În continuarea clasamentului nostru, ajungem iarăși la Howard, Robert E., părintele literar al lui Conan Barbarul, deși nu m-aș fi așteptat. Iată însă că, în ordine cronologică după Jirel de Joiry (pe care v-am prezentat-o în episodul trecut), următoarea femeie mânuitoare de spadă din literatura fantasy este…
-
Valeria, femeia-pirat membră a Frăției Roșii.
Eroina povestirii „Red Nails” a lui Howard, publicată în 1936, este probabil singura femeie care poate să lupte umăr la umăr cu Conan și să apară alături de el fără să fie eclipsată. O femeie-pirat, în largul ei în pantaloni și cu sabia în mână, dar care
nu-și ascunde feminitatea, Valeria este bătăioasă, curajoasă, „iute și feroce ca o tigroaică”, de o vitalitate debordantă și o curiozitate pe măsură. „Își demonstrase curajul ei nesăbuit de o mie de ori, în bătălii dezlănțuite pe mare și pe uscat, pe punțile alunecoase de sânge ale navelor de război, în timpul asedierii cetăților fortificate și pe nisipul răscolit al plajelor unde membrii Frăției Roșii își scăldaseră cuțitele unul în sângele altora într-o luptă disperată pentru putere.” Cunoaște frica, dar nu-i permite s-o domine. Nu se panichează în fața morții, ci a senzației de neputință: atâta timp cât are o armă în mână, e gata să întâmpine orice apare de după colț. Spre deosebire de Jirel de Joiry a lui C.L. Moore, pe care, după cum am scris în primul episod, nu prea o vedem în acțiune, pe Valeria o vedem luptând de câteva ori și descurcându-se de minune chiar și când înfruntă mai mulți dușmani.
Nu suportă să fie tratată ca o femeiușcă („respinsese întotdeauna cu furie încercările tuturor bărbaților de a o apăra și a o proteja din cauza sexului ei”), dar, spre deosebire de eroinele tâmpite din filmele de acțiune de azi, acceptă ajutor când e depășită de situație, în loc să se încăpățâneze să rezolve totul pe cont propriu. E probabil singura femeie din toate povestirile lui Howard care respinge sincer avansurile lui Conan, chiar dacă se simte măgulită de admirația unui războinic redutabil ca el. De altfel, așa și facem cunoștință cu ea: Valeria e fugară pentru că l-a ucis pe comandantul garnizoanei după ce acesta și-a permis anumite libertăți față de ea, iar Conan e pe urmele ei pentru că o place și nu vrea să-i scape o asemenea cucerire.
Povestirea însăși este una dintre cele mai complexe și mai reușite ale lui Howard și nu știți ce pierdeți dacă n-o citiți. Cei doi se pomenesc împreună într-un oraș-piramidă, Xuchotl, (de inspirație aztecă), în care, de mai bine de cincizeci de ani, locuitorii s-au împărțit în două tabere, una cantonată în partea estică și cealaltă în partea vestică a clădirii, și se luptă pe coridoare. Reduse la câteva zeci de inși fiecare, cele două grupări au ajuns în pragul pieirii, dar tot nu renunță la luptă. Vinovata pentru acest război este tot o femeie, Tascela, o ființă ahtiată de putere și nu numai, care, la rândul ei, știe cum să mânuiască o spadă, deși artele oculte îi sunt mult mai la îndemână.
Sigur că pe parcursul povestirii Conan o salvează de câteva ori și la final o și cucerește, că doar de aia este erou, dar chiar și așa, blonda Valeria este o schimbare majoră față de demoazelele neajutorate care făceau figurație în primele povestiri cu Barbarul.
-
Agnes cea Întunecată din Chastillon sau Agnes de La Fere.
Aproape că nu se încadrează aici, pentru că primele două texte în care apare (Sword Woman și Blades for France) fac parte din seria de povestiri istorice scrise de Howard, neavând niciun pic de supranatural. În schimb, una din povestirile neterminate în care figurează ca eroină, Mistress to Death, este despre o confruntare cu un vrăjitor italian executat prin spânzurare, care însă nu are chef să rămână mort.
