Lud în the Mist, unicul roman fantasy al excentricei Hope Mirrlees și unul din primele care au fost scrise vreodată (1926) este genul de carte despre care autorii tăi preferați au numai cuvinte de laudă și care adună recenzii atât de entuziaste pe Amazon, încât te simți chiar vinovat că pe tine nu te încântă. Probabil pentru că autoarea nu s-a putut decide ce anume scrie, așa că ne pomenim ținând în mâini un roman cu un ton dickensian, care combină spiridușii cu critica societății britanice stătute în conformismul ei, cu unul dintre primele thrillere judiciare din literatură (romanul se termină cu un proces) și cu un soi de manifest pe jumătate convins despre rolul artei – sau poate al neprevăzutului și necunoscutului – în viață. Sau poate cu o pledoarie de a gusta din fructul interzis… dar cu măsură. Cam prea multe în două sute de pagini, rezultatul fiind o struțocămilă încântătoare pe bucăți, dar care – pentru mine cel puțin – nu funcționează ca întreg.
Țara fructului oprit
„Există un ținut unde soarele și luna nu strălucesc, unde păsările sunt vise și stelele sunt viziuni, iar florile nemuritoare izvorăsc din gândurile morții. În acest ținut cresc fructe ale căror sucuri provoacă uneori nebunie și alteori bărbăție, căci fructul acela poartă în el aroma vieții și a morții și este hrana potrivită pentru sufletele oamenilor.”
Statul Dorimare și orașul Lud-in-the-Mist se învecinează cu tărâmurile Faeriei. Numai că negustorii prosperi și placizi care îl conduc, genul de oameni care nu ar accepta niciodată incontrolabilul sau neprevăzutul în viața lor, detestă atât de tare ideea, încât cuvântul Faeria și toate cele ce definesc lucruri legate de ea sunt interzise. Cum fructele-spiridușilor își găsesc totuși drumul către Dorimar, cei prinși consumându-le sau făcând trafic cu ele sunt acuzați de contrabandă cu „baloți de mătase” sau alte stofe, un mod de nu admite adevărul nici când te pocnește peste nas. (Este greu să nu vezi aici o satiră a rigidității englezești încă specifice epocii.) O singură mușcătură din fructul oprit te va face, pentru tot restul vieții, visător și cu toane, imprevizibil și predispus la izbucniri sentimentale, cam prea conștient de propria mortalitate și, desigur, dornic să mai consumi din sus-pomenitul fruct. Departe de imaginea dorimarenilor despre un cetățean productiv și de nădejde al societății.
Să ne imaginăm așadar groaza lui Nathaniel Chanticleer, primarul din Lud, când fiul său de numai doisprezece ani, Ranulph, îi spune că e posibil să fi gustat fără să știe din fructul-spiridușilor, păcălit de un servitor cu păr roșcat pe nume Willy Wisp, care este varianta de Puck a lui Mirrlees. (Will-o’-the-wisp fiind, în engleză, flăcările fantomatice pe care le vede un călător ce umblă singur noaptea.) Sfătuit de Endymion Leer, excentricul, dar popularul medic al orașului, își trimite fiul la o fermă, departe de Țara Zânelor. Dar, la fel ca în bancul cu Putin, Faeria se învecinează cu lumea oamenilor oriunde vrea ea, așa că, de fapt, situația se complică. În încercarea de a rezolva problemele pe care consumul de fructe-ale-spiridușilor le provoacă în Lud, dar și în familia sa, Nathaniel Chanticleer va descoperi o crimă veche de douăzeci de ani și un complot recent. În mod bizar pentru un roman cu spiriduși, povestea se încheie cu… un proces și cu o ședință a Senatului. Cam dezamăgitor, deși n-ar trebui să ne mirăm: cei din Lud sunt fanii Legii, așa că este normal să recurgă la ea când se luptă cu magia.
O piedică în calea scufundării în poveste o constituie însă tonul. Din dorința de a satiriza conformismul claselor superioare britanice și iluzia lor că viața poate fi cârmuită după un set de reguli extrem de riguroase, autoarea nu își ia niciun moment personajele în serios, nici măcar atunci când li se întâmplă lucruri tragice. Ceea ce îl împiedică și pe cititor să intre în atmosferă. Personajele sunt dickensiene, dar nu îți inspiră nici simpatia indulgentă pe care o simți pentru un Pip sau un David Copperfield și nici fascinația unei secături fermecătoare ca Steerforth. E ca și cum Lud ar fi populat numai de Micawberi: inși pompoși și bine intenționați, dar ridicoli orice-ar face. Aproape toți vorbesc cu „lo” și „behold” și cu niște formule atât de pompoase, că dialogurile devin pe alocuri o mică tortură.
Modul ăsta de a descrie eroii o fi maniera lui Mirrlees de a ne avertiza să nu ne luăm prea tare în serios ca să nu devenim ridicoli. Căci, până la urmă, susține ea, și domnia absolută a legii este un alt soi de ficțiune, o poveste cu care dorimarenii contracarează poveștile sălbatice ale Țării Spiridușilor. („Însă noii conducători creau propria lor halucinație, căci ei au fost cei care au înființat în Dorimare știința jurisprudenței, folosind ca bază codurile primitive de pe timpul stăpânirii Ducilor și adaptându-le condițiilor moderne cu ajutorul ficțiunilor legale.”)
