T.H. White (I): Un exorcism ratat, dar o carte minunată(timp de citire: 20 minute)

Uneori chiar ar fi mai bine să nu aflăm ce se ascunde în spatele unei cărți care ne place. Prin ce cazne a trecut autorul ca s-o scrie și cât anume din el a pus în poveste, ce fel de om a fost și cum a influențat asta construcția narațiunii. Pentru că uneori cărți vesele și triste ca „The Once and Future King”, cunoscută la noi ca „Regele Arthur”ⁱ, ascund sub bonomia și umorul lor aparent rădăcini încâlcite, înfipte în mlaștini pe unde colcăie făpturi pe care chiar n-ai vrea să le vezi la lumina zilei.

Sau, mai concret spus, T.H. White (29 mai 1906 – 17 ianuarie 1964), autorul acestei cărți minunate, a fost un misogin înrăit, un sadic autodeclarat, un ins care și-a urât mama și a fost obsedat de ea, de un egocentrism grețos până și în raport cu puținii săi prieteni, cu o copilărie chinuită și o maturitate la fel de chinuită… și care totuși a creat un personaj feminin minunat, pe regina Guenever, și și-a făcut în Lancelot un autoportret sfâșietor, care te determină să-i treci totul cu vederea.

Dar să vorbim mai întâi despre carte. The Once and Future King este o lungă meditație despre război și natura umană, sub pretextul repovestirii în cheie adesea comică a legendei regelui Arthur și a cavalerilor Mesei Rotunde. White și-a scris capodopera între 1938 și 1940, sub spectrul celui de-al Doilea Război Mondial și a încheiat-o în 1958 cu aceleași îndoieli cu care o începuse. La fel ca el, Arthur nu găsește răspunsul: ce-i de făcut cu natura violentă a omului?

Într-o seară de toamnă, un cititor…

Nu poți să-i crezi neapărat pe autori când povestesc cum anume s-au apucat să scrie o carte sau alta. În 1936, după ce demisionase din postul de șef al catedrei de engleză de la școala pentru băieți din Stowe, unde predase timp de patru ani, White locuia singur într-o colibă, scriind, vânând, și pescuind. Într-o seară de toamnă, plictisit fiind și neavând ce altceva să citească, a luat din raft un exemplar din La Morte d’Arthur de Thomas Malory (1485). Spre surprinderea lui, buchisind-o la lumina lămpii, a descoperit că „era o tragedie perfectă, cu un început, un mijloc și un final și personajele erau oameni reali, cu reacții recognoscibile, ce puteau fi prevăzute”. Sau cel puțin așa arată geneza cărții relatată de autor într-o scrisoare către prietenul său Leonard James Potts. Ceva mai devreme, în 1927, când era student la Cambridge, White scrisese un eseu despre Malory, dar, după cum se grozăvește față de Potts, „firește, nu-l citisem pe Mallory când am scris despre el”.

În momentul când s-a apucat să scrie opera de care avea să îi fie legat numele, White avea 30 de ani și mai publicase încă 11 cărți: un jurnal, un volum de poezie și romane de diverse facturi, inclusiv Earth Stopped (1934) și continuarea sa, Gone to Ground (1935), socotite de unii distopii sf și de alții satire. Câștiga din scris o sumă modestă, dar pare-se mulțumitoare. Trăia izolat din propria alegere. Bea. Își ura mama. Se lupta cu pornirile homosexuale, acesta fiind unul din motivele izolării pe care a preferat-o de-a lungul vieții. Avea o cățelușă setter pe care-o adora și creștea șoimi pe care se chinuia, fără succes, să-i dreseze.

Sabia din stâncă, primul roman al seriei, publicat în 1938, era menit inițial să fie o carte de sine stătătoare, pentru copii. Chiar dacă mai târziu autorul a revenit asupra ei și a modificat-o, pentru a o armoniza cu celelalte, ea rămâne în esență o carte senină, aparent naivă, care nu-l pregătește pe cititor pentru ceea ce urmează. Dar, în fond, când ne-a pregătit copilăria pentru ceea ce ne așteaptă în viață? Sabia din stâncă tratează despre educația micuțului Arthur, care crește ignorându-și originea regală la castelul lui Sir Kay. Profesorul său este vrăjitorul Merlyn, care vine din viitor îmbătrânind de-a-ndăratelea, prilej de delicioase anacronisme și de comentarii sociale amuzante. Merlyn este ajutat de bufnița vorbitoare Arhimede; White a avut el însuși o bufniță pe nume Arhimede, deși nu știu dacă înainte sau după ce a scris Sabia din stâncă.