Povestirile cu Agnes nu au apărut în reviste în timpul vieții lui Howard, fiind găsite ulterior printre hârtiile lui și publicate abia în 1975. Cum însă C.L. Moore îl mustra într-o scrisoare că a încheiat povestirea Sword Woman tocmai când devenea mai interesantă, iar eroina lui Moore, Jirel, a fost unul din modelele pentru Dark Agnes, putem deduce că povestirile ce o au drept protagonistă au fost scrise între 1934, momentul apariției lui Jirel, și 1936, anul morții lui Howard.
Dacă Valeria este o femeie independentă, dornică să trăiască așa cum îi place și să aibă parte de senzații tari, Agnes e feministă de-a binelea. Spre deosebire de Valeria, ea respinge în mod hotărât atât rolul care i se rezervă ca femeie, cât și, odată cu el, orice relație amoroasă cu bărbații. Valeria se lasă cucerită de Conan. Agnes le atrage atenția tuturor celor care o curtează că între ei și ea nu poate fi decât o prietenie „ca între bărbați” și chiar nu o vedem abătându-se de la regulă.
Agnes este fiica unui mercenar, bastard al unui duce care, după ce pune sabia în cui, se vede redus la o viață de sărăcie și trudă ca un țăran de rând. Victimă a bătăilor tatălui ei și învățată cu munca grea, asistând la îndobitocirea maică-sii și a surorii ei mai mari sub povara copiilor și a îndatoririlor gospodărești, Agnes refuză să aibă un destin asemănător. În cele din urmă, fuge de acasă, de la bruta de taică-su și de la bădăranul cu care voia s-o însoare bruta de taică-su și pe care, cu un gest de supremă sfidare, îl ucide dinaintea altarului unde ar fi trebuit să-l ia de soț. Și de aici încep peripețiile ei printr-un soi de Franță a secolului XVI, așa cum o concepea Howard. Salvată de un tânăr nu tocmai cumsecade care, de fapt, voia să o vândă într-un bordel, ajunsă eleva unui maestru spadasin care o învață tot ce e de știut despre duel, Agnes nu are parte de o viață liniștită, dar nu e niciodată o victimă. Poartă haine bărbătești și armură, bea, înjură și se duelează ca bărbații, deși nu încearcă niciodată să treacă drept unul. E foarte rapidă și cu reflexe bune atunci când luptă: la un moment dat, Howard încearcă – fără succes după părerea mea -, să ne convingă că Agnes poate învinge cinci tâlhari înarmați cu săbii ÎNAINTE să fi luat vreo lecție, ceea ce e cam greu de crezut oricât ne-ar vorbi despre talentul ei înnăscut cu spada.
Habar n-are de politică, dar se pomenește implicată fără să vrea în câte o intrigă, alegându-și taberele după cum îi dictează simțul onoarei. Are un cod propriu în privința asta și vede roșu când constată o nedreptate. Ca urmare, mai întâi îi trage o bătaie zdravănă lui Etienne Villiers, care vrusese să o vândă la bordel, dar, când îl vede atacat de cinci adversari pe care ea însăși, printr-o indiscreție, i-i adusese pe cap, se simte obligată să-l salveze. După asta nu-i mai poartă pică, socotind că sunt chit.
Este roșcată și cu pielea albă (conform codului subînțeles al anilor ‘30, roșcata era o femeie nu tocmai cuminte, dar, spre deosebire de blondă, ea nu era o victimă neajutorată), dar i se spune Agnes cea Întunecată fiindcă, după cum constată mulți dintre cei care o întâlnesc, „deși bălană (la piele – n.r.) are ceva straniu și întunecat” în făptura ei. Asta când nu i se spune „diavolița în nădragi”. Probabil toți simt natura ei sălbatică și neînfricată, aceea care o face să-i taie calea lui Etienne, viitorul ei tovarăș de aventuri, în mijlocul pădurii, în zdrențele rochiei de mireasă și având în mână pumnalul înroșit de sângele celui pe care îl refuzase de soț. Azi toate astea or fi părând clișee, dar să nu uităm că au fost scrise în anii ‘30.