Cartea păgubește foarte tare și din cauza dezechilibrului în favoarea prozaicului. Până pe la jumătate, romanul descrie cu atâta entuziasm și insistență iarba verde, florile, gardurile vii și așa mai departe, de parcă te-ai afla într-un ghid al vieții la țară. Atunci când ne transportă pentru scurt timp pe Dealurile Discutabile (Debatable Hills) și dincolo de ele, Mirrlees creează o atmosferă sumbră, nepământească, profund neliniștitoare. Citatul de la începutul articolului stă mărturie. Dacă ar citi aceste capitole, cei familiarizați cu Susanna Clarke (Jonathan Strange și Mr. Norrel) sau cu Printre ceilalți a lui Jo Walton ar recunoaște în operele lor ecourile lui Mirrlees. Aș fi acceptat excesul de normalitate de la început dacă aș fi avut mai multă magie la final, dar din păcate nu se echilibrează, iar încheierea nu constituie chiar finalul așteptat, deși e scrisă incredibil de frumos.
Dar ce-a vrut să zică autorul?
Cartea este atât de deschisă interpretărilor încât fructul-spiridușilor poate fi o metaforă pentru orice. Căci, după cum spune unul din personaje, „orice om demn de acest nume e un inițiat, dar fiecare în alte Mistere”. Cred că asta o ajută să nu pară datată sau demodată. Autoarea oscilează pe parcursul romanului, prezentându-ne mai întâi fructul-spiridușilor ca pe un drog ce dă dependență pe viață. (De fapt, paralela cu contrabanda de droguri este atât de apăsată, încât înăbușă mesajele mai subtile pe care Mirrlees le transmite apoi și face răsturnarea din final cam neconvingătoare.) Apoi avansează ipoteza că fructul-spiridușilor este, de fapt, latura pătimașă din noi, care tânjește după dans, râs și anarhie, în contrast cu regulile rigide ale societății.
Sau poate e vorba despre împăcarea cu moartea, căci deodată descoperim că ținutul spiridușilor pare a fi populat de răposați, deși reclamă și atrage și ființe vii. Sau poate concluzia este mai generală: să facem loc în viața noastră necunoscutului și lucrurilor de care ne temem, fie că e vorba despre moarte, pasiune, imaginație, senzualitate sau neprevăzut, pentru că ele dau cu adevărat intensitate vieții. Și, dacă negăm această parte a noastră, nu suntem compleți, ci un soi de hibrid, „nici copaci, nici oameni”.
„Căci există două rase: copacii și oamenii, și fiecare a primit o altă dezlegare. Copacii sunt tăcuți, nemișcați, netulburați. Trăiesc și mor, dar nu cunosc nici gustul vieții, nici pe cel al morții. Lor secretul le-a fost încredințat, dar nu revelat. Însă celălalt trib – copacul pătimaș, tragic, fără rădăcini numit om? (…) În gura lui stăruie gustul dulce-amărui al vieții și al morții, necunoscut copacilor. Este întins fără de răgaz între cei doi cai sălbatici, amintirea și speranța, și este chinuit de un secret pe care nu-l poate spune. Căci orice om demn de acest nume este un inițiat, dar fiecare în alte Mistere”.
Ruinată de bogăție
Hope Mirrlees (8 aprilie 1887 – 1 august 1978) s-a născut într-o familie de englezi înstăriți. Tatăl ei, un bogat negustor de zahăr, călătorea des în Africa, purtat de afaceri. Așa că fata a avut o dădacă zulusă și a învățat limba zulu, pe lângă greacă, latină, franceză, rusă, spaniolă, persană, arabă și italiană. A trăit toată viața dintr-un fond lăsat de taică-su.
S-a învârtit prin aceleași cercuri ca Bertrand Russell, Andre Gide, William Butler Yeats, T.S. Eliot și Virginia Wolf. Aceasta din urmă a și publicat-o la editura ei și a descris-o drept o ființă cultă, foarte sigură pe sine, de o aroganță aristocratică și exagerat de cochetă (se schimba în fiecare seară pentru cină și își punea în păr flori asortate cu culoarea ciorapilor).
A scris trei romane, dar numai unul – ultimul – fantasy și poezie. Lud în the Mist a fost primit bine, pentru că Mirrlees se învârtea în cercurile literare ale vremii, dar a fost uitat cu promptitudine. Abia în 1970, Lin Carter, fondatorul colecției Ballantines Adult Fantasy, a retipărit romanul. Fără permisiunea autoarei, pentru că nu a reușit să dea de ea. Mirrlees pare a fi autoarea operelor uitate, căci și poemul ei Paris publicat în 1919 și salutat în prezent ca o capodoperă a postmodernismului, a fost redescoperit abia în 1973, după decenii de tăcere.
Michael Swanwick la mormântul lui Hope Mirrlees
Printre autorii care se declară influențați de ea se numără Neil Gaiman și Michael Swanwick (posesor al premiului Nebula, dar mai puțin cunoscut publicului din România.) După ce a citit cartea, Swanwick s-a pus pe treabă și a scris o biografie a autoarei, intitulată Hope în the Mist, în care susține că Hope a fost ruinată ca scriitoare de faptul că nu a fost nevoită niciodată să scrie ca să îți câștige existența. „Tatăl lui Mirrlees a înființat un fond generos pentru ea și asta a distrus-o ca scriitoare”, susține el. Deși, de fapt, este posibil să o fi distrus moartea tovarășei ei de viață, lingvista mai vârstnică Jane Ellen Harrison (nu prea e clar ce a fost între ele), căci după asta Mirrlees nu a mai scris literatură.
Următorul episod din Clasicii Literaturii Fantasy:
Pentru că tot s-a chemat singur la tablă scriind biografia lui Mirrlees, data viitoare vom vorbi despre Faeria steampunk a lui Michael Swanwick: The Iron Dragon’s Daughter.
