Iată un caz trist în care o idee foarte mișto eșuează în banal și te-ntrebi de ce. De ce n-a dus autoarea povestea într-acolo unde cu atâta îndrăzneală pornise? Evident că n-am un răspuns la asta, așa că nu pot decât să vă povestesc și vouă ca să deplângem împreună.
Cel dintâi roman, Sister Light, Sister Dark (1988, finalist la premiile Nebula), începe cum nu se poate mai bine, într-un colț de lume pierdut în negura istoriei, despre care ni se dă de înțeles că ar putea să fi existat chiar undeva pe planeta noastră. Aici se naște o copilă stranie, cu părul complet alb, despre care se spune că își va ucide de trei ori mama și că va schimba lumea, fiind un fel de Mesia feminin. Ni se sugerează că, în urma unei cuceriri, patriarhatul a înlocuit matriarhatul și că misiunea ei este să reechilibreze balanța.
Cum mama ei moare la naștere, tatăl, care-și iubea foarte mult soția, nu dorește să aibă nimic de-a face cu copilul. Moașa decide să ducă fetița într-un loc unde să fie îngrijită, dar pe drum e ucisă de o pumă. Copila este totuși găsită de viitoarea ei mamă adoptivă și ajunge acolo unde îi era destinat să ajungă: într-un hame (probabil varianta scoțiană a cuvântului „home”). Un hame este o așezare izolată pe un munte, locuită exclusiv de femei, unde sunt adunate toate fiicele nedorite de familie (fiii fiind moștenitorii și cei care duc numele mai departe etc.). Aici ele primesc o educație care le transformă, în funcție de talente, în tămăduitoare, gospodine, luptătoare, cercetașe, preotese, educatoare etc. și le permite să-și exploreze sexualitatea cum poftesc. Tot aici, ele învață să-și cheme surorile întunecate, jumătățile lor aproape identice fizic care devin vizibile numai noaptea, la lumina lunii sau a unei lămpi (și dispar dacă lumina piere). Chemarea lor se face la pubertate, în cadrul unui ritual, și o femeie nu are persoană mai apropiată decât sora ei întunecată, ni se spune.
În acest mediu este crescută și educată Jenna, cea profețită. Preoteasa hame-ului nu e convinsă că Jenna este Aceea, vrea semne mai clare de la Marea Alta, divinitatea feminină a acestei lumi, și nu le primește. Copila însă crește fericită, legând o prietenie strânsă cu alte trei fete, dar mai ales cu Pynt, împreună cu care se joacă de-a surorile – cea luminoasă și cea întunecată – anticipând momentul în care fiecare își va chema jumătatea ei. La un moment dat, pe la treisprezece ani, fetele sunt trimise în alte hame-uri, călătoria prin sălbăticie fiind un test a ceea ce au învățat deja despre plante, animale, orientarea în teren, etc. Din păcate pentru ele, Jenna și Pynt dau peste fiul cel mai mic al regelui, urmărit de oamenii trimiși să-l ucidă de uzurpatorul tronului. Jenna îl salvează și de aici începe dezastrul.
Capitolele care povestesc peripețiile Jennei sunt întrerupte de scurte interludii: cântece populare despre evenimentele relatate, legende și chiar o dispută între istorici pe tema interpretării, peste secole, a puținelor dovezi rămase din epoca în care se petrece acțiunea.
Spre deosebire de alți autori de fantasy care se cred înzestrați în materie de poezie și produc niște chinuri prelungite ori de câte ori scriu versuri, Yolen a înțeles de minune cum vine treaba cu ritmul, rima și măsura și cântecele ei au un patos care adaugă la povestire. Citești și pur și simplu le auzi cântate. Interludiul dedicat legendelor îți arată, prin contrast, cât de deformate pot deveni adevăratele fapte prin repovestirea din generație în generație. Partea cu istoricii este și ea amuzantă, căci acela dintre ei care e criticat în permanență și discreditat pentru teoriile sale este, de fapt, cel mai aproape de adevăr. Am avut uneori sentimentul că aceste interludii care prefațează fiecare capitol te smulg cam des din povestire, în loc să te lase să te scufunzi în ea, dar, găsindu-le interesante ca idee, am trecut cu vederea. Mai enervante mi se par proverbele răsuflate în genul „iarna nu-i ca vara” cu care surorile își tot împănează cuvântările. Sunt realmente stupide, chiar dacă-s de fiecare dată altele, și nu contribuie cu nimic la definirea lumii sau a unui set de valori sau a orice. Dar și astea-s tolerabile până la urmă.