Merită menționat că Merlin ilustrează conceptul de educație cu blândețe în care White credea cu tărie. Între 1920 și 1924, el însuși fusese trimis să-și termine educația la un internat din Cheltenham care punea accent pe corecțiile fizice. Locul l-a traumatizat profund. Seara, la culcare, elevii trebuia să se schimbe și să fie în pat în trei minute, altfel erau bătuți la fund. White, care considera acest lucru un „viol nedeghizat”, susține în autobiografia lui neterminată și nepublicată că era capabil să se dezbrace și „în trei secunde” numai să nu fie supus unui asemenea tratament. A fost bătut de opt ori în patru ani, și mai târziu își amintea fiecare bătaie. Singura pe care recunoaște că a meritat-o a fost când „profesorul meu de fizică și-a pierdut răbdarea cu mine și mi-a aruncat cu manualele în cap. Eu mi-am pierdut firea într-o manieră mai demnă de un gentleman și i-am returnat manualele într-o tăcere glacială, ca să aibă cu ce să mai arunce o dată”, relatează el. De altfel, duritatea absurdă față de elevi a fost motivul pentru care, mai târziu, a demisionat din învățământ.

Dorind să-l învețe pe Arthur despre variatele orânduiri politice, Merlin îl transformă în pește, șoim, bursuc, gâscă sălbatică sau furnică. Furnicile sunt o metaforă plastică și înspăimântătoare a regimurilor totalitare, cu trimitere directă la nazismul aflat pe atunci în plină ascensiune. Șoimii reprezintă armata. („Șoimii nu pricep cu adevărat că sunt prizonieri mai mult decât înțeleg asta ofițerii de cavalerie”, îi va explica Merlyn.) Educația lui Arthur continuă până când, cu nonșalanță și fără să știe ce-l așteaptă, scoate spada Excalibur din stâncă și devine rege.

În paralel, White ironizează violența ritualizată a turnirurilor și duelurilor. Iată cum decurge lupta dintre Regele Pellinore și Sir Grummore, după un schimb de replici standard pe care și le suflă răbdători unui altuia („O, calpe cavaler!”). La început se ciocnesc călare, cu lăncile. „Armurile făcură clang! ca un omnibuz care intră într-o fierărie.” Urmează lupta cu spadele. „Făceau oarecum cu rândul, Regele Pellinore lovind cât se odihnea Sir Grummore și viceversa. La început, dacă vreunuia îi scăpa sabia sau rămânea înfiptă în pământ, celălalt profita și mai strecura vreo două, trei lovituri cât timp adversarul bâjbâia răbdător după armă (…).” Apoi își iau avânt și se reped unul la altul, dar nevăzând lumea decât prin fanta îngustă a coifului, trec pe alături. „Astfel rătăciră vreo cinci minute, stând nemișcați, ascultând, zăngănind, ghemuindu-se, furișându-se, trăgând cu ochiul, mergând în vârful picioarelor și, ocazional, lovind în spate (…) Trecură unul pe lângă altul la o distanță de cinci yarzi (…) ca două vapoare care trec unul pe lângă altul pe timp de noapte, dar nu comunică (…)” Întreaga luptă este mult mai lungă și mult mai amuzantă, dar adevărata demitizare a cavalerismului se va produce în volumele următoare, unde povestea capătă accente mult mai serioase și nu mai e tocmai indicată copiilor.

White a fost absolut încântat de propria lui creație. Într-o scrisoare din 14 ianuarie 1938 către prietenul său Leonard James Potts, el spune: „Să scrii cărți e o meserie care-ți frânge inima. Când scriu una bună e prea bună pentru public și eu mor de foame (…) Această Sabie din stâncă ar putea să fie un rateu financiar fiindcă e prea bună pentru porci.” Se grăbea să cobească. Romanul, publicat de editura Collins, a fost imediat foarte bine primit, atât în Anglia, cât și în America. Ba chiar în 2014 a primit un Hugo Retro Award pentru cel mai bun roman al anului… 1939.

Ce happy-end ar fi dacă ne-am opri din citit aici!

