După cum spuneam în articolul anterior, în 1951 Tolkien avea în minte întreaga poveste, de la Facerea lumii și până la făurirea inelelor. Avea părți din ea deja scrise. În 1964 terminase deja Căderea Numenorului, care e penultimul capitol. Și-atunci cum se face că n-a încheiat Silmarillion până în 1973, când a murit?
Întrebarea i-a chinuit pe mulți dintre cei care l-au studiat pe Tolkien. E drept, după ce a publicat Hobbitul și s-a bucurat de succes, Tolkien i-a propus spre publicare editorului său, Stanley Unwin, Silmarillionul așa cum era atunci: mai multe povești „în cadru”, à la Chaucer, spuse într-un limbaj fals arhaic și presărate cu versuri. Lectorul care a citit câteva fragmente a fost destul de reținut, iar Unwin voia o continuare a Hobbitului, nu o istorie a elfilor. Așa că Tolkien s-a apucat să scrie Stăpânul inelelor, care i-a luat doisprezece ani.
Chiar și așa, în 1955 Stăpânul inelelor era publicată, iar în 1959 Tolkien s-a pensionat și avea o grămadă de timp să se ocupe de Silmarillion. Ce n-a mers?
O versiune care să le adune pe toate?
În primul rând, Tolkien ar fi trebuit să decidă care dintre numeroasele variante ale fiecărei povești era cea finală și să le armonizeze pe toate, eliminând potențialele contradicții. Dat fiind că numai povestea lui Beren și Lúthien a avut nouă versiuni, după cum ne spune tolkienologul Tom Shippey, iar pățaniile lui Túrin au avut și ele o formă versificată, ne putem imagina cum era restul.
Ipoteza este întărită de Humphrey Carpenter, autorul unei biografii despre Tolkien: „De-a lungul anilor crease prin numeroasele lui schimbări și rescrieri un talmeș-balmeș imens. Numele personajelor fuseseră schimbate într-un loc, dar nu și într-altul. Descrierile topografice erau dezorganizate și contradictorii. Mai rău însă, manuscrisele însele se înmulțiseră până când el nu mai era sigur care dintre ele reprezenta ultima versiune a unui pasaj sau altul.” Carpenter spune că, pentru a fi sigur că nu pierde ce a scris, Tolkien făcuse câte o copie a orice scria, dar că nu reușise niciodată să decidă care era copia de lucru „și adesea le modifica pe ambele, independent una de alta și în mod contradictoriu.” O fi existat un inel care să le stăpânească pe toate celelalte, dar o unică versiune care să le conțină pe toate celelalte era, se pare, mai greu de obținut.
Pe lângă faptul că trebuia să armonizeze între ele toate părțile acestei povești, trebuia să le mai armonizeze și cu Stăpânul inelelor. (Să pomenească, de exemplu, măcar în treacăt, despre enți și despre Galadriel.) Toate astea presupuneau un volum de muncă de natură să descurajeze pe oricine.
În plus, spune Carpenter, Tolkien încă nu se hotărâse cum să prezinte toate poveștile. Să păstreze varianta poveștilor „în ramă” ca în Cartea poveștilor pierdute? (Acolo, un marinar aventuros descoperă o insulă misterioasă și o casă unde este găzduit de ultimii descendenți ai elfilor și unde o serie de personaje vin și îi povestesc una sau alta din istorisirile din Silmarillion.) Sau să le înșire pur și simplu una după alta?
Un perfecționist la lucru
O altă cauză, asupra cărora mai toții tolkienologii cad de acord, este perfecționismul autorului, împins până la absurd. C.S. Lewis, prietenul lui Tolkien, este citat spunând: „Standardele lui autocritice erau foarte ridicate și simpla referire la publicarea unui text îl determina de regulă să-l revizuiască, timp în care îi veneau atâtea idei noi, încât prietenii care sperau să primească varianta finală a unui text vechi se pomeneau de fapt cu prima versiune a unuia nou.” A făcut modificări majore inclusiv pe varianta pentru „bun de tipar” a Stăpânului inelelor. Nu-i de mirare că s-a pomenit cu mai multe versiuni ale acelorași povești.
Silmarillion
Și perfecționismul nu se rezuma, din păcate, la cărți. Tolkien le răspundea amănunțit admiratorilor care îi scriau, ajungând uneori să aibă două-trei ciorne ale aceleași scrisori (și să nu mai știe pe care să o trimită). Le explica pe larg aspecte din universul său. Tom Shippey relatează că un crescător de vite care i-a cerut voie să folosească denumirea de Rivendell pentru una din cirezile sale a primit o scrisoare prin care Tolkien îi spunea că în limba elfă „taur” se zice „mundo” și îi sugera o serie de nume derivate din „mundo” pe care să le dea animalelor sale. După ce a trimis scrisoarea, Tolkien s-a apucat să se întrebe cum anume ajunsese „mundo” să însemne taur, chestie la care părintele limbii elfe – veche și nouă – nu se gândise până atunci. (Într-o paranteză, când o crescătoare de siameze cu pedigree i-a cerut voie să le dea nume din Stăpânul inelelor, Tolkien i-a scris editorului său, care-i transmisese rugămintea: „Mă tem că din punctul meu de vedere pisicile siameze țin de fauna din Mordor, dar nu trebuie să-i spuneți asta crescătoarei de pisici.” Deci tauri da, siameze – ba!)
