În siajul noului serial produs de BBC One și de HBO (recenzie dincolo, la Daniel Timariu), Luminile Nordului, primul volum al trilogiei Materiile Întunecate – publicată la noi de Editura Humanitas, traducere de Aida Oprea/ Irina Pachițanu, apoi de Editura Arthur, traducere de Iulia Arsintescu – este, cum e și firesc, cel mai bun companion pentru înțelegerea universului creat de Philip Pullman. Ba mai mult, cred eu, o lectură absolut obligatorie (nu doar pentru fanii fantasy) din cel puțin alte două puncte de vedere, pe care le voi explica pe rând.
Literatura Young Adult nu este nouă, din contră, ideea de a promova demografic un anumit gen de literatură a apărut cândva pe la sfârșitul anilor ˈ50, odată cu succesul uriaș pe care l-au înregistrat în rândul adolescenților două romane astăzi considerate canon: De veghe în lanul de secară (1951) și Împăratul muștelor (1954). Nici Salinger și nici Golding nu intenționaseră să se adreseze exclusiv tinerilor, însă, primirea favorabilă de care au avut parte i-a determinat, mai târziu, pe oamenii de marketing din jurul editurilor să inventeze o categorie cu totul nouă, pe care să o vândă ca atare. Firește, în primii ani nu vorbim despre o industrie (cărți, filme, seriale, tricouri, pixuri, etc.) care aducea zeci/sute de milioane de dolari, astfel încât, pe lista de autori ai nișei Young Adult le regăsim pe Sylvia Plath, pe Maya Angelou, sau pe S. E. Hinton.
Bula s-a spart (sau a crescut) în anii ˈ90, atunci când fenomenul Harry Potter a făcut înconjurul lumii, iar literatura cu și despre adolescenți, îndeosebi cea fantasy și cea science-fiction, a devenit o pită îndestulătoare pentru mașinăria de făcut bani a industriei de divertisment. Astfel, în câțiva ani, rafturile librăriilor au devenit ticsite de trilogii și heptalogii, a căror protagoniști sunt tineri prinși în vâltoarea unor evenimente neobișnuite. Inevitabil, infuzia uriașă a literaturii Young Adult a dat naștere unor rețete narative care, fără să fi fost deosebit de interesante atunci când au apărut, s-au și banalizat cu rapiditate. Vampiri chipeși, vrăjitoare angoasate, trio-uri amoroase, distopii subțirele, etc. toate amestecate în ceaunul unei scriituri mediocre, care se străduiește din răsputeri să perieze orgoliul cititorilor tineri ce speră și jinduiesc la excepționalitate (amoroasă, a propriilor calități, a rolului în societate) într-o lume nepăsătoare și rutinată.
În înghesuiala de autori mediocri (Cassandra Clare, Rick Yancey, Suzanne Collins, Stephenie Meyer, L.J. Smith, John Green, etc.) există, totuși, și câțiva peste medie, ba chiar foarte buni. Unul dintre ei este Philip Pullman, scriitor englez, care, în 1995, publică Luminile Nordului, povestea unei fetișcane, Lyra Belacqua, destul de nărăvașă și de prost crescută, care studiază la Colegiul Jordan, din Oxford. Universul lui Pullman este unul science-fantasy, unde spiritele oamenilor se manifestă extracorporal sub forma unor „daemoni”, animale care pot vorbi și care trăiesc alături de stăpânii lor. Acest tărâm alternativ, steampunk, este presărat de vrăjitoare, urși polari inteligenți – panserbjørne, îngeri, harpii și fantome, dar și alte creaturi inteligente, ce coexistă într-un multivers, și au interese personale, formează alianțe sau se războiesc. Când unchiul Lyrei, Lordul Asriel, este luat prizonier în nordul înghețat, după ce destăinuie învățaților de la Colegiul Jordan prezența unei substanțe magice – Dust (Praful) – care dezvăluie existența a numeroase universuri paralele (erezie în ochii Magisteriumului), iar prietenul ei cel mai bun, Roger, este răpit de un grup organizat – Gobbles(godleri), tânăra pornește într-o expediție pentru a afla ce s-a întâmplat cu ei.