Tirada prin care refuză rolul clasic hărăzit femeii în Evul Mediu ar fi probabil aplaudată și azi de feministele radicale: „Să înveți femeia care e locul ce i se cuvine: lasă să mulgă și să toarcă și să coasă și să coacă și să poarte copii și să nu vadă dincolo de pragul casei ei sau de poruncile domnului și stăpânului ei! Bah! Scuip pe voi toți! Nu există bărbat în viață care să mă poată înfrunta cu arma în mână și să supraviețuiască și, înainte să mor, o voi demonstra lumii întregi. Femeile! Vite! Sclave! Șerbi plângăreți și speriați chircindu-se sub lovituri (…) Îmi refuzi un loc printre bărbați? Pe Dumnezeu, o să trăiesc cum îmi place și o să mor cum o vrea Domnul, dar, dacă nu sunt demnă să fiu camarada unui bărbat, măcar nu voi fi amanta niciunuia!” Iar în altă povestire se va defini ca fiind „numai amanta Morții”
Iat-o, așadar, pe Agnes cea Întunecată. Cine știe ce peripeții ar mai fi avut dacă autorul ei nu s-ar fi sinucis?
-
Sonya cea Roșie
Sonya chiar n-are ce căuta aici, decât ca sursă de inspirație pentru personajul din comicsuri, Red Sonja, ele nefiind una și aceeași. Sonya lui Howard este eroina povestirii istorice Shadow of the Vulture publicată în 1934, care are ca fundal asediul Vienei de către turci în 1529. Aici, printre apărătorii cetății, o întâlnim pe Sonya cea Roșcată (Roșie) din Rogatino, care susține că e sora cadânei favorite a sultanului, Roxelana, ajunsă ulterior soția acestuia. Sonya are o relație proastă cu soră-sa; ațintind un tun asupra unui grup de turci, declară: „mi-aș dori ca ținta mea să fie Roxelana”. E roșcată, înaltă, bine făcută, dar ținându-se „ca un bărbat, proțăpită pe picioarele depărtate, cu degetele mari strecurate la cingătoare”. În luptă, seceră oamenii ca pe grâu. Spre deosebire de Valeria sau Agnes, ea are și limba ascuțită: „Mare păcat că nu ești la fel de viteaz cu turcii cum ești cu butoaiele cu vin!”, îl provoacă ea pe Gottfried von Kalmbach. N-are slăbiciuni și nici răbdare față de slăbiciunile altora și mai că-l ia la șuturi pe von Kalmbach pentru că nu se arată prea vioi după ce a fost pescuit din șanțul cu apă al castelului.
Nu poți decât să te întrebi cum ar fi decurs o întâlnire între ea și soră-sa, dar Howard n-a scris-o.
Cum ziceam, Sonya nu e o eroină fantasy, dar o combinație a ei cu Agnes cea de mai sus i-a dat naștere popularei eroine a Marvel Red Sonja. În 1973, scenaristul Roy Thomas și artistul Barry Windsor-Smith i-au schimbat numele și povestea, au mutat-o în Hyboria, străvechiul tărâm imaginar redesenat/inventat de Howard, și i-au prilejuit întâlnirea cu Conan și un nou șir de aventuri. Pe parcursul cărora eroina arborează o inutilă, dar probabil mulțumitoare estetic armură-bikini, care nu protejează nimic din ceea ce chiar trebuie apărat într-o luptă și trebuie să fie deosebit de grea și incomodă exact unde nu trebuie. Dar să nu zdrobim corola de minuni a lumii…
-
Următoarea spadasină ar fi probabil, Eowin din Rohan.