Veriga slabă, dar necesară

Odată cu al doilea volum, Regina văzduhului și a întunericului, îl vedem pe Arthur ca tânăr rege, învățând să domnească peste regatul său numit ba Gramarye, ba Anglia, ba Britania, ba Camelot și așezat în timp undeva la granița dintre Evul Mediu cel crud și civilizație. White amestecă regi și căpetenii celte cu haiducii lui Robin Hood într-un talmeș-balmeș nonșalant, citează din gânditorii moderni, iar la regii normanzi ai Angliei se referă întotdeauna ca la „ipoteticul Richard Inimă de Leu” sau „așa-zisul/presupusul” rege Henric al II-lea” etc., de parcă Arthur ar fi cel real, și ei – niște legende cețoase. Este o lume crudă, în care oamenii mărunți mor în războaiele purtate de cei mari, de pe urma cărora ei nu beneficiază deloc. Războiul, constată tânărul rege, este amuzant numai dacă ești cavaler, pentru că ești greu de omorât și oricum, de obicei ești luat prizonier pentru răscumpărare. Săracii din infanterie sunt tocați de parcă n-ar fi fost.

Ca urmare, Arthur decide să schimbe starea lucrurilor și „să pună Puterea în slujba Dreptății”, dându-le totodată cavalerilor, care, când nu mai aveau cu cine purta război bântuiau țara omorând și violând, un țel nobil sub stindardul căruia să-și manifeste apucăturile violente, în loc să le reverse asupra oricui se nimerea. Sau, cum îi explică el lui Merlin, „să-și mai ostoiască dorul de cafteală, pricepi?” În acest spirit, Arthur născocește Masa Rotundă și idealurile cavalerești: puritatea, apărarea celor slabi, iar mai târziu căutarea Sfântului Graal. Vom vedea cum se vor întoarce toate astea împotriva lui.

În Regina văzduhului și a întunericului facem cunoștință totodată cu clanul din Orkney, fiii reginei Morgause, vrăjitoare netalentată, mamă neglijentă (deși iubită de copiii ei), femeie generoasă cu farmecele ei fizice, toate aceste însușiri fiind importante, pentru că, după cum ne va explica White în volumul patru, de la mame se trage totul. Cei patru – ulterior cinci – frați din Orkney vor deveni, fără să vrea, principalii adversari ai lui Arthur: mai întâi ai ideilor lui politice și apoi și ai omului însuși. Și totul din cauza lui Morgause.

Intitulat inițial Vrăjitoarea din pădure, cel de-al doilea roman i-a fost propus lui Collins… care l-a respins. Și în varianta actuală, refăcută de autor, romanul este dezechilibrat și, spre deosebire de Sabia din stâncă, nu stă singur în picioare, funcționând doar ca verigă de legătură între romanele unu și trei. Motivul este… năluca mamei autorului, care, luând înfățișarea lui Morgause, bântuie cartea și – dacă tot i s-a deschis ușa sau fereastra – tot restul seriei.

Mama ca vrăjitoarea cea rea

„Morgause este personajul negativ al cărții”, îi scrie White prietenului său David Garnett, într-o scrisoare din iunie 1941. „(Poate ar fi cazul să explic că este mama mea.) De aceea am avut niște greutăți atât de teribile cu ea. Am scris deja cartea aia de patru ori, uneori luând-o serios, alteori încercând să o tratez ca pe o farsă. Va trebui să o scriu din nou.”ⁱⁱ Romanul fusese publicat în aprilie 1940, dar White era nemulțumit și se apucase deja să îl revizuiască. De fapt, încă de pe la finele lunii aprilie – deci imediat ce cartea văzuse lumina tiparului – el îi scria lui Garnett, cerându-i ajutorul și jurând că o să țină cont de tot ce-i spune prietenul său să taie sau să schimbe. „Eu am citit-o atât de des, că nu mai pot să fac distincția”, scrie el.

Frământările sunt oglindite și într-o notă din jurnalul lui, din 25 octombrie 1940 (tot după publicarea cărții): „De aceea Vrăjitoarea din pădure se dovedește înspăimântător de greu de scris. O detest pe femeia aia. Nu poți scrie (decât dacă ești Stendhal) o carte al cărei personaj central să fie demn de dispreț. Și eu unul nici nu pot să citesc Roșu și negru. Am încercat să ocolesc problema satirizând-o sau batjocorind-o, dar n-a mers.” Făcând o listă de personaje sau personalități istorice și literare cu care să semene Morgause (obișnuia să procedeze așa când scria), White notează: „mama mea”. Încerca să se aline cu gândul că și Tolstoi a scris și rescris Război și pace de șapte ori.

