Iruene (Griffo & Rodolphe) – Editions Daniel Maghen 2022
O poveste fantastică foarte clasică despre călătoria în timp prin intermediul viselor – în prezent, Alex are un coșmar recurent în care devine Bencomo, un războinic guanche din Insulele Canare, ghidat de corbi într-o luptă inegală împotriva lui Iruene, dumnezeul/diavolul guanche, care ia înfățișarea unui lup uriaș… sau a unui conchistador spaniol. Realitatea modernă a anului 2022 și genocidul guanche din 1479 se întrepătrund până în punctul în care derivele fantastice devin din ce în ce mai tulburatoare, grotești și sângeroase. Alex are un rol de jucat – dar va înțelege el așteptările lui Iruene și ale poporului său?
E un album meșteșugit, cu un desen la fel de clasic ca și povestea; cele mai spectaculoase pagini sunt cele în care fantasticul erupe în real. Contrastul dintre trecut și prezent este manevrat cu pricepere și mi-a menținut interesul, chiar dacă povestea este simplă și previzibilă; inserțiile fantastice nu sunt niciodată explicate, și e mai bine așa.
După cum spune Griffo însuși, „banda desenată, ca multe alte arte, este o artă a iluziei” – iar în Iruene, iluzia rezistă până la capăt.
La sfârșitul cărții există un dialog foarte interesant între Rodolphe și Werner Griffo despre geneza lui Iruene și despre vulcanul care a devastat insula La Palma (unde Griffo locuiește din 1987) – un vulcan care este, într-adevăr, Iruene în mitologia guanche).
O carte frumoasă, care m-a făcut să călătoresc în spațiu și timp, din Paris către Insulele Canare și înapoi.
Jérôme K Jérôme Bloche #28 – „Et pour le pire” (Alain Dodier) – Dupuis 2022
Coperta spune (aproape) tot. Candidul Jérôme K Jérôme se căsătorește cu o roșcată pe nume Rebecca, iar Babette (logodnica eternă…) întrerupe brutal ceremonia, încercând să-și înjunghie rivala. Jérôme cade la mijloc, încasează lovitura de cuțit și se trezește în spital. Coșmar sau realitate? Judecând după bandajul însângerat, rana pare foarte reală…
Din 1985, bonomul, aiuritul și surprinzător de eficientul detectiv roșcovan a trecut prin 27 de aventuri care combină umorul și enigmele polițiste; de data aceasta, dacă ingredientele obișnuite sunt prezente, enigma propusă e mai degrabă una morală. “Cine salvează o viață devine responsabil de ea” spune proverbul, iar Jérôme exact asta face: în timpul examenului pentru obținerea permisului de conducere (pe care, ca de obicei, îl ratează cu brio) Jérôme vede o mireasă care încearcă să se arunce de pe un pod de deasupra centurii periferice pariziene. O salvează in extremis, cu prețul unei entorse, și se trezește implicat într-o relație cum nu se poate mai toxică, pe care o tratează ca de obicei: cu incredibil de multă candoare. Sau, cum se exprimă părintele Arthur, “Jérôme, bați toate recordurile de prostie emoțională” 🙂
Dacă dilema expusă e valabilă și chiar actuală, ce mă nedumerește e – sunt singurul căruia i se pare foarte puțin probabil ca Rebecca să facă o obsesie la prima vedere pentru Jérôme? E simpatic si sunt sigur că toate fetele și-ar dori un frate mai mare asemenea lui, dar nu e chiar genul de amant ideal… 🙂
Un album excelent, foarte diferit de aventurile obișnuite ale seriei, dar cu atât mai de impact. Mulțumesc și la mai multe, domnule Dodier!
Pigalle, 1950 (Arroyo/Christin) – Dupuis 2022
Pierre Christin e scenaristul unui album excepțional, “Partie de chasse”, desenat de Enki Bilal și publicat de Dargaud în 1983 (el e, bineînțeles, mai cunoscut pentru colaborarea cu Mézières – Valérian & Laureline). Nici celelalte albume din colaborarea cu Bilal nu sunt rele, dar “Partida de vânătoare”, citită la doar câțiva ani după 1989, mi-a lăsat o impresie extraordinară. În plus, n-am citit vreun album prost scris de Christin, așa că aveam așteptări mari de la această carte, mai ales că desenul în tonuri de sepia al lui Jean-Michel Arroyo (Le Paquebot des sables, Buck Danny), de un realism vetust, e perfect potrivit epocii.
Titlul e un rezumat al cărții. “Pigalle, 1950” e o plimbare prin Parisul anilor ‘50, alături de un Candide de 18 ani, proaspăt coborât din munți, care descoperă uluit modernitatea – și viciile sale. Spre deosebire de personajul lui Voltaire, tânărul Toinou (diminutiv rustic al “Antoine”) e deja obișnuit cu greutățile, așa că Parisul i se pare un paradis. Devine om bun la toate în cabaretul “La Lune Bleue”, absoarbe ca un burete toate cunoștințele care i se par utile, învață o duzină de meserii și, evident, coboară din ce în ce mai adânc în lumea subterană a Parisului. Lumea spectacolelor nocturne e populată de fete frumoase, mafioți corsicani, bogătași în căutare de senzații tari, spioni, polițiști, dar și oameni obișnuiți, angajații cabaretului formând o mare și neobișnuită familie. Familie pe care Toinou o apără, la nevoie, cu o inocență care frizează inconștiența.
Celălalt personaj principal al cărții e, bineînțeles, Parisul. Instantaneele sepia ale lui Arroyo ne poartă într-o explorare nostalgică a unei epoci dispărute, iar dacă detaliile sunt ușor confuze (și desenul uneori prea neglijent), imaginea de ansamblu a epocii e din ce în ce mai clară pe măsură ce scenariul ne duce din centru către periferie, din subsoluri la mansarde, din uzine în bidonvilles și din insulele Senei către pădurile din centura pariziană.
Intriga e mult mai liniară decât mă așteptam, cu o serie de răsturnări de situație previzibile pentru oricine a mai văzut filme cu mafioți 
– dar și cu o idee interesantă care explorează (prea puțin, din păcate) climatul politic al epocii. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai tare a fost, dincolo de finalul brusc, mesajul, care se rezumă la “dacă te bagi în troacă, te mănâncă porcii”. Poate că aveam așteptări prea mari de la acest album? Până la urmă, totuși, e o lectură antrenantă, cu multe scene de acțiune și un stil aerisit, fără texte inutile. Un album “doar” decent.
