După trei săptămâni de carantină vine acel moment inevitabil când partenerul de viață și de izolare întreabă pe un ton care nu prevestește nimic bun: „Și? La ce serial/film ne mai uităm?” Îți dai seama pe loc că de răspunsul tău și de rapiditatea cu care veți ajunge la un acord, depinde toată dinamica cuplului în următoarea săptămână. Dacă ai disponibilate de ceva sexy, te-ai scos! Dacă nu, ați băgat-o pe mânecă… Începe acel lung șir de negocieri și cercetări în vederea găsirii acelei producții cinematografice care să fie și cu acțiune, dar să nu fie scary, și cu dramă, dar cu happy-end, și cu love story, dar nu siropos, cu personaje bine definite, cu o poveste frumoasă și cu actori buni… Pentru că da, e clar din momentul punerii acelei întrebări fatidice că sunteți în desincron și că dacă tu ai prefera să te cuibărești la pieptul lui la ceva film despre complexitatea aparatului emoțional uman, el ar viziona cu plăcere niște scene de maximă violență cu niște stropi de sânge SGI, sau invers! (Mai au și femeile poftă de sânge, mai ales înainte să piardă). Când iubitul tău mai e și SF-ist convins, cu experiență și reputat, iar tu ai o repulsie viscerală față de gen (știu că este un loc extrem de nepotrivit pentru astfel de declarații, nu vă pregătiți încă furcile și torțele… pardon, săbiile-laser, I’m going somewhere with this), atunci e clar că ori vă despărțiți, ori vă îndreptați zâmbitori spre acel teritoriu neutru, plin de magie și învăluit de mister, care este universul fantasy…
Și aici e ușor complicat, fiindcă e o zonă de confort după cum spuneam, așa că ați cam epuizat resursele (inclusiv cele 20 de ore și 39 de minute omorâte anual în cinstea trilogiilor jacksoniene). „Hai să încercăm The Witcher.”, vine propunerea. Are 8.3 pe Imdb. Demult nu mai cred în notele pe Imdb, dar serialul e la modă acum. Actriță fiind, nu dă bine să ader la chestii prea mainstream. Iar producțiile Netflix sunt, hai să recunoaștem, niște produse de serie, pe sistemul șaorma cu de toate, excelentă dacă ai o anumită vârstă și te întorci acasă mahmur, la cinci dimineața, de la un party de psy trance sau de alien dubstep (eeeeh?), dar complet nesănătoasă dacă o consumi de trei ori pe zi.
Dar, în numele mai sus invocatei diplomații, purcedem la cercetarea de rigoare. Pentru că, în vremuri de criză pandemică și (urmează) economică, Internetul e o resursă valoroasă și nu îți permiți să arunci cu giga pe fereastră, punem la download cu precauție primele trei episoade (da, exact, download… suntem bugetari pe care ne paște șomajul tehnic, nu bancheri! Nu ne permitem abonament) și, între timp, citim recenzii scrise de alții mai deștepți și vizionăm fan-reviews, ca să punem totul într-un context…
Contextul ar fi următorul: creatorul universului, polonezul Andrzej Sapkowski și-a început cariera literară ca traducător, în speță de SF-uri (nota bene), ceea ce i-a trezit pohta de scris și, pe la mijloc de ani 80, scrie prima povestire din serie ca propunere la un concurs literar. Câștigător al premiului al treilea, aclamat de critici și de fani, autorul mărturisește într-un interviu că succesul este datorat, în fapt, experienței sale în domeniul economic și că, fiind om de afaceri la momentul respectiv, „a știut să vândă”. Așa a fost pentru că seria de povestiri și romane publicate începând cu 1986 și până în 1999 (la care se adaugă un roman din 2013, care dezvoltă în continuare universul fără să aibă legătură cu saga originală, plus o colecție de spin-offs realizate de diferite edituri cu contribuția altor autori și o serie de comic-books) s-a bucurat de un succes enorm și a născut un cult în Europa Centrală și de Est până pe la finele anilor 2000, când începe să fie tradusă în mama limbilor de circulație, iar cultul se extinde.
Cărțile promit să le citesc până data viitoare, dat fiind că pare că au la bază multă mitologie slavă (miam! miam!) și personaje bine conturate din zona gri (cum ne plac nouă, la ac-thori), nici all-good, nici all-evil.
De cărți recunosc că nu auzisem până acum, nici de joc, dat fiind că a fost lansat după perioada în care am plătit tribut (ca orice copil de ani ’90) luni de viață zeilor Blizzard și Heroes of Might and Magic. Zic foști colegi de ghildă și de raiduri că-i fain (Fain de tot, îmi spune cumnatul din dotare, IT-ist de specializare și gamer convins de rolul său în lume – cam multă bătaie de cap cu upgradat /reparat de armură)… Așa fain că nu m-aș risca să-l încerc, având în vedere predispoziția mea profesională de a mă imersa într-un univers alternativ, mai ales acum, când fac pe proficienta și încerc să acumulez skill și experience pe arta actorului. Dezvoltat tot de polonezi, plusează pe grafică inovativă, lore și chestia cu multiple choice (care duce totul în zona gri de care vorbeam mai sus), iar ca minusuri se remarcă dialogurile traduse prost și interpretate ciudat ( deci tot la actorie ajungem). ***
***Sursa: https://www.gamespot.com/reviews/the-witcher-review/1900-6182328/. Tot aici, detalii și specificații tehnice pe care nu mă aflu în măsură să le comentez.
