Capitolul precedent: T.H. White (II): Dublu autoportret
Pentru cine vrea să afle răspunsul fără să mai citească tot articolul, răspunsul e da, poate, dacă are talent și respect pentru propria lui poveste. Gata, acum puteți să vă duceți să citiți altceva! Pentru cei care au rămas cu noi, urmează varianta mai lungă.
Haideți să definim mai întâi ce înseamnă misoginie, pentru că tocmai am descoperit pe un site un post intitulat: „Sunt misogin dacă majoritatea cărților pe care le am în bibliotecă sunt scrise de bărbați?” Misoginia presupune, conform Dex-ului, o „atitudine de aversiune sau dispreț față de femei”. Dacă ea stă la baza selecției cărților lui Goguță de mai sus („nu citesc nimic scris de femei, știu eu că femeile scriu prost și nu mă interesează ce probleme au ele”), atunci da, Goguță e cam misogin. Dacă are mai multe cărți scrise de bărbați pentru că, pur și simplu, majoritatea clasicilor au fost bărbați, atunci răspunsul este nu.
Criteriu valabil, din punctul meu de vedere, și în cazul romanelor. Totul depinde de intenția autorului. Dacă femeile sunt reprezentate toate ca fiind proaste, imorale, crude sau manipulatoare – atunci da, e vorba de misoginie. Dacă vocea auctorială emite considerații care înjosesc femeile, atunci da, e misoginie. Dar dacă un personaj emite considerații misogine despre femei? Ei, aici depinde în ce măsură personajul ăla exprimă vederile autorului, lucru care de obicei se poate deduce. Există și în zilele noastre inși rasiști, misogini, homofobi și e realist să-i înfățișezi în cărți, nu poți să-i ignori; totul e să nu dai impresia că-i aprobi. (Unii nu pricep distincția asta și-l acuză pe Stephen King de misoginism și rasism pentru că a îndrăznit să creeze personaje feminine negative – știți voi, mame sufocante, asistente criminale ca Annie etc. – și să înfățișeze inși rasiști și homofobi; ba îl acuză chiar și de pedofilie incestuoasă pentru faza din Dolores Claiborne!!!) Dacă un autor înfățișează o lume unde femeile sunt tratate ca niște făpturi inferioare? Păi cam asta a fost situația în cea mai mare parte a istoriei omenirii, dar nu poți să-l acuzi de sexism doar pentru că a recurs la un asemenea cadru pentru povestea lui, mai ales dacă ea se axează pe excepțiile de la regulă, pe eroinele care nu-și acceptă locul. Și – după părerea mea – pur și simplu o slabă reprezentare a femeilor în anumite opere scrise demult sau amplasarea lor în rolul de iubită, soție, cameră de ecouri pentru personajul principal sau gâsculiță care abia așteaptă să se prosterneze la picioarele eroului nu denotă neapărat misoginism. Era Dickens misogin? Dar Dumas? Dar Dostoievski? Ca oameni poate erau, n-aș ști să spun în clipa asta. Ca autori erau produsele unor epoci în care femeile nu jucau roluri importante, nu dețineau rolul principal nici măcar în povestea propriilor lor vieți. Putem să-i învinovățim că nu au văzut mai sus de epoca lor? Noi sigur vedem mai departe de a noastră?
Guenever, o triplă provocare
Ei bine, în conformitate cu definiția pe care am încercat s-o dau mai sus – și care sigur suportă îmbunătățiri -, un autor care nu are o părere prea bună despre femei sau care le detestă de-a dreptul poate scrie personaje feminine foarte interesante. Poți să fii un ins misogin fără ca opera ta să fie și ea misogină. T. H. White este dovada supremă, pentru că era de un misoginism feroce și totuși a creat un personaj feminin memorabil: regina Guenever, înfățișată într-o manieră foarte umană. White spunea la un moment dat că el nu face decât să atribuie motivații acțiunilor personajelor din opera lui Thomas Mallory, La morte d’Arthur. Ei bine, motivațiile pe care i le-a atribuit lui Guenever au transformat-o într-o ființă reală, mai reală poate decât Lancelot, sigur mai reală decât Arthur: frumoasă, neînfricată, iubitoare, profund loială, spontană, contradictorie, supusă greșelii, repezită, dar cu o inimă mare și fidelă în infidelitatea ei.