Firul narativ pulsează, este alert, și se dezvăluie gradual cititorului. Poziția Lyrei în universul pe care îl explorează este acela al învățăcelului și al exploratorului, rotunjit cu uneltele călătoriei inițiatice, a Gerdei care îl caută pe Kai, și care descoperă treptat realitatea și relativitatea morală a lumii în care trăiește. Tărâmul este viu, credibil și capătă luciul autenticității pentru că respectă regulile și ingredientele clasice ale construcției scenografice, și anume: Pullman se folosește de ancore prinse în realitatea noastră, dar la care adaugă geografia interesantă a acestui multivers, dar și elemente mitologice rescrise și reinterpretate în cheia logicii interne a lumii pe care o imaginează.
Un bun exemplu, a două calitate majoră a romanului, este discuția pe marginea rolului Bisericii în lumea Lyrei. Spre deosebire de teancurile de romane Young Adult scrise în ultimile trei decenii, textul lui Pullman are o miză reală, declarată. Atunci când a apărut, viziunea englezului asupra bisericii, inspirată din opiniile lui Dawkins și Hitchens (după cum o recunoaște chiar scriitorul), reprezentată în roman de Magisterium, a stârnit o parte din comunitatea religioasă, care, în buna tradiție, au cerut interzicerea romanului în librării, spunând despre el că este „ateism pentru copii”.
Lumea Lyrei este ierarhică, iar în vârful piramidei se află o biserica/Magisteriumul, tiranică, inchizitorială, atotstăpânitoare. Reprezentanții ei neagă existența universurilor paralele, a fizicii cuantice, a transparenței materialului din care este alcătuită realitatea (prin care putem, astfel, privi către alte tărâmuri), ba chiar judecă și pedepsesc pe oricine este de altă părere. În plus, inchizitorii detestă noțiunea de Praf, o substanță misterioasă produsă de univers în prezența conștiinței umane, care interferează cu puterea celestă pe care ei o slujesc. Lyra, prin atitudinea ei rebelă, prin libertatea de care dispune (copil fiind), prin independența firii, prin năzdrăvăniile pe care le face și prin obrăznicia cu care interacționează cu cei mai în vârstă decât ea, este reversul acestei organizații rigide și dogmatice.
Prin urmare, romanul este, în subsidiar, o critică la adresa creștinismului instituțional și a demersului prin care membrii clerului se opun deschis teoriilor științifice și a cercetării. Astfel, Luminile Nordului (și Materiile Întunecate) se află în opoziție (uneori în disidență) secularistă cu o societate care încă este controlată și/sau influențată de tradițiile și de discursul arhaic al bisericii.
Un roman pentru copii? Da, dar în aceeași măsură în care este și unul pentru adulți. O statistică spune că mai mult de jumătate dintre cititorii literaturii pentru adolescenți sunt, de fapt, adulți. Motivele ar fi numeroase, dar concluzia este simplă. Undeva, tranziția naturală a cititorului, traseul său de la scriitorii de casă ai industriei (care lucrează în planuri cincinale) către autorii semnificativi pentru literatură, se lovește de bariera ambalajului sclipitor sub care se ascunde un produs reciclat, al cărui efort de publicare este mai mic decât al firmei de marketing însărcinată cu promovarea. Totuși, în hățișul romanelor indigo, Luminile Nordului are o strălucire aparte datorită abilității autorului de a crea un univers inedit, prea puțin poluat de temele și clișeele nișei Young Adult, dar și prin critica deschisă pe care o aduce instituțiilor clericale.
Și, din acest punct de vedere, romanul este probabil mult mai util în schema adaptărilor carte-film și în păienjenișul marketingului (preocupat de generozitatea publicului și nu de de promovarea unei agende laice), deoarece nici producția originală – The Golden Compass (denumirea este cea americană, 2007, regie – Chris Weitz) – și nici serialul produs de BBC One și de HBO nu au apăsat prea tare pedala unei polemici tot mai actuale în ultimii ani.
1 comentariu
Seria este foarte tare. Și da, filmul nu a pus deloc accent pe ceea ce trebuia: relația dintre religie și știință.