O coincidență nefericită face ca acest articol, care se dorea unul de prezentare al unei autoare necunoscute publicului din România, să se transforme în necrolog. Patricia A. McKillip a murit pe 6 mai 2022, la 74 de ani. Ne rămân cărțile ei, lumi minunate în care să hoinărim și totodată ferestre către sufletul autoarei, care, fidelă sieși, a refuzat întotdeauna soluțiile consacrate, comerciale, pentru plăcerea de a țese povestea cum a vrut ea.
Un premiu Locus, două World Fantasy Awards (și încă unul pentru întreaga activitate), plus o nominalizare la premiile Hugo, două la premiile Nebula, două la Locus și alte două la WFA. Nu mai puțin de 27 de romane și câteva volume de proză scurtă. Iată, în rezumat, cariera prolifică a Patriciei McKillip (n. 1948 – d. 2022), o scriitoare despre care, din păcate, la noi nu s-a auzit. Și asta întru paguba oricui s-a săturat de reciclarea acelorași vechi rețete și vrea romane fantasy cu lumi stranii, povești îmbibate de magie și o scriitură poetică.
A început așa cum deja ne-am obișnuit: tânăra Patricia, fiica unui ofițer de carieră din Oregon, a citit Stăpânul inelelor de Tolkien și și-a dorit să scrie și ea așa ceva. „Totul era posibil, totul era nefamiliar, totul părea puternic în stranietatea sa, în potențialul, trecutul și limbajul său. (…) Am știut că voiam să mă întorc în locul unde fusesem în aceste cărți, în acel ținut, la acea bogăție, acel mister, acea poveste,” își amintește ea în prefața ediției omnibus a trilogiei The Riddle-Master, inspirată de romanul lui Tolkien. McKillip a avut nevoie de doisprezece ani și de mai multe versiuni ca s-o finalizeze, iar rezultatul nu te duce cu gândul la Stăpânul inelelor dacă nu știi că de acolo s-a plecat.
Animale fantastice și cine le-a găsit prima
În timp ce tot scria la trilogie, McKillip a debutat în 1973 cu un roman pentru adolescenți, The House on Parchment Street. Prima ei aventură pe teritoriul romanelor fantasy pentru adulți a fost un an mai târziu, cu elegantul Forgotten Beasts of Eld, recompensat de altfel în 1975 cu World Fantasy Award. Este povestea lui Sybel, care trăiește în vârful unui munte și colecționează animale magice, ultimele exemplare din soiul lor. Printre ele se numără mistrețul Cyrin, maestru al cimiliturilor, dragonul Gyld, leul Gules, șoimul Ter și pantera Moriah, Doamna Nopții. Singura dorință a lui Sybel este să prindă și misterioasa pasăre Lyralen, dar aceasta rezistă chemării ei. Liniștea îi e tulburată de sosirea lui Coren, un tânăr războinic, care îi aduce un pachet neașteptat: un bebeluș, fiul mătușii ei, Rianna (pe care Sybel nu o cunoaște) și al… ei bine, fie al soțului Riannei, regele Drede al Eldworldului, fie al unui prinț din regatul învecinat, cu care Rianna și-a înșelat bărbatul. Și așa în viața lui Sybel pătrunde dragostea, atât față de nepotul ei, Tamlorn, cât și față de războinicul Coren. Firește, la un moment dat Drede va vrea să-și cunoască presupusul fiu, Tamlorn va crește și va dori să vadă cum arată lumea, iar războiul dintre Eldworld și Sirle își va trimite ecourile până pe muntele Eld. Este remarcabil, încă de la debut, cum reușește McKillip să evite reacțiile previzibile și locurile comune, lucru pe care îl face cam în toate scrierile ei. Pe lângă imaginarul neobișnuit, cartea este și scrisă frumos, ca toate romanele autoarei.
Prințul cu trei stele-n frunte
Primul roman al trilogiei Riddle-Master, numit The Riddle Master of Hed, a apărut în 1975. Celelalte două – Heir of Sea and Fire și The Harpist în the Wind – au urmat în 1977 și 1979. Cel din urmă a câștigat premiul Locus pentru cel mai bun roman fantasy în 1980 și a fost nominalizat și la Hugo și WFA.
Povestea începe în Hed, un regat de fermieri și porcari condus de tânărul prinț Morgon. Morgon tocmai a câștigat o coroană demult pierdută, în urma unei întreceri în cimilituri cu fantoma unui rege dintr-un regat învecinat (amintind cumva de întrecerea dintre Gollum și Bilbo, care i-a fost sursă). Posesia coroanei îi dă dreptul să o ceară de soție pe frumoasa prințesă Raederle a Anuinului, al cărei tată, clarvăzătorul rege Mathom, a hărăzit-o de la naștere să fie nevasta oricui va câștiga coroana. Dar are el dreptul să o aducă pe tânăra fiică a unui regat sofisticat în mult prea simplul Hed (un fel de Shire)? Frământat de aceste gânduri, Morgon se îmbarcă pe o corabie și se duce să ceară mâna fetei, îmboldit și de legendarul harpist Deth, emisarul divinității supreme a acestei lumi, Preaînaltul (The High One). Numai că în toiul nopții Morgon se trezește în mijlocul mării, pe corabia pustie al cărei echipaj a dispărut misterios, e azvârlit de valuri în regatul Ymris și află că este subiectul unei profeții în legătură cu cele trei stele pe care le are pe frunte. Și toate astea se petrec doar în primele o sută de pagini.