Guenever la mânăstire, în viziunea lui Edmund H. Garrett
Guenever trebuie să-i fi dat mari bătăi de cap lui White. Cunoștea foarte puține femei, avea o părere proastă despre ele ca specie și era incapabil să întrețină relații intime cu ele. Și-a descoperit homosexualitatea cândva în 1927, în timpul unei călătorii în Italia, dar el nu voia aventuri secrete. Credea în monogamie, ceea ce ca gay era imposibil în perioada respectivă. Cândva între 1932 și 1936, White s-a dus la un psihanalist în speranța că-l va vindeca de homosexualitate. Acesta i-a prescris… o relație heterosexuală! Ca urmare, White s-a apucat să curteze o barmaniță. Evident că n-a mers. Apoi și-a curtat proprietăreasa din Irlanda și o tânără debutantă (în societate) cu douăzeci de ani mai tânără decât el. De fiecare dată, femeia era cumva în inferioritate, fie socială, fie intelectuală, fie ca vârstă, ca și cum s-ar fi temut să încerce să aibă o relație de pe poziții egale cu sexul opus.
Guinevere de Henry Justice Ford
Ca urmare, părerile lui despre femei erau cam așa: „Bărbații sunt interesați să creeze idei, femeile – să facă copii. (…) Copiii sunt inutili fără idei – și 99.99% sunt condamnați să nu aibă niciuna – dar ideile nu pot fi produse fără cei 0,1% copii care le produc. (…) Femeile nu par să fie dotate cu un simț al copulației – asemănător cu simțul gustului – și asta le eliberează de tirania de a încerca să și-l satisfacă, lăsându-le libertatea de a fi interesate de o gamă mai largă de subiecte (deși nu idei). De aceea femeile par mai mature decât bărbații.”i Și, altă dată, vorbind despre cățelușa lui setter, Brownie, la care a ținut foarte mult: „Motivul pentru care am ajuns să o iubesc cu atâta pasiune pe Brownie a fost că era o femeie. Era o femeie victoriană. Făcea lucrurile corect, era de nădejde, nu era vitează, modernă sau bărbată, nu-i plăcea să înoate, era departe de a fi o intelectuală, nu purta ea pantalonii și era dornică, de fapt era chiar nerăbdătoare să se furișeze la pieptul meu și să se piardă în mine.”ii Le acuza, în bloc, pe femei de isterie. Pe cele moderne – adică acelea care îndrăzneau să divorțeze sau să vrea și o meserie – le-ar fi bătut cu palma la fund, așa cum susține că ar fi făcut bunică-su, fost judecător în India colonială. (La un moment dat, sătul de considerațiile de acest gen pe care le citise într-o scrisoare din 1955, prietenul său Garnett i-a răspuns tranșant: „Experiența ta, redusă la o ființă umană și două cățelușe, nu mă îndeamnă să-ți iau părerile în serios.”)
White avea deci o problemă sau chiar trei. Guenever era femeie, specie cu totul străină lui. Era adulteră, în timp ce White credea feroce în monogamie. În plus, autorul era gay, asta ca să nu mai spunem că niciodată n-a reușit să aibă o relație de dragoste de durată cu o persoană, indiferent de sexul acesteia. Să creeze un personaj feminin convingător, pozitiv, să-i treacă adulterul cu vederea și să mai și spună o poveste de dragoste convingătoare și durabilă între ea și Lancelot părea o misiune imposibilă.
Din dragoste pentru Lancelot… și pentru clasicii ruși
Dar, în ciuda rolului fatal pe care Guenever l-a jucat în viețile lui Arthur și Lancelot, nu putea să o transforme într-un personaj negativ. Avea deja unul, pe Morgause. În plus, Lancelot și Arthur o iubeau amândoi, iar White la rândul său își iubea și-și respecta foarte mult personajele, mai ales pe Lancelot. A-și face ambii eroi să adore o femeie nedemnă de ei ar fi aruncat o umbră nedorită asupra lor. Analizând temeinic problema în jurnalul său, White scria pe 10 octombrie 1939: „Oamenii de treabă chiar iubesc uneori oameni răi. Dar asta pare să-i înjosească oarecum.”
