Admit că rar mi se întâmplă să am parte de o surpriză așa mare când citesc o carte… după ce i-am văzut (parțial) ecranizarea. Sau tentativa de ecranizare – deoarece ceea ce a reușit Netflix-ul ratează glorios premisele principale ale cărții (sau cel puțin ale acestui prim volum).
Pe scurt, o prezentare a acțiunii cărții
Geralt din Rivia este un vrăjitor de monștri într-o lume fantastică. O specializare greu de dobândit din cauza nivelului de puteri și abilități speciale pe care le solicită. Indispensabile însă îndeplinirii cu succes a diverselor aventuri și cerințe (questuri pentru engleziți ;)) de care are parte eroul nostru. Primul volum din serie prezintă șase asemenea fapte de arme și magie – fiind practic o colecție de povestiri/nuvele.
Cei care mă cunosc știu că nu mă dau în vânt după colecțiile de povestiri, dar aici autorul a recurs la un truc interesant: cele șase povestiri (relativ) de sine stătătoare sunt inserate în șapte interludii care construiesc o (meta-)poveste separată… și ansamblu funcționează neașteptat de bine!
Care sunt punctele tari/care mi-au plăcut ale cărții?
În primul rând m-a surprins extrem de plăcut modul în care autorul a evitat una din capcanele tipice ale cărților „dă fantezie”.
Pentru a fi mai clar trebuie să fac o precizare: nu sunt vreun fan al genului fantasy (care de prea multe ori nu depășește nivelul de manea a SF-ului) în primul rând pentru că în construirea universului și a regulilor interne a unei cărți/serii foarte rar autoarea/autorul reușesc să fie cu adevărat coerenți și consistenți. De regulă o dau în bară urât de tot, cel mai adesea din necesitatea vreunei vrăji/magi/reguli care să funcționeze pe post de „deus ex machina” și să salveze cumva acțiunea ajunsă într-un punct imposibil conform regulilor enunțate până atunci. Așa că apare brusc o nouă poțiune/incantație, se descoperă o nouă profeție, se evidențiază o slăbiciune a unui monstru imbatabil pentru a salva eroii aflați la ananghie… de-ți vine să lași pe moment cartea din mână. Nu cred că-s singurul care a avut senzația aceasta așa că sper că înțelegeți la ce mă refer.
Sapkowski se strecoară inspirat din această capcană printr-o tehnică (de regulă) riscantă și nerecomandată dar care lui, cum necum, îi iese de minune: implicarea sa ca narator în prezentarea componentelor magice e minimală, majoritatea covârșitoare a informațiilor sunt furnizate din dialogurile dintre personaje când acțiunea povestirilor e deja în derulare. Astfel încât, printr-o tehnică de jongler măiestrit, cititorul nu mai prea are vreme să se gândească dacă puterile unei kikimore sunt în corelație cu descrierea acesteia și eventual dacă dihania poate înfrânge o strigoaică, ci e împins să urmărească modul în care se descurcă Geralt în lupta cu ea.
Probabil că pentru cei care așteptau megaprezentări și detalieri ale universului seriei e un minus – pentru mine unul, care nu am avut decât contact minimal anterior, a fost și e un MARE PLUS. Mai ales că universul magic e inspirat/bazat masiv pe miturile și legendele din folclorul est-european + german (referința la poveștile fraților Grimm e străvezie) astfel încât percepția sa e una facilă și naturală.
Un al doilea mare plus al cărții e scriitura în sine – deși admit că aici aș fi curios să știu dacă efectul e același și în poloneză sau a fost alterat de traducere (și în ce măsură). E un amestec incredibil de inspirat de arhaisme specifice fantasy-ului, regionalisme, termeni științifici preciși și ultraspecializați aterizați parcă dintr-un hard SF, sintagme tehnice moderne care te-ai aștepta să scârțâie din toate încheieturile și să îngreuneze lectura dar, din nou, se îmbină neașteptat de armonios!
