Le Paris des dragons (Sfar / Sandoval) – Glénat 2024
Dacă toate creaturile pietrificate de pe acoperișurile Parisului ar fi dragoni adevărați, cărora nu le place nimic mai mult decât să doarmă, căci “ițele lumii sunt țesute în visele dragonilor”? Dacă o prințesă hawaiiană s-ar îndrăgosti de o sirenă muribundă, iar dragostea lor ar stârni cele mai murdare pofte și ar trezi un călugăr din mormântul său vechi de secole? Și dacă cel mai puternic erou din această poveste ar fi o… bătrânică stafidită?
„Le Paris des dragons” (Sfar / Sandoval) – Glénat 2024
Joann Sfar (faimos pentru Le chat du rabbin, Petit vampire, Donjon…) revine cu o altă fabulă oniric-satirică, o întrebare încuietoare: ce-ai fi dispus să faci pentru a salva lumea ?
Și cine să ilustreze mai bine aventurile lor romantice și zănatece, pline de referințe culturale obscure sau evidente, decât Tony Sandoval (Doomboy, La serpent d’eau…), acest poet al cernelii care mă uimește cu fiecare album? Aici, el „pictează” doar începutul și sfârșitul albumului, dar chiar dacă povestea propriu-zisă e „doar” trasă în tuș și-n acuarele, păstrează același stil inimitabil.
„Live and let love?” Întotdeauna.
Le gouffre des résurrections (Hirodjee / Rodriguez) – Les Humanoïdes Associés 2024
1841, la capătul pământului. Disperarea îi împinge pe ultimii supraviețuitori ai unei expediții blestemate să se înhame în locul câinilor de mult dispăruți ca să-și tracteze corabia pe uscat, traversând o insulă care nu există pe nici o hartă a Marelui Nord Canadian. O cavernă pare adăpostul providențial, dar frigul e de neoprit și cei care adorm îngheață, devenind morți-vii eterici pe care razele soarelui îi trimit înapoi în capcana trupurilor lor înghețate, până la următoarea înviere. E hăul în care morții se trezesc.
(Nici o grijă, n-am povestit decât primele două pagini ale albumului )
Le gouffre des résurrections (Hirodjee / Rodriguez) – Les Humanoïdes Associés 2024
O poveste cu zombies în ținuturile gheții veșnice și, iată, a vieții veșnice. (Sau, mai simplu, într-un iad înghețat.) O melodramă de secol 19, într-o epocă în care îndrăzneții încercau să rămână în istorie completând ultimele pete negre de pe harta lumii, o epocă în care omenirea voia să creadă că lumea de dincolo poate fi cucerită, așa cum necunoscutul geografic fusese cucerit.
Subiectul e fascinant, personajele sunt interesante (un explorator pierdut în misiune, o soție care pleacă pe urmele lui însoțită de o adolescentă cu puteri paranormale, o soacră diabolică, un echipaj pestriț cu planuri ascunse, și zombies de toate națiile și de toate speciile) și totuși povestea m-a dezamăgit, pentru că Hirodjee dezvăluie miza încă din primele două pagini, după care pune o puzderie de întrebări pe care le lasă fără răspuns, presară jump scares peste tot, fără o logică aparentă și fără o escaladare corectă a tensiunii, doar de dragul imaginilor șocante, și, mai grav, continuă să complice lucrurile și atunci când încearcă să le explice, eșuând în platitudini. Iar finalul m-a făcut să râd cu lacrimi.
Și totuși… Când am renunțat să înțeleg logica poveștii am început să mă distrez, pentru că albumul devine o comedie horror plină de detalii savuroase care sfidează (sau ignoră…) rațiunea, în favoarea șocurilor vizuale. Exemple: un cap proaspăt decapitat care continuă să declame… platitudini, sau doi dușmani care îmbrățișează o bombă, pentru ca explozia să-i arunce ÎNTREGI unul peste celălalt, într-o ipostază romantică…
Evident, grafica e punctul forte al cărții – Gabriel Rodriguez (faimos pentru Locke & Key, și câștigător al Eisner Awards pentru Little Nemo: Return to Slumberland) desenează extraordinar, expresiv, dinamic și ultradetaliat. Culorile lui Alexandre Boucq (da, fiul lui François) sunt uneori prea primăvăratice, dar facilitează lectura. Aglomerația de detalii și paginația prea clasică sunt mai degrabă vina scenariului și a restricțiilor de tipar (un scenarist american ar fi făcut din povestea asta o miniserie de cel puțin 8 fascicole, n-ar fi înghesuit-o într-o sută de pagini) dar chiar și așa, e o adevărată demonstrație de virtuozitate artistică.
Scenariu: două stele, grafică: cinci, media: 4 stele, e totuși o carte spectaculoasă, în care vă veți distra copios – cu condiția să nu încercați să gândiți prea mult.
Sa Majesté des mouches (AImée de Jongh / William Golding) – Dargaud 2024
Pe scurt, iată o adaptare perfectă a romanului. Fiecare cuvânt îi aparține lui William Golding. Intriga e acolo, neatinsă, esențială. Citatele celebre sunt acolo. Iar desenele dau viață lumii, mă fac să-mi pese de fiecare dintre acești copii și cresc progresiv tensiunea la cote insuportabile. E o variantă respectuoasă și jucăușă și îndrăzneață și se vede că Aimee de Jongh iubește romanul lui Golding. Da, poți iubi o carte care este atât de neiertătoare și înfricoșătoare și prin excelență umană precum „Împăratul muștelor”.
Sa Majesté des mouches
Dacă nu ați citit deja capodopera lui Golding, iată ce trebuie să știți: un avion se prăbușește pe o insulă nelocuită. Supraviețuitorii sunt câteva zeci de băieți cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani. Lipsa adulților înseamnă și lipsa regulilor – dar înseamnă și pericol, foame și frig. Vor reuși copiii să se organizeze singuri – sau se vor transforma din nou în animale, scuturând civilizația ca pe o povară temporară și inutilă?
Golding a primit premiul Nobel pentru literatură, și e unul dintre puținii scriitori iubiți deopotrivă de public și de critică. Un lucru e sigur – vă veți aminti mult, mult timp de această carte, pentru că spune un adevăr greu de admis, dar definitoriu pentru omenire. Un candidat foarte puternic pentru titlul de “romanul grafic al anului 2024”, alături de o altă adaptare magistrală, „Drumul” de Manu Larcenet, după Cormac McCarthy.
Traducerea în limba română a apărut (incredibil!) simultan cu edițiile internaționale – dacă nu mă înșel, e prima dată când se întâmplă asta pentru un roman grafic. Găsiți linkul către site-ul Humanitas în comentarii.