Dar cine a fost femeia care și-a lăsat amprenta invizibilă, dar teribilă asupra cărții și a întregii vieți a lui White?

Constance Aston, căsătorită White (1875–1952), a fost fiica unui judecător englez din India colonială. Maică-sa – iată o nouă dovadă că de la mamă pornește totul, vorba lui White – îi spusese că nu trebuie nici măcar să se lase sărutată de curtezani, provocându-i o silă durabilă față de această activitate. După care, când fiica ei a împlinit 30 de ani tot nemăritată, madam Aston a început să o ia peste picior. Sătulă de ironiile maică-sii, Constance a jurat că se va căsători cu următorul bărbat care-i va cere mâna. Acesta s-a dovedit a fi Garrick White, ofițer superior în trupele de poliție din India. Știm toate astea din memoriile Constancei, All That Interested Me, scrise în 1939.

Pentru o femeie care nici nu voia să se sărute, noaptea nunții a fost un coșmar. A fost atât de cumplit, încât, după ce soțul ei a adormit, ea s-a sculat de lângă el și s-a dus să se culce singură într-un pat fără așternuturi din bungaloul insuficient mobilat care avea să le fie casă. Episodul a fost atât de traumatizant, că l-a povestit la persoana a treia.

Trăsese lozul cel mai prost. Garrick nu numai că era o brută, dar era și bețiv, și paranoic. Se temea să nu fie asasinat. „Mi-l amintesc apropiindu-se cu pași clătinați de pat, cu o lampă cu ulei aprinsă într-o mână și cu revolverul încărcat în cealaltă, mult prea beat ca să își dea seama că lămpile și perdelele antițânțari trebuie ținute departe unele de altele”, notează ea.

Sub aceste auspicii s-a născut la Bombay, pe 29 mai 1906, după optsprezece luni de căsnicie, Terence Hanbury White, unicul copil al cuplului. (De remarcat că White este cu numai câteva luni mai mic decât alt clasic al genului fantasy, la fel de solitar, de inadaptabil și de deformat de relația cu propria sa mamă: Robert E. Howard, părintele lui Conan.) Sosirea copilului nu a îmbunătățit atmosfera familială. Scandalurile între soț și soție au continuat, cu violențe fizice din partea lui și cu episoade în care Garrick și Constance se luptau pentru revolver lângă pătuțul copilului. Constance nu părea să vadă în micul Terence decât o armă împotriva soțului ei, atrăgând cu gelozie posesivă copilul către ea, reproșându-i orice manifestare afectuoasă față de tată sau dădacă și rupându-l de orice prieteni, pentru ca apoi, odată ce-i obținuse atenția, să-l neglijeze în favoarea cățelușilor de care se înconjura (și pe care bărbat-su îi împușca la nervi sau la beție).

La un moment dat (cca. 1911 sau 1912), când copilul avea în jur de cinci ani și era foarte bolnăvicios, l-a lăsat la bunici în Anglia, permițându-i să aibă și el parte de șase ani de copilărie fericită. Dar nu-i nimic: mama, vrăjitoare fiind, era capabilă să-l ajungă și de la distanță. Bunicii îl fotografiază pe Terence și îi trimit poza lui Constance, în India. Ea îi scrie că buzele lui încep să devină senzuale și că ar trebui să și le țină strânse, eventual între dinți. „De atunci încoace mi-a fost rușine de buzele mele și acum le ascund sub mustață și barbă”, scrie el. „Deși presupun că-s niște buze oarecare.”

Copilul altui bărbat

În 1915, Constance a revenit în Anglia, dar nu a făcut niciun efort să-și recupereze copilul sau să se ocupe de educația lui. (Ca urmare, White a fost trimis la odiosul internat din Cheltenham.) „N-am încercat niciodată să intervin în viața sau în caracterul fiului meu, cu excepția gustului lui în materie de cărți și sunt mândră de el pentru că acum nu doar citește. Scrie bine – uneori”, afirmă cu inconștiență Constance în memoriile ei. E de remarcat că, într-o lucrare care se cheamă în traducere „Tot ce m-a interesat”, Constance nu se referă nici la fiul, nici la soțul ei zicându-le pe nume: ei sunt „fiul meu” sau „copilul” și „soțul meu”. La un moment dat, mărturisește chiar că nu își iubește fiul, în mai multe cuvinte, dar destul de clar. Greșeala lui Terence? Era copilul cui nu trebuie.