Și, uite așa, apropo de dialoguri traduse/scrise prost și interpretate ciudat, ajungem la subiectul în cauză, seria The Witcher, Netflix 2019. Ajungem? Încă nu… Ne aflăm cu două ore înaintea impactului. Aflăm mai întâi că mai există o serie, precum și un film de lung metraj produse în țara de baștină, de care domnul Andrzej e foarte nemulțumit. Ca să se asigure de mulțumirea lui de această dată, producătorii Netflix îl invită să le fie consultant artistic (sună cunoscut…bine că sunt toate cărțile gata…Sau? Mai scrie?). Apoi se anunță cu mare emfază interpretul principal, ales cu greu din peste 200 de masculi feroce ai Hollywood-ului (ca apoi, aceeași producători să afirme, după lansare, că de când le-o deschis Cavill gurița la audiție, au știut că el e…pur și simplu au știut!), apoi restul cast-ului plin de tinere speranțe, apoi se pun să filmeze (tot prin Polonia și alte zone est-europeene, pentru cei care se întreabă cât e cadru natural, cât SGI) 8 luni încheiate, dintre care una întreagă a durat să coregrafieze domnul Vladimir Furdik (pe care îl știți ca The Night King sezoanele 6-8, nu spun ce serial, că ne supărăm!) lupta dintre Geralt și păianjenul dubios din primele minute ale primului episod. Acesta a fost, sincer, unul din detaliile care m-au agățat și m-au făcut să zic: Hmmm.
Ne aflăm cu o oră înaintea impactului… (Între timp, în confinement-ul de 52 m2, se pregătește videoproiectorul, se pun chestii de ronțăit în boluri etc.. ) Citesc despre Henry Cavill că a vrut mult, mult, mult să pape la rol, fiind deja un mare fan al universului, că s-a pregătit pentru filmări cu un regim draconic de body-building și că a ținut să își facă singur cascadoriile și luptele. Hmmm. Alt detaliu care m-a umplut de respect. Pentru că, după cum v-ați prins până acum, fac parte dintre neofiți categoria grea, mă tot uitam la băiatul blond și bine machiat și, dat fiind că nu am văzut absolut nimic din filmele care tratează, mai comercial sau nu, universurile Marvel, DC și fuziunea dintre ele (în afară de cele de prin anii tot 90, de pe ProTv), nu am știut că băiatul a jucat și pe Superman, așa că nu știam de unde să-l iau. Tot cercetându-l, îmi pică și fisa și îmi dau seama că îl știu tot din zona de „fantasy”, dar… istoric, anume din seria The Tudors, unde face rol frumos, cu nuanțe și subtilități. Hmmm, m-a convins. Văd că băiatul e insoțit la mai toate interviurile de două domnișoare cu nume ciudate și destul de tinerele, dar foarte simpatice și veșnic emoționate, co-staruri cu starul. (Eh, așa e visul american devii star după ce joci, bine susținut de efecte digitale, un supererou dintr-o franciză care periodic regurgitează ce a mâncat și apoi mănâncă iar ca să scuipe, precum un câine, același scenariu și nu după un rol unde chiar te-ai măsurat în tehnică actoricească, iar ca tânără debutantă, chiar și-așa, barely legal, devii la rândul tău star prin efect de reflecție de aură ). Hmmm… e posibil ca următoarele două personaje în importanță să fie feminine? Da, e posibil. Două actrițe, la fel de necunoscute și neofite ca și mine, reușesc să pună mâna pe roluri spre marea îngrijorare a fanilor care deplâng alegerea producătorilor pe forumuri. Spre marea ușurare a tuturor, fetele conving. Freya Allan (care inițial fusese distribuită într-un rol micuț) imediat ce a aflat că a primit rolul, fată studioasă, s-a pus să citească cărțile și a reușit, până la filmări, să termine unul din romane și să convingă în rolul lui Ciri (ce-i drept, în primul sezon nu prea are multă actorie de demonstrat…multă fugă alandala prin pădure și țipat ascuțit cu efecte speciale). Iar exotica Anya Chalotra (tocilară și fata asta, absolventă de LAMDA, way to go, girl!) care a declarat, sfidător, că nu a citit nimic, nimic înainte de casting și că nici nu va citi, ca să nu o influențeze la creație ( e și asta o tehnică, mai bine spus o practică… știu colegi de breaslă care nu citesc integral nici piesa în care joacă – Dumnezeu să-i ierte!) a mulțumit fanii (și a mai spawned câțiva pe lângă) ridicându-se la nivelul complexității și subtilității unui personaj ce pare o întrupare a „eternului feminin” Goethian, care de-a lungul celor 8 episoade trece prin toate fazele lunii, într-o alternanță de potență creațională și distructivă, de la Isis la Kali, trecând prin Bendis și Astarte, totul asezonat cu un discurs feminist și o atitudine emancipată de ,,dacă bărbații e porci și se folosește de noi, noi ne folosim farmecul de seducție și ne folosim de bărbați… lăsându-i să creadă că se folosesc ei de noi! Muahaha!” Pare că sunt supărată pe personajul ăsta și chiar sunt, mai ales că am senzația că fata ar fi putut juca mai mult, dacă i s-ar fi dat partitură. În schimb a primit secvențe serioase de nud și seminud, parcă un pic prea lungi, parcă un pic prea gratuite, parcă prea la început de carieră, când ai face orice să ajungi vizibil în ideea că mai târziu ai tu timp să te faci actor serios. (No offense girl, în locul tău, la vârsta ta și cu nurii tăi la fel făceam și eu, poate). Dar poate gândul meu este prea malițios și toate aceste scene au o conotație profundă și iconică. Așa cum am înțeles că ar fi scena cu Geralt în vană, care se pare că e o referință la joc la care Cavill a ținut foarte mult (ce să și facă omul, după cât body-building a făcut și cât a filmat prin tehnica deshidratării să se vadă venele frumos, ar fi fost culmea să nu aibă măcar un plan-american de nud). Hmmm.