Bun, păi și care-i problema?
Eu n-am avut nicio problemă cu primul roman, mi s-a părut interesant conceptul de surori întunecate și posibilele conflicte care pot să apară între ele și surorile lor luminoase (nu sunt chiar jumătăți perfecte nici ca personalitate), nu m-au plictisit capitolele despre educația Jennei, deși așa m-aș fi așteptat, iar prietenia dintre ea și Pynt e minunată. Jenna este o ființă echilibrată care nu face crize adolescentine, pe care te poți baza și care n-are niciun chef să fie Mesia. Când apare, înainte de vreme, sora ei întunecată, Skada, se dovedește savuros de pragmatică și de cârcotașă. Puștoaicele nu sunt enervate și nici teribiliste, iar dacă par uneori cam mature pentru vârsta lor este de înțeles, dat fiind mediul în care cresc. (Noi uităm adesea că Evul Mediu nu avea conceptul de adolescent. Erai copil și pe urmă erai adult. Poate mai neexperimentat, dar adult. Se aștepta de la tine să ai o familie, nu să te cauți pe tine și să înțelegi lumea.) Când încep să se întâmple lucrurile rele, păi ele chiar sunt rele. Pe scurt, primul roman a fost foarte antrenant, o adevărată plăcere.
După care a venit acel festival al sforăielilor – cum zic americanii – numit The White Jenna (1989, finalistă și asta la premiile Nebula, mă-ntreb de ce). Jenna pătrunde în țara spiridușilor, în mod inutil după părerea mea, și se întoarce peste cinci ani, când toată lumea s-a schimbat. Legătura ei cu Pynt e ruptă și personajul, atât de important pentru Jenna, este expediat undeva în fundal. În schimb i se dă ca tovarășă o tânără preoteasă pe care nu o deranjează să interpreteze profețiile cum este mai convenabil – chestie pe care, cu personalitatea ei poznașă, și Pynt ar fi putut-o face – și care altminteri e complet nesărată și neinteresantă. Hame-urile au fost distruse de uzurpator cu tot cu majoritatea locatarelor lor, așa că, după ce am fost inițiați în funcționarea unuia în primul roman, acum nu mai joacă aproape niciun rol. Conflictul pe fundalul căruia a pătruns Jenna în lumea spiridușilor continuă și s-a agravat. Uzurpatorul e încă pe tron, iar fratele mai mare al tânărului prinț pentru care Jenna a intrat în belele conduce lupta pentru a-l doborî. Fratele mai mare este un ins cinic și manipulator, inventator al PR-ului politic într-o lume medievală. Jenna, confuză, îl lasă s-o manevreze, că doar de aia ești un Mesia feminin (sau feminist), ca să te manipuleze primul ins purtător de testosteron care-ți taie calea.
De aici povestea se transformă într-un război tipic de recuperare a tronului, destul de dezamăgitor prin abordarea lui clasică. Până la urmă, măreața Mesia nu aduce o schimbare radicală a lumii, cum ni s-a tot promis în primul roman, ci numai pune femeile pe picior de egalitate cu bărbații. Și asta numai în regatul pe care ajunge să-l conducă așa, cam fără chef. Restul lumii geme în continuare sub călcâiul opresiv al patriarhiei, dar pe Jenna n-o deranjează asta, că un regat înseamnă suficientă bătaie de cap și oricum de obicei îl lasă pe bărbat-su să conducă.
Tema surorii întunecate, de care s-a făcut atâta caz în primul roman, este aproape pusă în paranteză. E drept că femeile luptătoare își dublează numărul noaptea, pe lună plină, când își cheamă surorile, dar cam asta-i tot. Nu aflăm mai multe despre lumea unde stau surorile întunecate când este ziuă. Skarda nu devine prietena și confidenta Jennei. Mai mult, deși ni se spune că de obicei surorile întunecate sunt co-părtașe la partidele de sex, ori de câte ori face dragoste cu prințul/regele ei, Jenna îi cere să stingă lumina, ceea ce înseamnă că Skarda dispare. Și nu o dată, de două ori, ci în permanență.