La fel ca Aragorn, Morgon refuză să se supună unui destin pe care nu și l-a ales și încearcă fără succes să revină acasă, în Hed. Numai că este un Riddle-Master – există o școală de cimilituri pe care a urmat-o – și unul ca el nu poate lăsa o enigmă fără răspuns, mai ales enigma menirii sale, pentru că ar însemna să se dezică de sine. Asta îl împinge într-o călătorie prin mai multe regate, – unde învață variate magii – până pe muntele unde sălășluiește Preaînaltul. I se opun niște misterioși schimbători de formă, care pot lua chipul oricui și faimosul vrăjitor Ghistelswcholh (un Saruman cu mai mult succes decât cel care l-a inspirat), cel care a înființat școala de magie din Lungold pentru ca apoi tot el să distrugă orașul cu tot cu vrăjitori, cu șapte sute de ani în urmă. Pe deasupra, enigmaticul harpist Deth pare să joace un joc complicat, numai al lui.
După ce Riddle-Master of Hed l-a avut în centrul său pe Morgon, cel de-al doilea roman, Heir of Sea and Fire, se va concentra pe Readerle, tânăra prințesă care ar fi trebuit să-i fie soție. Cum Morgon a dispărut pe munte și e socotit mort, Raederle pornește în căutarea lui, însoțită de tânăra războinică Lyra, moștenitoarea regatului Herun, și de Tristan, sora mai mică a lui Morgon. În călătoriile ei, Raederle descoperă că ea însăși are niște însușiri puțin obișnuite, unele care ar putea-o face dușmanca logodnicului ei. La fel ca primul roman, al doilea este o călătorie de autocunoaștere, de data asta a lui Raederle. Ca bonus, reapar vrăjitorii! Volumul trei ni-i înfățișează pe cei doi tineri îndrăgostiți înfruntându-și împreună dușmanii, are loc bătălia finală și aflăm ce pusese la cale în tot acest timp Deth.
Lumea lui McKillip are straturi peste straturi: de magie, de trecut, de tradiții, regatele învecinate au fiecare istoria sa și autoarea nu se oprește să ne povestească ce-a fost și cum. Cimiliturile însele sunt mai degrabă un fel de pilde istorice, niște povestioare moralizatoare după care oamenii se călăuzesc când sunt în cumpănă și din care s-ar putea dezvolta niște romane în sine. Magia este prezentă în cantități variate de la un regat la altul, de la foarte puțină în Hed la atât de multă în Anuin, încât regele trebuie să țină războinicii morți legați de glie, ca să nu se ridice și să-și reia bătăliile lor de mult uitate, stricând recoltele oamenilor. (Și, ca și în Tolkien, morții vor lua și ei parte la confruntarea finală.) Conducătorii sunt într-o conexiune permanentă cu pământul lor printr-o magie numită land-rule, care îi face să fie conștienți de starea regatului (plouă? s-a făcut recolta? e regatul în pericol?) chiar și când se află departe. Oamenii se pot transforma în animale sau copaci. Dacă i se poate reproșa ceva seriei este numărul mare de pagini în care ba eroul, ba eroina, ba ei doi împreună călătoresc prin sălbăticie, dar, pe de altă parte, în paginile în care se petrec lucruri, apoi chiar se petrec, nu glumă. Este una dintre cărțile cele mai îmbibate cu magie și fantastic pe care le-am citit în ultima vreme. Și culmea este că, să nu fi scris seria recentă de articole despre Tolkien și să nu fi știut că a inspirat-o, eu una nu m-aș fi prins că trilogia a fost influențată de Stăpânul inelelor, atât de diferită e povestea.
„Este și va fi întotdeauna cel mai apropiat de inima mea de copil, de inima acelei tinere femei care a scris aceste romane, oricine va fi fost ea”, spune McKillip despre trilogie. „M-a învățat magia și dragostea pentru poveste, două lucruri care nu mor decât dacă o permiți. (…) Nu aș putea să-l mai scriu acum, așa cum nu aș mai putea purta hainele ei improbabile.”
Clubul celor cinci
În 2003, McKillip a câștigat din nou World Fantasy Award pentru romanul Ombria în Shadow, devenind unul dintre cei cinci autori care au câștigat două WFA (alături de Gene Wolfe, Tim Powers, Jeffrey Ford și James K. Morrow), pe lângă cel pentru întreaga activitate, primit în 2008. Romanul n-are nimic în comun cu Forgotten Beasts sau cu Riddle-Master. Prințul domnitor al Ombriei moare lăsându-și ca moștenitor fiul minor și e posibil ca în spatele dispariției lui premature să se afle Domina Pearl, regenta fără vârstă care preia puterea. Lydea, amanta prințului decedat, aruncată în stradă de Pearl numai cu hainele de pe ea și Ducon, nepotul bastard al prințului, preocupat numai să deseneze intrări misterioase acolo unde nimeni altul nu le vede, fac echipă cu vrăjitoarea Faey care poartă alt chip în fiecare zi și trăiește în subteran (unde se acumulează, la propriu, trecutul Ombriei). Căci Domina Pearl nu este un pericol numai pentru moștenitorul minor al prințului, ci pentru Ombria în sine.
