Drept e că n-am citit nici eu chiar tot, așa că este posibil ca prin încă incomplet exploratele lucrări ale lui Lord Dunsany, George McDonald, William Morris și alți precursori ai lui Tolkien să se mai afle vreo tânără prințesă care știe cum să țină spada în mână. De aceea „probabilul” din titlu. Așadar eroinele de mai jos sunt poate nu primele, dar unele dintre primele spadasine din literatura fantasy. Au ieșit de sub penița creatorilor lor – sau mai bine-zis de sub tastele mașinilor lor de scris – destul de devreme, prin anii ‘30, dar n-au stârnit prea multe valuri și nici n-au făcut prozeliți. Așa că vreme îndelungată eroinele din romanele genului au continuat să fie suave, gingașe și neajutorate, vioara a doua sau motivația aventurilor eroului, nicidecum personaje principale în propria lor poveste. Mai jos vom face cunoștință cu excepțiile, femei care își iau la propriu povestea vieții în mâini și-și croiesc un drum al lor, în acest caz cu sabia. În ordinea publicării, iată-le, așadar, pe:
- Jirel de Joiry
- Valeria din Frăția Roșie
- Dark Agnes
Cu o mențiune onorabilă pentru:
- Sonja cea Roșie din Rogatino
Jirel, înaltă, roșcată, cu ochi aurii, îmbrăcată mai mereu în armură, este doamna și stăpâna domeniului Joiry, aflat într-o Franță medievală destul de neclar înfățișată (fiindcă e doar un pretext). Ne este descrisă ca fiind „la fel de înaltă ca un bărbat și la fel de sălbatică precum cel mai nestăpânit dintre ei (…) Fața de deasupra armurii ei poate că nu ar fi fost la fel de frumoasă sub o podoabă femeiască, dar în învelișul ei de oțel avea o frumusețe tăioasă, ca străfulgerarea unei lame de sabie.” (The Black God’s Kiss, 1934). Sărutând-o cu forța după ce a învins-o în luptă, dușmanul ei, Guillaume, declară: „E ca și cum ai săruta un tăiș”. E capabilă să lupte în armură completă și să mânuiască o spadă pentru două mâini. Nu se sfiește să se răstească la oamenii ei când o dezamăgesc și nu se dă îndărăt să înjure „cu fluența unui soldat”. Uneori ia chiar numele Domnului în deșert, „cu o voce care e(ra) o blasfemie în sine”. Ca fire, „era o creatură a paradoxurilor extreme această doamnă războinică de Joiry, fierbinte ca un cărbune încins, rece ca oțelul, cu trupul ca satinul și sufletul tare ca fierul. Bărbia ei era fermă, dar gura ei trăda o tandrețe pe care ar fi murit mai degrabă decât s-o admită.” (Jirel Meets Magic, 1934).
E răzbunătoare și orgolioasă și nu-și reneagă aceste trăsături. Ni se sugerează (suntem în anii ‘30), că dragostea fizică nu îi e chiar străină, dar preferă să o ofere în propriii ei termeni, nu să îi fie smulsă. Fiindcă Guillaume o sărută cu forța, tratând-o așadar nu ca pe un rival învins, ci ca pe o femeiușcă oarecare, se duce la propriu în iad ca să facă rost de o armă împotriva lui. Nu se teme de consecințele faptelor ei, dar nu se dă înapoi nici de la a-și recunoaște greșelile și a se strădui să le îndrepte cu orice cost. Contradicțiile nu-i sunt străine: odată Guillaume ucis, descoperă că-l iubea, probabil pentru că fusese singurul care o învinsese în luptă. Ca urmare, coboară din nou în iad, de data asta pentru a-i salva sufletul pe care ea însăși îl azvârlise acolo. Este de un devotament la fel de feroce ca firea ei și nu se dă îndărăt să își pună pielea în joc ca să-și elibereze oamenii căzuți prizonieri, deși ei îi sunt supuși, iar ea e nobilă.