Adevărul este că, din clipa în care l-a făcut pe Lancelot urât, White i-a dat, fie că voia sau nu, profunzime lui Guenever. Ea nu se îndrăgostește de chipul, ci de sufletul lui. Și pasiunea lor, a lui, dar și a ei, durează până la finele vieților lor. „Și-a ales cel mai bun iubit pe care l-ar fi putut avea și a fost suficient de curajoasă ca să îl lase să fie amantul ei”, cugetă aproape cu admirație White în jurnalul său. „Mereu a rămas alături de Arthur, oricât de necredincioasă i-a fost, probabil pentru că îi plăcea de el: când în cele din urmă a fost dată în vileag, a înfruntat consecințele. Avea o judecată limpede cu privire la problemele morale, chiar și când le sfida, un fel de bun-simț care, în cele din urmă, a făcut-o să se ducă la mânăstire, deși ar fi putut foarte bine să rămână alături de Lancelot, acum că soțul ei murise”, scrie el, analizând legenda arthuriană. La un moment dat, conchide chiar că Guenever îl iubea pe Arthur ca pe un tată și pe Lancelot ca pe fiul pe care nu l-a putut avea, căci spre deosebire de Mallory, Guenever a lui White nu poate avea copii. Este „un ulcior gol, un țărm fără mare”. Probabil că White a făcut această alegere pentru că, date fiind traumele lui, i-ar fi fost și greu să o mai descrie și ca pe o mamă bună.
Sir Launcelot and Queen Guinevere de James Archer
Dincolo de strădaniile proprii, White a primit ajutor și de la Ray Garnett, soția prietenului său, care îl mustra mereu pentru felul în care își concepea personajele feminine. „Dacă se va dovedi o carte bună, după cum bănuiesc că va fi cazul, asta i se va datora lui Ray. Unele lucruri pe care mi le-a spus (…) m-au făcut să gândesc într-o manieră îmbunătățită și mai ales să mă apuc să-i citesc pe scriitorii ruși. Grație lor, dar mai ales grație lui Ray, Guenever se va dovedi o ființă vie. Ray m-a mustrat că nu am grijă de femeile mele (de personajele feminine, adică – n.a.). Am tratat-o pe Guenever cu ceva mai mult decât respect. Aproape cu frică.” Influența lui Ray, deși nevăzută, trebuie să fi fost considerabilă: „Este unica femeie pe care n-am privit-o niciodată cu condescendență. Numai de patru ori în viață am întâlnit oameni care să-mi fie superiori și trei dintre ei au fost bărbați”, a scris el în 1939, după moartea ei.
Toate aceste influențe și-au săvârșit magia. Iată cum o descrie White pe Guenever în romanul Cavalerul Strâmb Croit: „frumoasă, sigură de ea, iute la mânie, pretențioasă, impulsivă, acaparatoare, încântătoare – era înzestrată cu toate harurile unei adevărate devoratoare de bărbați. Dar nu era promiscuă (…) În viața ei nu existau decât Lancelot și Arthur.”iii Și, ceva mai încolo, vorbind metaforic despre același subiect: „Guenever și-a cules trandafirii în toiul verii, și uimitor este că nu a cules decât doi, pe care i-a păstrat mereu, și că aceștia erau cei mai frumoși.”