Și acestea sunt numai romanele pentru care a primit premii prestigioase. Nici celelalte nu sunt de lepădat. În The Book of Atrix Wolfe (1995), vrăjitorul Atrix creează o făptură magică, un Vânător care să pună capăt războiului dintre Kardeth și Pellucir. Din păcate, dorința lui de a împiedica moartea și distrugerea dă naștere la mai multă distrugere. Nevăzută, Regina Pădurii urmărea conflictul alături de consortul său, Illyos, și fiica lor, Sorrow, și magia lui Atrix îi surprinde și-i schimbă pentru totdeauna. Peste douăzeci de ani, destinele prințului magician Tallis, al slujnicei de la bucătării Saro, cea parcă numai pe jumătate vie, și al răzbunătoarei Regine a Pădurii se întâlnesc. The Tower at Stony Wood (nominalizat în 2001 la Nebula) exploatează legenda medievală a domniței din turn. Cyan Dag este un cavaler loial al regelui din Gloinmere. Când însă regele își ia o mireasă din îndepărtata insulă Skye, Cyan descoperă că aceasta este o impostoare magică (tema miresei impostoare este tratată pe fugă și în Riddle-Master, dar aici devine principală) și că adevărata domniță este închisă într-un turn, blestemată să moară dacă vede altă ființă omenească. Cyan pleacă s-o elibereze, dar magia îi tot încurcă drumurile, așa că, până la urmă, domnița găsește o cale să se salveze singură.
Something Rich and Strange, recompensat cu Mythopoeic Fantasy Award în 1995, iese din registrul medieval și ne aduce în prezent, unde un cuplu excentric trăitor pe malul oceanului cunoaște două creaturi misterioase ieșite din adâncuri. Fascinați de chemarea oceanului (pe malul căruia McKillip a copilărit, de aceea este atât de prezent în tot ce scrie), a straniului și a necunoscutului, cei doi sacrifică relația lor, ea însăși prețioasă, și apoi se străduiesc să salveze ce se mai poate. Povestea are ceva shakespearian, fiind de altfel inspirată, cu tot cu titlul, dintr-un vers din piesa Furtuna.
Când domnița se salvează pe sine
Cred că este până acum evident că McKillip este o creatoare de lumi magice aparte și că, dacă sunteți excursioniști pe tărâmul fantasy-ului, chiar trebuie s-o citiți. Aș spune chiar că lumile pot eclipsa personajele; eroii sau eroinele sunt uneori prea vagi sau prea simpli, dar universurile Patriciei McKillip par să se fi născut în mintea ei gata formate, cu tot cu istoria, geopolitica și legendele lor. Poate de aia le-a și preferat seriilor romanele standalone, care constituie grosul operei ei: ca să poată inventa noi lumi și noi civilizații. Pe de altă parte, cine caută femei care sunt eroine în propria lor poveste, având timp totodată și pentru bărbații inteligenți din viețile lor asta trebuie să citească. Mai ales dacă vrea eroine care nu sunt neapărat adolescente/teribiliste/ciufute/purtătoarele unor secrete întunecate/confundând istericalele cu independența și altele asemenea, de care literatura actuală face exces.
O altă caracteristică a lui McKillip: în cărțile ei, n-o să vedeți războaie decât de la distanță; ele se desfășoară, dar în fundal, prim-planul fiind dominat de confruntări magice, care se poartă la nivel individual, deși nu-s mai puțin devastatoare. Cine s-a plictisit de eroii cinici și fără scrupule, gata mereu să omoare ceva și vrea unii care să se mai și gândească la consecințe pe ea trebuie s-o citească. Morgon nu îl pedepsește pe cel care l-a trădat și se va dovedi că bine-a făcut, iar în The Tower at Stony Wood avem un prinț înzestrat cu o extrem de îndreptățită dorință de răzbunare și cu un dragon la ordinele sale, care totuși reușește să nu treacă prin foc și sabie regatul învecinat. Autosacrificiul, renunțarea la răzbunare, prețuirea naturii și a lucrurilor simple și devotamentul față de un bine mai mare sunt valorile fantasy-ului clasic la care autoarea aderă și care o apropie foarte mult de Tolkien.
În alte romane, McKillip a abordat tema Faeriei, a copiilor schimbați sau a caselor bântuite, dar și a magiei în vremurile moderne și de-abia aștept să le citesc pe toate sau cât mai multe dintre ele. În momentul de față, mă aflu în biblioteca regală din Alphabet of Thorns, descifrând misterele unei noi lumi alături de păstrătorii cărților vechi.
În episodul viitor al acestei rubrici noi vom schimba însă registrul și vom face cunoștință cu o Legendă.