Tot prin fan-reviews aflăm de la un fanatic că e mult mai bun ca ultimul sezon din GOT! Nu știu ce să zic, nu m-aș atinge de cele sfinte, dar pot să înțeleg extremismul unei astfel de afirmații. Pe toți ne-a lăsat acel sezon cu un gust amar sau metalic și am avut reacții adverse.
Mai sunt câteva minute până la momentul impactului. Începem să rulăm testul. Aparent știm la ce să ne așteptăm: fantasy cu monștri, deci trebuie să am grijă să mă bag sub plapumă la nevoie, multe lupte și efecte speciale, nuditate fără discriminare ca să ne satisfacă pe amândoi, potențial de hook-up…
Și.. boom! Așteptările explodează! Frânturi de așteptări se preling pe pereți. Partea rațională a cuplului, adică el, e „meh!”. Partea emoțională, adică eu (probabil aflată, la rândul meu, în vreo fază a lunii) e în extaz. Primele trei episoade le-am sorbit fără pauză. Am adormit înfrigurată și m-am trezit în sevraj, tremurând de nerăbdare să continui. Acum, trecând prin filtru rațional, vă mărturisesc că nu-mi pot explica ce s-a întâmplat și intenționez să le reiau ca să pot analiza. Nu e ca și cum nu-mi dădeam seama că dialogurile sunt mai mult decât clișeice și neglijent scrise, că interpretarea e slabă și că regia pare că lipsește cu desăvârșire, că actorii ar fi repetat singuri, fără indicații… Dar toate acestea păreau închegate într-un concept unitar, a cărui cheie urma să se dezvăluie în episoadele următoare. Din păcate, nu s-a dezvăluit nimic. La fel ca în cazul substanțelor de mare risc, după prima doză, orgasmică, urmează altele și altele care nu fac decât să replicheze slab acea primă senzație pe care nu o vei mai dobândi niciodată. De la episodul 4 încolo s-a dus poleiala. A fost și cel mai plictisitor. 5 și 6 le-am văzut tot cu „hai-hai” că „poate-poate”. Al 7-lea cu ușurarea că se termină și cu gândul deja la ce să downloadăm mai departe, iar ultimul cu ceva mai mult interes, pe măsura pe care și-au dat-o și creatorii în ideea, nu-i așa, de-a te face să aștepți cu sufletul la gură următorul sezon… Hmmm…
Concluzii:
- Aștept următorul sezon cu sufletul la gură? Absolut deloc, dar o să îl urmăresc, strict ca să nu mor în ignoranța invidioasă specifică breslei…
- Îl recomand? Într-o lume distopică, demnă de un scenariu sci-fi, mă feresc să fac recomandări. Whatever makes you happy… whatever keeps you sane.
- M-aș băga la un casting? Oh, da. Peisaje avem în Ro, muncă de lucru ieftină din belșug, legi cu iz de metaforă, atâta de interpretabil mioritice sunt, da. Le-aș trimite un show-reel imediat!
- Răbdarea e o virtute…Vizionați împreună chestii care ies din zona de confort. S-ar putea să descoperiți noi valențe în relația de cuplu. 😛
Concluzie la concluzii: Când ești artist muritor de foame, te mai lipsești de principii! Per aspera ad astra!
1 comentariu
Cam aceleasi sentimente le-am avut si eu. Nu am mai fost asa dezamagit de la The Dark Tower, incoace. Inca ma intreb la ce naiba a fost Sapkowski „consultant” ca filmul nu aduce nimic cu atmosfera si tematicele cartilor. Parca ma uitam la ceva nou, cu vagi asemanari. O sa zic pas la sezonul 2.