natural, dezintegrarea atotcuprinzătoare contaminează incluziv sferele esteticii. Căci, după cum afirmă unul dintre personajele principale, justificând semiobscuritatea asumată a grădinii urbane, some art is most successful when it goes entirely unnoticed.
