Vega (Lehman/Legendre) – Albin Michel 2022
Jakarta, 2060. Într-un zgârie-nori administrat de o I.A. omniscientă, o mamă își ia rămas bun de la fiica ei înainte de a porni într-o expediție de salvare pentru a recupera ultimul urangutan de pe Terra, pierdut în largul oceanului, plutind pe o insulă de gunoaie…
Vega (Lehman/Legendre)
Pământul este pe moarte, aerul din orașe este irespirabil, tehnologia nu reușește să țină pasul cu toate problemele create de lăcomia și nepăsarea omului, iar teroriștii de toate felurile fac tot posibilul pentru a grăbi apocalipsa. Și totuși, Vega, mama de mai sus, are un plan – și stația orbitală care să-i permită să-l ducă la bun sfârșit.
Transumanism, terorism ecologic, clonare, mașini zburătoare, încrucișări între oameni și animale, roboți conștienți de sine – „Vega” este un amestec de science-fiction de modă veche și preocupări actuale, iar stilul frapant al lui Yann Legendre (Flesh Empire) punctează cu ritmuri disco cyberpunk povestea lui Serge Lehman (La Brigade Chimérique, L’Homme Gribouillé, Saint-Elme…).
Un SF inteligent, care nu neglijează acțiunea, punând în același timp întrebări despre prezentul și viitorul omenirii – ce poți cere mai mult?
Ar-Men. L’Enfer des enfers (Emmanuel Lepage) – Futuropolis 2017
„În noaptea de 30 spre 31 august 1881, farul a fost aprins. A fost nevoie de cincisprezece ani, două sute nouăzeci și cinci de acostări, o mie patru sute douăzeci și una de ore de muncă… și un mort.”
Ar-Men. L’Enfer des enfers (Emmanuel Lepage)
Ar-Men este farul francez cel mai îndepărtat de continent, la capătul vestic al “șoselei Sein”, formațiunea de stânci de granit înșelătoare și mortale, aflate la vest de insula Sein, în Finistère. Construit pe o stâncă minusculă, cu prețul unui efort titanic, acest far numit „Iadul iadurilor” de către paznicii de far e o navă imobilizată, chinuită de rău de mare – în timpul furtunilor uriașe, întreaga clădire valsează, zguduindu-se sub loviturile valurilor…
Explorator experimentat, Emmanuel Lepage (Les voyages d’Ulysse, Un printemps à Tchernobyl, Voyage aux îles de la Désolation, Névé…) nu putea rata ocazia de a se alătura echipei de filmare pornită să realizeze un documentar despre acest far mitic; rezultatul acelei expediții e un album superb care spune povestea farului prin cuvintele paznicilor: Louis, eroul de război care a răspuns la apelul generalului de Gaulle, Germain, familistul care folosește puterea imaginației, a legendelor și poveștilor ca să lupte împotriva trecutului său, și Moïzez, copilul din altă parte, primul care și-a imaginat farul – și primul său paznic.
“Ar-Men. L’Enfer des enfers” e povestea sensibilă, poetică și adevărată a luptei încăpățânate a oamenilor împotriva sălbăticiei mării, a hotărârii lor de a supraviețui și de a îmblânzi natura pentru a-și croi o viață pe aceste bucăți de stâncă atât de inospitaliere.
Amestec de documentar, mitologie, aventură și critică socială, acest album inclasabil este totuși o lectură inevitabilă pentru iubitorii de cărți frumoase.
O călătorie extraordinară.
Perpendiculaire au soleil (Valentine Cuny – Le Callet) – Delcourt, collection Encrages 2022
Cel mai bun debut al anului 2022, categoria roman grafic? În opinia mea, da.
Valentine Cuny – Le Callet corespondează din 2016 cu Renaldo McGirth, cel mai tânăr condamnat la moarte din Florida (SUA). Pe măsură ce scrisorile curg, ei decid să documenteze prietenia lor improbabilă într-un roman grafic. Un roman-colaj uriaș (438 de pagini!) care construiește, din scrisorile și desenele lui Renaldo și din investigațiile online și offline ale lui Valentine, portretul unui sistem judiciar care pare să aibă un singur scop: să reducă oamenii la numere.
Perpendiculaire au soleil (Valentine Cuny – Le Callet)
Prin ochii lui Valentine și prin amintirile lui Renaldo, descoperim detalii ale unei Americi departe de legendele hollywoodiene – rasismul și lupta împotriva lui, viața marginalizaților, regulile sistemului penitenciar american și cei care profită de ele…
Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost nu doar măiestria cu care debutanta menține interesul cititorului pagină după pagină, ci și coerența discursului, în ciuda tehnicilor și stilurilor foarte variate folosite (cărbune, cerneală, creion, linogravură, penel, fotografie).
Este o carte frumoasă, tristă, uneori dezgustătoare, alteori plină de speranță, un argument împotriva pedepsei cu moartea care ridică întrebări surprinzătoare și ne lasă să ne găsim singuri răspunsurile.
p.s. Am încercat să evit paginile mai șocante și să ofer o imagine echilibrată a abilităților artistei. Dar cartea este, în esență, un reportaj despre viața în celulele condamnaților la moarte, cu multe informații despre istoria rasismului în Statele Unite, despre eșecurile sistemului de detenție, despre cei care profită de pe urma acestuia – și un portret al părților inocente ale lui Ronaldo McGirth. Crima sa este, bineînțeles, descrisă în toate detaliile sale monstruoase. El susține că este nevinovat; unul dintre cei care au participat la crimă a făcut o înțelegere cu autoritățile pentru a-și salva pielea, iar singurul alt martor este fiica înapoiată și dependentă de droguri a victimelor – așa că totul se termină într-o confruntare clasică de tip „he said, she said”. Unde este adevărul? Autoarea nu aprofundează acest aspect, ea fiind preocupată în primul rând de modul în care sunt tratați deținuții (ca pe niște obiecte, sau mai rău).
Judecând după această relatare, a fi pe culoarul morții este în mod clar mai rău decât a fi executat rapid. De asemenea, întârzierile consumă bani și resurse și nu ajută deloc societatea (persoanele condamnate la moarte nu au dreptul să muncească). Atunci, de ce se perpetuează acest sistem? Și cu ce ar putea fi înlocuit? Acestea sunt genul de întrebări pe care mi le-am pus după lectură.
