Brâncuși contre États-Unis (Arnaud Nebbache) – Dargaud 2022
În 1926, Constantin Brâncuși era deja celebru.
Locuia de douăzeci și doi de ani la Paris, unde absolvise Artele Frumoase la clasa sculptorului Mercié, lucrase pentru Rodin (pentru doar câteva săptămâni, ocazie cu care îl cunoscuse pe fotograful american Edward Steichen și lansase faimoasa butadă “la umbra marilor copaci nu crește nimic”), se integrase în avangarda artistică a vremii și se împrietenise cu Modigliani, Leger, Douanier Rousseau, Apollinaire, Picasso și mai ales cu Marcel Duchamp, care avea să devină complicele său la celebra expoziție Armory Show de la New York din 1913, ocazia unui prim mare scandal artistic pe tărâm american.
Dacă în 1913 Brâncuși îi uluia pe americani cu Sărutul, Muza adormită sau Domnișoara Pogany, până în 1926 el se îndepărtase și mai mult de reprezentarea formală a subiectelor sale, așa că vameșii care i-au desfăcut lucrările destinate următoarei sale mari expoziții au conchis că Pasărea în văzduh (altfel, un fus de bronz șlefuit) n-are cum să fie o operă de artă. Trebuie să fie o piesă de utilaj industrial – și atunci trebuie taxată ca atare 
Furios și derutat, Brâncuși refuză să plătească vama, așa că Pasărea și alte câteva piese (printre care și Coloana fără sfârșit) sunt confiscate; cu ajutorul lui Duchamp și al lui Steichen, Brâncuși dă Statele Unite ale Americii în judecată (!).
Un proces definitoriu pentru istoria artei, în care judecătorul siderat se vede nevoit să definească (legal, deci cât se poate de obiectiv) o… operă de artă (adică un concept cât se poate de subiectiv).
Arnaud Nebbache interpretează (subiectiv, cum altfel) evenimentele, rezumându-se la esențial și punctând din biografia lui Brâncuși doar elementele care îl interesează (subliniind, de exemplu, importanța lui Rodin în devenirea lui Brâncuși, povestea de dragoste dintre Brâncuși și Marthe Lebherz, crezul artistic și credința lui Brâncuși în compatibilitatea dintre industrie și artă, etc.). Dacă odiseea lui Brâncuși e solid ancorată în realitate, prin decoruri detaliate, interioare pline de oameni și culori care dau adâncime instantaneelor, procesul capătă un aspect aproape abstract – în definitiv, toți cei implicați erau, de fapt, întruchiparea unui conflict ideatic.
Desenul e minimalist, dar foarte dinamic și ritmat, când serios, când caricatural, urmând nevoile scenariului. Secvența visului, în care Pasărea în văzduh se transformă în harpie și își vânează creatorul, trimite deopotrivă la legenda lui Icar și la legenda lui Manole, dar și la spaimele copilăriei. Jucându-se pe plaja de la Étretat, Brâncuși redevine copil, redevine el însuși, departe de adultul judecat in absentia.
Un album excelent, cu surprinzătoare tușe de umor, care, deși foarte departe de perfecțiunea geometrică a sculpturilor lui Brâncuși, reușește să dezvăluie esența artei sale.
Le Poids des Héros (David Sala) – Casterman 2022
Mai întâi m-au izbit culorile, apoi m-a impresionat desenul și, pe măsură ce treceau paginile, scrisul eficient și inventiv. La final, mi-am zis că, oricât îmi displace subiectul (războiul civil din Spania), iată că victoria răului a mai provocat încă o capodoperă. De parcă arta s-ar naște mai ușor din suferință decât din fericire…
Titlul („povara eroilor”) rezumă povestea: micul David își petrece copilăria și adolescența auzind din nou și din nou aceleași povești, conștient că e responsabilitatea lor, a copiilor, să transmită mai departe istoria familiei.
O povară de care David scapă abia acum, când desenează nu doar portretele celor doi bunici, luptători republicani care au supraviețuit războiului, lagărelor de concentrare franceze și germane, luptei de rezistență și iernilor în păduri, dar și portretul unui tânăr artist înfometat și al epocii sale.
Dincolo de mărturiile istorice, cel mai interesant lucru la acest album este că repetă un adevăr pe care îl auzim prea rar: că istoria cea mare e construită din micile istorii individuale, și că e responsabilitatea fiecăruia dintre noi ca aceste povești să nu dispară.
O carte magică, unul dintre albumele BD esențiale din 2022.
Alte albume extraordinare despre războiul civil spaniol: L’épopée espagnole (Antonio Altarriba & Kim), Paracuellos (Carlos Gimenez) sau Contrapaso (Teresa Valero)
L’homme du Nil (Sergio Toppi) – Mosquito 2022
Toppi e cel mai mare maestru al contrastului dintre artiștii benzilor desenate, iar “Bărbatul de pe Nil” e o lecție de desen, de compoziție și de expresivitate.
Subiectul e deprimant, cronica unei morți anunțate (căderea ultimei garnizoane britanice din Sudan sub asalturile zecilor de mii de jihadiști dispuși să moară în chinuri, doar să-i distrugă pe necredincioși și să reinstaureze sclavia, desființată de “Gordon Pașa”, general englez numit guvernator al Sudanului de către conducătorul de atunci al Egiptului. Da, situația geopolitică era foarte complexă în 1885…) dar “Bărbatul de pe Nil” nu e generalul Gordon, ci Bob Wingate, un tânăr corespondent de război care se strecoară prin încercuirea dervișilor pentru a… încerca să obțină un interviu.
Inconștient de nivelul pericolului la care se expune, Wingate se va maturiza brusc în timpul unui asalt sinucigaș al dervișilor, care sacrifică valuri peste valuri de soldați neînarmați doar pentru a trece peste obstacolele pregătite de englezi. Va obține și întrevederea pe care și-o dorea, dar generalul Gordon îi va încredința o misiune complet neașteptată…
Nu mă acuzați de “trădarea” deznodământului istoric (pentru cei cărora, asemenea mie, acest episod de istorie colonială le era necunoscut) – soarta lui Gordon e descrisă chiar din prefața cărții. Interesul poveștii nu e în martiriul asumat al generalului, ci în detaliile de epocă și în desenul senzațional al lui Toppi, aici în plină putere creatoare. “Bărbatul de pe Nil” fiind publicat inițial ca primul număr dintr-o serie fumetti faimoasă în Italia, “Un uomo un’avventura”, publicată între 1976 și 1980, și în care au semnat Toppi, Battaglia, Manara, Pratt, Crepax și cam toate numele grele ale epocii.
O reeditare de colecție nu doar pentru fanii lui Sergio Toppi, dar pentru toți amatorii de arte frumoase. Hârtie, tuș și geniu – pare o rețetă simplă, nu-i așa?