„To go there is to destroy the magic”
Carpenter mai relatează că „adesea își petrecea o mare parte a zilei desenând modele extraordinar de complicate pe ziare vechi în timp ce rezolva cuvinte încrucișate. Inevitabil, aceste modele erau introduse în poveștile lui și deveneau peceți elfe sau modele de covoare númenoreene sau plante exotice cu nume în quenya sau în sindarină.” Biograful folosește asta ca pe o dovadă că Tolkien era indisciplinat și ușor de distras și așa o fi, dar mie mi se pare că avem totodată de a face cu un om care trăia zilnic în contact cu propriul său univers ficțional. Ceea ce ne duce către o altă posibilă explicație a nefinalizării cărții, furnizată de Tom Shippey: nu voia să termine povestea, ca să nu se despartă de acest univers.
În plus, socotea (greșit după părerea mea), că a lămuri prea mult legendarul ar răpi din farmecul poveștii. „Parte din atracția S(tăpânului) i(nelelor) se datorează, cred eu, faptului că întrevedem pe fugă o istorie mai vastă în fundal: o atracție ca imaginea îndepărtată a unei insule nevizitate sau a turnurilor unui oraș îndepărtat scânteind în ceața luminată de soare. Să te duci acolo înseamnă să distrugi magia, cu excepția cazului în care ți s-ar dezvălui noi peisaje de neatins”, îi explica el unui cititor într-o scrisoare din septembrie 1963.
Discretul Guy Gavriel Kay
Guy Gavriel Kay
Ca urmare, forma finală a Silmarillion o datorăm în bună parte autorului fantasy Guy Gavriel Kay (foto), cooptat de Christopher Tolkien să îl ajute să facă ordine în maldărul de note, variante și modificări lăsate în urmă de tatăl său. Dar nici vorbă de ceva de genul marelui scriitor venit să facă ordine în opera altui mare scriitor. În 1974, Kay avea 20 de ani, nu scrisese niciunul dintre romanele care i-au adus un binemeritat succes și era student la filosofie la Universitatea din Manitoba (Canada). Prima soție a lui Christopher Tolkien era și ea din Canada, familia ei și a lui Kay se cunoșteau și iată cum a ajuns viitorul autor să lucreze, preț de un an, la ordonarea Silmarillionului în forma lui curentă. Conform propriilor spuse, lucra într-un hambar din spatele casei, singur sau împreună cu Christopher Tolkien și uneori cu biograful Humphrey Carpenter.
Discret din fire, Kay a refuzat să spună în ce a constat contribuția lui. Christopher Tolkien a declarat însă că „aproape fiecare schimbare substanțială” a fost discutată cu Kay, care a propus soluții „în unele cazuri de o importanță majoră pentru structură”. Discret din fire, Kay nu s-a fălit niciodată cu faptul că a lucrat la Silmarillion și s-a ferit să-și construiască o carieră pe asta. Singurul lucru pe care l-a spus despre subiect, într-un interviu pentru The Guardian, a fost că atunci și-a dat seama pentru prima oară de câtă concentrare este capabil când se dedică unui proiect, aflând astfel despre el un lucru care l-a ajutat mai târziu, când s-a apucat el însuși de scris.
„Și am învățat o mulțime despre falsele începuturi în scris”, a mai declarat el. „Afli că marile opere au capitole dezastruoase, că marii scriitori recunosc că nu merge-așa. Mă uitam la ciornele pentru Stăpânul inelelor și la începuturile chinuite din Silmarillion și mi-am dat seama că poveștile nu răsar gata formate, complete și strălucitoare. Ei (scriitorii – n.tr.) ajung acolo scriind și rescriind, trudind și făcând greșeli și în cele din urmă, dacă acorzi timp și răbdare, se poate ajunge la ceva bun. Asta a fost o lecție foarte, foarte timpurile pentru mine, în timp ce studiam materialele lui Tolkien: că nu rezultă instantaneu ceva magnific. Că e nevoie de multă muncă, dar până la urmă ajungi acolo. A fost o lecție extrem de importantă și încă este.”
Lecție pe care Kay a folosit-o pentru a scrie cincisprezece romane, începând cu trilogia Fionavar Tapestry. În ce măsură l-a influențat Tolkien și în ce măsură s-a distanțat de el vom vedea în următorul articol al acestei rubrici.
Surse
Pentru scrierea acestei serii de articole au fost citite sau consultate următoarele materiale:
J.R.R. Tolkien – Silmarillion, editura RAO, ediția 2013, traducere de Irina Horea
J.R.R. Tolkien – Povestea lui Kullervo, editura RAO, 2019, traducere de Alexandru Maniu
J.R.R. Tolkien – Copiii lui Hurin, editura RAO, 2008, traducere de Irina Horea
John Garth – Tolkien și Marele Război, editura RAO, 2020, traducere de Alexandru Maniu
Kalevala repovestită de Barbu Brezianu, editura Ion Creangă, 1974
J.R.R. Tolkien – The History of Middle-Earth, The Book of Lost Tales (Part 1), Unwin Paperbacks, 1985
J.R.R. Tolkien – The History of Middle-Earth, The Book of Lost Tales (Part 2), Unwin Paperbacks, 1985
The Letters of J.R.R. Tolkien, A selection edited by Humphrey Carpenter with the assistance of Christopher Tolkien, Harper Collins, 2011
Humphrey Carpenter – J.R.R. Tolkien, a Biography, Houghton Mifflin, 2000
Tom Shippey – The Road to Middle-Earth, Harper Collins 2003