„Fecioara rohirrimilor, vlăstar de regi, subţire la trup, ca un tăiş de oţel, frumoasă, dar neiertătoare”. Ea apare însă mult mai târziu în raport cu suratele ei de mai sus. În 1936 Tolkien abia se apucase să scrie primele capitole din Stăpânul Inelelor, iar romanul a văzut lumina tiparului în 1954. Ucigașa regelui-vrăjitor din Angmar este mult prea cunoscută – atât din carte, cât și din filmul lui Peter Jackson – ca să mai aibă nevoie de vreo prezentare.
S-o privim așa cum se înfățișeză pentru prima dată dinaintea eroilor noștri: „Privirea ei năpădită de griji îl învălui pe rege într-o milostenie rece. Avea chipul nespus de frumos, iar părul ei lung părea un râu de aur. Mlădie se înălţa în rochia-i albă, încinsă cu un brâu de argint; cu toate acestea, părea puternică şi tare ca oţelul – o adevărată fiică a regilor. Astfel îi apăru Eowyn, Domniţa Rohanului, lui Aragorn, pentru prima oară în plină lumină de zi; şi o găsi mândră, mândră şi rece, ca zorii unei zile de primăvară timpurie, neajuns încă la rangul de femeie.”[1]
Nu e voluptoasă sau bine-făcută ca eroinele lui Howard, nu e genul de femeie care trezește dorințe carnale. E o ființă care impune respect. Spre deosebire de predecesoarele ei, ea nu-și reneagă complet rolul, rămânând, chiar și îmbrăcată în armură, o doamnă pe care nu ți-ai imagina-o la o bere cu băieții, o ființă mai puțin ostentativă, dar nu mai puțin curajoasă. Strigătul ei de revoltă este însă ca un ecou al lui Agnes: „Numai asta aud, datorie (…). Dar oare nu fac şi eu parte din Casa lui Eorl, nu-s şi eu străjer şi nu dădacă la copil? Destul am aşteptat şi mi-au şovăit picioarele. Dar acum nu-mi mai şovăie, aşa-mi pare, prin urmare nu am voie să fac cu viaţa mea ceea ce vreau? (…) Ceea ce ai spus vrea să însemne: eşti femeie, locul tău este în gospodărie. Dar după ce bărbaţii mor în bătălie şi onoare, ai şi tu voie să mori arsă în casă, pentru că bărbaţii n-or să mai aibă nevoie de ea. Eu însă mă trag din Casa Eorl, nu-s servitoarea nimănui. Ştiu să călăresc, să mânuiesc spada şi nu mă tem nici de moarte, nici de durere.[2]”
Este o femeie care dorește să aibă parte de aventură și de lupte eroice, dar nu se ferește de responsabilități și nu-și neagă legăturile de sânge sau pe cele cu poporul ei, lucru poate mai vizibil în carte decât în film. Nu urăște bărbații. Își iubește și-și respectă unchiul și fratele. Spre deosebire de eroinele lui Conan, ei nu i se pare că a iubi un bărbat e o înjosire sau o idee de neconceput. Vanitatea nu-i e chiar străină – și-ar dori să fie regină, cel puțin versiunea ei din carte – dar și-o temperează în loc să se lase condusă de ea. În cele din urmă își găsește un loc în lume așa cum este ea, în loc să fie proscrisă, rătăcind mereu la periferia ei ca Agnes sau Valeria.
Alte luptătoare din literatura fantasy:
(despre care, la un moment sau altul, vom vorbi aici)
* Joanna Russ – The Adventures of Alyx, colecție de povestiri sci-fantasy, 1976.
- Robin McKinley – The Blue Sword (1982), The Hero and the Crown (1985) – YA, fantasy
* J.F. Rivkin – Silverglass (1986), fantasy, gender fluid, primul roman din seria cu același nume
- Elizabeth Moon – The Deeds of Paskenarrion serie fantasy a cărei publicare a început în 1988 cu romanul Sheepfarmer’s Daughter
[1] J.R.R. Tolkien, „Cele două turnuri” (ed. 2013), editura RAO, traducere de Gabriela Nedelea.
[2] J.R.R. Tolkien, „Întoarcerea regelui” (ed. 2013), editura RAO, traducere de Irina Horea.