Adulta și copila
Ca s-o facă pe regină o prezență și mai puternică, White a decis s-o transforme pe Elaine, rivala lui Guenever și mama copilului lui Lancelot, într-o făptură copilăroasă, neexperimentată și imatură, care are o singură idee, să-l iubească și să-l aștepte pe Lancelot, și care nu-i poate obține acestuia atenția decât prin vrăji și înșelătorii. White scrie aproape cu milă despre ea, descriindu-i așteptarea îndelungată bazată pe un singur cuvânt al cavalerului, resemnarea cu care îl privește știind că va pleca iar și mândria care o împiedică să îi facă reproșuri, să-l blesteme sau să-l șantajeze ca să-l țină lângă ea. Elaine are curajul s-o înfrunte pe Guenever, dar lui niciodată nu-i zice nimic. „Când are parte de el, e fie nebun, fie bolnav. Sărmana femeie capătă de la el numai resturile.” Înșelat de ea să-și piardă castitatea, Lancelot nici nu are puterea s-o urască, atât de naivă și neajutorată este. De iubit nici vorbă nu poate fi. O tratează curtenitor, chiar dacă ea l-a costat sfințenia, dar refuză să o ia de soție, explicând că mariajul e un contract în fața lui Dumnezeu și el nu nutrește asemenea sentimente pentru ea.
Lancelot și Elaine – Sidney Paget
De aceea, când vorbește despre patrulaterul dragostei în care se află Arthur, Guenever și Lancelot, White decide că al patrulea vârf al patrulaterului este Dumnezeu: aspirația lui Lancelot către sfințenie. Copilăroasa Elaine nu se ridica la un asemenea nivel. Comparându-le, White scrie: „Guenever nu era o fată, ci o femeie adultă. Exercita control (în relație – n.a.), cerea reciprocitate, era geloasă. Adulta și copila: diferența dintre adolescență și adulter.” Ca urmare, gelozia pe care Guenever o manifestă față de Elaine, o ființă în mod evident inferioară ei nu doar ca rang, ci și ca farmece, o umanizează pe regină, o transformă din personaj într-o ființă reală cu toane, capricii, contradicții, scoasă din minți uneori de suferință. După cum comentează Kurth Sprague, „e furioasă că Elaine a fost prima care l-a avut pe Lancelot și că i-a născut un fiu”, ceea ce ea una nu poate face. Gelozia ei era neinspirată: când se va despărți temporar de ea, Lancelot o va face de dragul lui Dumnezeu, și nu al altei femei, lucru pe care regina va refuza să-l înțeleagă. Ea nu e Elaine, ca să se mulțumească să i se arunce firmituri.
Și iată-l pe White, misoginul, autorul părerilor de mai sus despre femei, apărând-o foarte convingător pe Guenever și dovedind față de condiția femeii medievale o înțelegere pe care n-ai fi așteptat-o de la el. „Oamenii se lasă ușor seduși de Mese Rotunde și de fapte de arme. Citiți despre Lancelot plecat în vreo nobilă aventură, iar când el se întoarce acasă, la amantă, vă supărați pe ea că a întrerupt aventura sau a întinat-o. Guenever nu putea să caute ea însăși Graalul. Nu putea să dispară un an într-un codru englezesc, cu lancea în mână și aventura în suflet. Ea, chiar pătimașă, chiar adevărată și însetată, cu sufletul ei aprig și delicat, trebuia să stea acasă,” scrie el, justificându-i gelozia, duplicitatea, capriciile și relele tratamente pe care uneori le revarsă asupra lui Lancelot. „Pentru Guenever, dacă nu avea chef de tors sau de brodat, altă ocupație nu exista – în afară de Lancelot.” Abia în cel de-al cincilea roman al seriei, Cartea lui Merlyn, care n-a mai fost publicat, Guenever, ajunsă la bătrânețe, i-l cedează pe Lancelot lui Dumnezeu, retrăgându-se la o mânăstire deși nu este cu adevărat credincioasă, din dorința de a-i face lui alegerea mai ușoară.
Daaar, tot n-a scăpat!
Sigur că, în ciuda strădaniilor lui White, opera sa tot n-a scăpat, postum, de acuzațiile de sexism și misoginie. La un moment dat, introducând în poveste un ins misogin, pe Sir Bors (efectiv vorbește despre el mereu zicându-i „misoginul Sir Bors”), spune despre el că suferă de „păcatul feminin al indiscreției”, iar în alt loc vorbește despre femei ca având un simț în plus, un instinct grație căruia navighează prin viață. Ideea de a le descrie pe femei ca fiind instinctuale scandalizează cu succes generație după generație, deși nu mai știu nici eu câte femei am auzit de-a lungul timpului spunându-mi că au ele așa o intuiție, un simț, ceva… Să fi fost paragraful respectiv scris de o femeie, chiar sunt curioasă dacă ar mai fi fost perceput ca fiind la fel de jignitor.