Vor reda un fragment care mi se pare relevant:
„Centrul era ocupat de plantele acvatice. Geralt a văzut cuvele pline de ceratophyllum și gene de țestoasă, precum și bazine acoperite de blana-oii, un mediu protejat împotriva organismelor parazitare. recipiente din sticlă pline de rizomi răsuciți de bitentacule halucinogene, de cryptocoryne zvelte verde-închise și nematode contorsionate. Jgheaburi pline de noroi, de nămol, cu nenumărate culturi de licheni, mucegaiuri și alge de mlaștină. Nenneke și-a suflecat mânecile veșmintelor monahale, și-a scos din coș foarfeca și grebla de os și, fără vreun cuvânt a început să lucreze.”
Al treilea aspect care m-a surprins plăcut este umorul și ironia. Fină și subtilă, de factură tipic est-europeană aș zice ;), mai ales împotriva unor clișee împământenite în fantasy-ul global – de exemplu în câte cărți din puzderia celor apărute post-Tolkien, elfii nu sunt prezentați drept chintesența nobilității ci (credibil!), ca niște frustrați fomiști, care tocmesc draci încornorați pentru a fura grânele oamenilor din câmpie? 😀
Ca observație secundară – aici se intuiește și o doză de ironie în zugrăvirea ipocriziei discursului „corect politic”, atunci când elful cel bătrân îi acuză pe oameni de lipsă de toleranță față de cei diferiți de ei pentru ca imediat să înjure și să blesteme simpla idee de a face comerț cu locuitorii satului.
Care ar fi aspectele așa și așa din carte?
Descrierea luptelor. E competent făcută și suficient de clar, ceea ce e bine, dar, cu excepția poate a celei din sala tronului în timpul ospățului de pețire a prințesei, nu m-a dat impresionat vreuna din ele.
Care ar fi aspectele care nu mi-au plăcut în carte?
Dincolo de traducere – pe alocuri foarte inspirată, pe alocuri înfiorător de ineptă (tipica folosire greșită a cuvântului „patetic” în loc de „jalnic” e primul exemplu care-mi vine în minte) – cred că singurul aspect imputabil strict autorului e modul stângaci în care zugrăvește scenele de amor, finalizat sau nu cu o tură de sex… și faptul că în ciuda acestei lipse de dexteritate literară insistă să o facă de (cam prea) multe ori pe parcursul cărții.
Am să redau un exemplu – din păcate în fix prima pagină a cărții, de era să-mi strice tot Feng-Shui-ul:
„S-a îndreptat, evadând dintre palmele lui, radioasă, senină, învăluită în lumina cețoasă a zorilor, care îi estompa strălucirea. A dat să se miște, dar ea i-a interzis orice modificare a poziției, apăsându-l ferm cu mâinile, prin mișcările șoldurilor ei discrete dar ferme, cerându-i un răspuns.”
Admit că „estomparea strălucirii” îmi zgârie urechea și ucide cam orice fior erotic la fel cum mă depășește total cum pot fi niște șolduri „discrete dar ferme” dar asta e… Se adeverește că nu degeaba s-a teoretizat că pentru a reuși să redea secvențe de sex cu succes autorii/autoarele trebuie să aibă un mare talent literar… dublat cu o doză mare de perversitate – combinație muult mai rară decât se crede. 🙂
Din fericire nu pentru așa ceva citim cărți „dă fantezie” – și putem lejer în cazul de față să ignorăm pasajele cvasi-inutile și să ne bucurăm de restul. Chiar avem de ce – volumul de față e o recomandare clară pentru fanii moderați de fantasy de calitate!
Ultima dorință (Seria Witcher, partea I)
de Andrzej Sapkowski
Editura Nemira, 2019
Colecția Armada
Traducere de Mihaela Fiscutean
Nr. pagini: 296
„Asemenea lui China Miéville și Neil Gaiman, scriitorul Andrzej Sapkowski ia ce e vechi și creează ceva cu totul nou.“
Foundation
„Seria WITCHER reprezintă o culme a genului fantasy din ultimele decenii. Imaginația debordantă a autorului polonez cucerește orice cititor.“
The Guardian