Acuma eu nu sunt partizana sexului cu parteneri multipli, să fim înțeleși, dar aia e lumea pe care a inventat-o autoarea. Și în lumea aia este un gest nemaipomenit de egoist să-ți condamni practic jumătatea – că asta este sora întunecată – la celibat forțat fiindcă nu vrei tu să împarți cu ea. Ca urmare romanul eșuează și ca poveste, și ca posibilă lume, și ca manifest feminist, deși ciorovăielile dintre istorici rămân în continuare savuroase.
Mai merită pomenit că, de la un moment dat, Great Alta Saga, publicată inițial ca un roman pentru adulți, a început să fie încadrată la YA. Nu știu dacă din cauză că Yolen este și autoare de YA-uri sau pentru că povestea, conform normelor de azi, nu mai pare înspăimântătoare sau nepotrivită pentru un public tânăr.
Yolen a revenit în acest univers și cu romanul The One-Armed Queen (1998), care povestește peripețiile fiicei adoptive a Jennei. Deși eroinei îi lipsește o mână, deși are loc o lovitură de stat combinată cu o dramă familială, romanul este în linii mari nesărat și pe alocuri chiar enervat. Fiindcă, spre deosebire de Jenna, fii-sa adoptivă e o adolescentă tipică din literatura americană, cu crize de nerecunoștință, plecat singură de acasă și alte chestii care m-au făcut să vreau s-o strâng de gât și să mă întreb de ce țin maică-sa și taică-su adoptivi să-i dea ei regatul pe mână. Este drept că e mai mare decât copiii pe care-i au regele și regina împreună și că ăia au „defectul” de a fi băieți, dar dacă măreața Mesia venise să revoluționeze lumea nu putea să o revoluționeze… dând coroana celui mai competent să domnească? Altă revoluție pe care Yolen a ratat-o.
Jane Yolen pe scurt
Jane Yolen
– s-a născut în 1932 în New York
– e câștigătoarea a două premii Nebula: în 1997 pentru povestirea Sister Emily’s Lightship și în 1998 pentru nuveleta Lost Girls și a fost nominalizată de alte cinci ori
– două dintre nominalizări sunt pentru The Devil’s Arithmetic și Briar Rose, care tratează tema Holocaustului și în care Yolen își explorează originile evreiești. The Devil’s Arithmetic a fost ecranizată în 1999 cu Kirsten Dunst și Brittany Murphy în rolurile principale.
– în 2010 a primit World Fantasy Award pentru întreaga activitate
– în 1991 a scris un roman numit Wizard’s Hall, despre un puști trimis la… o școală de vrăjitori. Yolen însă a declarat în 2013 pentru Wired că nu socoate că J K. Rowlings a plagiat-o. „Sunt convinsă că nu mi-a citit cartea”, a zis Yolen. „Am folosit amândouă teme specifice fantasy-ului: școala de vrăjitori, tablourile mișcătoare de pe pereți. Din întâmplare eu am un erou al cărui nume este Henry, nu Harry. Și el are un bun prieten cu părul roșu și o fată care e și a prietena lui bună – numai că a mea e neagră. Și e și un vrăjitor rău care vrea să distrugă școala și care a fost profesor acolo cândva. Dar toate astea sunt teme fantasy… Lucrurile astea există. Nu sunt noi.” O declarație elegantă. O să citesc cândva cartea asta numai de curiozitate, ca să văd în ce măsură seamănă sau nu.
– și-a cunoscut primul soț când el a intrat pe fereastră în apartamentul pe care-l ocupa împreună cu alte două fete. El a zis că era prieten cu una dintre locatare. Nu e clar dacă așa era, dar peste doi ani cei doi s-au căsătorit.
– rămasă văduvă în 2006, Yolen s-a pomenit contactată, cu puțin înainte de izbucnirea epidemiei de COVID, de un fost iubit din perioada facultății, cu care se mai întâlnise sporadic de atunci. Au stat de vorbă și, una peste alta, au decis să reînnoade relația, la peste 80 de ani. Acum locuiesc împreună și scriu poezie împreună. Să mai zici că știi încotro te va purta viața!