În plus, conform legilor lui Murphy, când ai un ciocan toate lucrurile din jur ți se par cuie. Jurnalele lui White sunt cunoscute, așa că orice lucru cât de mărunt din opera lui a fost încadrat direct la sexism, treabă pe care o face și Sprague, de la care mi-am luat informațiile despre jurnalele lui White și ale mamei sale. Povestea lui White are mai puține femei decât în legenda originară? Nu, nu e vorba despre simplificarea povestirii pentru ca White să-și urmărească propriile idei – e sexist! (Multe dintre femeile alea erau obiecte ale dorințelor cavalerilor, deci cred că și dacă le-ar fi înfățișat tot n-ar fi câștigat, dar na!) Arthur are prea puține femei în jur în copilărie? Nu, nu e pentru că autorul și-a descris propria copilărie fericită la bunici și nici pentru că în perioada aia băieții erau educați oarecum separat de fete – autorul e sexist! Arthur o admiră pe Marian, iubita lui Robin Hood, pentru talentul ei de a se descurca prin pădure, de a trage cu arcul etc., și nu pentru calitățile ei fizice? Asta pentru că Marian este, de fapt, un băiat scris ca fată. Nicidecum pentru că în momentul acela al povestirii Arthur are numai zece ani și e posibil să nu-l intereseze încă sânii și formele unei femei, sau nu în mod conștient! Arthur cel bătrân ajunge din nou în regatul animalelor și vrea să rămână pe vecie cu gâsca Lyok-lyokiv? Păi da, pentru că relațiile cu femei îl dezamăgiseră, deci White e misogin! (Uite că de zoofilie nu s-au gândit să-l acuze!) White o descrie pe Elaine ca pe o copilă? Păi pentru că socotea femeile imature, nu pentru că Elaine ar reprezenta o temă extrem de prezentă în arta medievală și nu numai, aceea a domniței care nu cunoaște decât o singură dragoste, căreia îi dedică întreaga ei viață!
Seducerea lui Lancelot de către Elaine în Livre de Lancelot du Lac (cca. 1401–1425)
Orice remarcă glumeață e tratată ca misoginie, ca o tentativă de a minimaliza femeile. În primul volum al seriei, Sabia din stâncă, se vorbește despre o guvernantă a lui Wart care avea o rană în părțile ascunse după ce „se așezase pe o armură la un picnic”. I-a arătat această rană lui Sir Kay, tutorele lui Wart, după care au cuprins-o istericalele și a trebuit să demisioneze. O glumă, zic eu, un mod de a le explica unor copii că guvernanta era cam ușuratică și a fost surprinsă într-o situație compromițătoare cu Sir Kay, că doar ne-am prins cu toții care era „rana” aia. Situații ca astea s-au tot petrecut din păcate, nu le-a inventat White, așa că nu-i chiar corect să-l acuzi că batjocorește femeile și le minimalizează numai pe baza acestui episod (indiferent ce credea despre ele în realitate).
Sau în fine, asta este interpretarea mea despre aspectele de mai sus, pe care nu le-am găsit insultătoare. (M-a enervat mult mai tare Corabia zeiței Ishtar a lui Abraham Meritt, unde iubita eroului i se adresează mereu acestuia cu „stăpâne”, deși nu-i este sclavă, iar mărețul erou nu o corectează niciodată.) Pot înțelege că deranjează anumite sensibilități, dar nu pe a mea.
În ultimul articol dedicat lui White vom reveni la cel care dă titlul seriei: regele Arthur și strădaniile lui de a combate natura violentă a omului (vom vedea cu cât succes). Deși ca o notă finală nu mă pot abține să nu remarc că White și-a umplut lucrarea cu episoade și comentarii despre violența și agresivitatea cavalerilor, toți bărbați, și nu l-a acuzat nimeni de misandrie.