Acest personaj formidabil, apărut în anii ‘30 într-o serie de povestiri din revista Weird Tales, este creația lui C.L. Moore (1911-1987), unde C.L. vine de la Catherine Lucille. Tânăra secretară debutantă într-ale literaturii la numai 22 de ani a preferat să semneze cu inițialele nu ca să treacă drept bărbat, cum s-ar putea crede, ci ca să nu se prindă șefii ei că e vorba despre ea. Eroina ei, Jirel de Joiry, despre care americanii jură că e cea dintâi spadasină din literatura fantasy, este protagonista a cinci povestiri adunate ulterior într-un volum purtând numele personajului. Povestirile sunt, din păcate, inegale și nu atât de aventuroase pe cât te-ai aștepta de la o eroină ca aceea descrisă mai sus. Atmosfera este vizibil lovecraftiană și la fel și curgerea poveștii: e ceea ce s-ar numit un fantasy de tip portal, unde eroina trece într-altă lume, prin care mai degrabă rătăcește luând act de variatele ei orori și mistere, în loc să interacționeze cu ea, așa că practic avem o serie de peisaje legate între ele, nu o poveste reală. Apoi, deși Jirel ne e descrisă ca o furtună de oțel în luptă, nu o prea vedem folosind sabia. De obicei avem parte de un crâmpei de acțiune la începutul fiecărei povestiri, unde Jirel apare fie în clipele finale ale bătăliei, fie după ce tocmai a învins sau a fost învinsă, fie, la un moment dat, pe patul de moarte în urma unei răni primite în luptă. Apoi intervine ceva ce o face să coboare în iad sau să ajungă printr-un portal într-o altă lume – o dată căutând un vrăjitor (în Jirel Meets Magic) și a doua oară răpită de un zeu al unul tărâm întunecat care se îndrăgostise de ea (în The Dark Lands, 1936). Acolo, în mijlocul unui peisaj sumbru – iadul imaginat de Moore, de exemplu, nu este unul cu focuri, draci și smoală, ci un ținut unde domnește noaptea veșnică, bântuit de creaturi bizare care e posibil sau nu să fi fost oameni cândva, un peisaj care nu poate fi văzut decât după ce eroina își leapădă crucea de la gât – ea poartă câte o bătălie a minții, în care, dinaintea asaltului spaimei, a răutății și a întunericului, învinge pentru că are o voință puternică și o fire pătimașă și pentru că nu uită niciodată cine este. Ceea ce este interesant în prima povestire de acest gen și cam plicticos pe la a patra, după cum se plâng cititorii, mai puțin cei pasionați de Lovecraft.
Cea de-a cincea povestire, Hellsgarde (1939) este mult mai aventuroasă și ne arată încotro s-ar fi putut continua aventura lui Jirel dacă Moore ar mai fi scris alte povestiri cu ea. Ca să-și salveze oamenii, prizonieri în temnițele lui Guy de Garlot, Jirel pătrunde în castelul bântuit numit Hellsgarde pentru a găsi comoara pe care Andred de Hellsgarde a murit apărând-o cu două sute de ani în urmă. Sigur, în acești două sute de ani mulți vânători de comori au dispărut fără urmă în castel, așa că Jirel se teme, dar se duce chiar și așa, căci „ea era Joiry. Oamenii ei îi aparțineau ca să-i intimideze, să-i amenințe și să le poruncească, dar și ca să moară pentru ei, dacă așa trebuia.” Chiar dacă pentru asta trebuie să intre în castel printre două rânduri de soldați proaspăt uciși, proptiți în sulițele lor ca o gardă de onoare. Chiar dacă înăuntru întâlnește un grup bizar care susține că reprezintă familia răposatului Anders. În cele din urmă, urmașii lui Anders de dovedesc a fi cu totul altceva, într-o întorsătură surprinzătoare până și pentru un cititor veteran de fantasy. O povestire promițătoare, o ruptură față de celelalte patru. O nouă direcție care ar fi meritat urmată.
Jirel mai apare și în Quest of the Starstone, povestire scrisă împreună cu Henry Kuttner în 1937, în care eroina noastră îl întâlnește pe Northwest Smith, un contrabandist interplanetar care e protagonistul unei serii de povestiri SF ale lui Moore. De obicei această povestire nu e inclusă în colecțiile cu Jirel. Oricum, colaborarea cu Kuttner s-a dovedit atât de fructuoasă pe multiple planuri, încât în 1940 autoarea s-a măritat cu el și de atunci au scris science-fiction în parteneriat, sub mai multe pseudonime, cel mai frecvent fiind Lewis Padgett. Iar aventurile lui Jirel s-au încheiat aici.
Și aici se încheie și articolul prezent, dar într-un episod viitor (poate nu neapărat următorul) vom continua cu celelalte prezențe din topul de mai sus. Toate, nu știu cum se face, creații ale lui Robert E. Howard care, așa misogin cum e descris de unii cititori moderni, este totuși părintele literar a mai multe femei spadasine. După cum se va vedea.