Conform propriilor confesiuni, a existat în viața Constancei, înainte de măritiș, un anume Stewart pe care l-a iubit. Era însă prea rigid, prea cult, prea autoritar și o punea pe un piedestal pe care ea nu știa cum să stea. A și cerut-o de soție, îngenunchind în fața ei și sărutându-i tivul rochiei pe coridorul sordid al unui hotel din Calcutta. „Deși l-am iubit, n-am fi fost fericiți împreună. (…) Când cineva iubește, sufletul copilului nenăscut vine la ușa inimii sale zi și noapte și bate să fie primit. Copilul pe care nu l-am avut noi doi aproape m-a înnebunit. Ani și ani, brațele mele goale au tânjit după el”, scrie ea poetic și înțelegi de unde îi vine lui White talentul. Nu de la taică-su. „A murit la 15 ani după despărțirea noastră”, își continuă Constance confesiunea. „Știu data. Copilul lui nu a mai venit niciodată să bată la ușa inimii mele, cu ochii lui cenușii și bărbia cu gropiță. Ar fi trebuit să fie al meu. Niciun alt bărbat, niciun alt copil nu a mai contat pentru mine vreodată”.

Poți să o compătimești sincer pe femeia asta. Cu condiția să nu fii fiul ei.

Bine, dar…

… va zice cititorul, de ce ne interesează pe noi asemenea dedesubturi? Păi pentru că au influențat profund cartea asta, în care White pare să fi turnat tot ce l-a durut, tot ce l-a frământat. Fără toate astea, ar fi fost o altă carte, s-au n-ar fi fost deloc. Arthur are copilăria fericită pe care a avut-o White cât a stat la bunici. Nu întâmplător, educația lui Arthur sub călăuzirea lui Merlin durează șase ani, exact perioada petrecută de Terence la bunici.

De asemenea, trebuie remarcat că raporturile lui White cu părinții săi se reflectă în familia regală disfuncțională din Orkney. White era indiferent față de tatăl său și își detesta mama. Ca urmare, regele Lot, soțul Morgausei, e mereu absent, dus la războaie, aproape inexistent, așa cum pare să fi fost Garrick White pentru fiul său. În schimb, Morgause domină narațiunea, mereu distantă, mereu ocupată cu altceva decât cei patru fii ai ei, înconjurată de cățeluși. Se pretinde fecioară ca să vâneze un inorog, la fel cum maică-sa, Constance, se pretinde nevinovată de tot ce a făcut.

E neclar de ce a făcut-o White promiscuă sexual pe Morgause, căci maică-sa numai asta nu era. În 1923, Garrick și-a dat soția în judecată, cerând să fie silită să-și îndeplinească obligațiile conjugale pe care, spunea el, Constance le-a neglijat complet de la nașterea fiului lor, adică din 1906!!! Ea a contracarat acuzându-l de violență conjugală și a avut câștig de cauză, obținând divorțul. De atunci Constance a trăit în Anglia, la țară, beneficiind de ajutorul fiului ei, care era dispus să facă orice pentru ea atâta timp cât nu trebuia s-o viziteze. „Mama e o vrăjitoare”, îi scrie el lui Garnet în iunie 1941. „Probabil e o vrăjitoare bătrână și sărmană și probabil ar trebui să-mi fie rușine de mine însumi. Îmi este. Dar am încercat să mă înțeleg cu ea și o dată la doi ani mai fac o încercare (…). Ori de câte ori trebuie fie și să-i scriu, e ca și cum aș suferi o crucificare moderată”. Nu întâmplător, Morgause moare la șaptezeci de ani, câți avea mama lui White în momentul scrierii romanului.

Până la urmă, White nu a reușit să o transforme pe Morgause într-un personaj misterios, întunecat și înspăimântător, așa cum și-ar fi dorit. E o femeiușcă ridicolă, egoistă și inconștientă, dar fatală pentru copiii ei și, prin ricoșeu, și pentru Arthur. Cumva, Mordred, inamicul de moarte al lui Arthur, deși descris cu lux de amănunte în volumul patru, O lumânare în bătaia vântului, pare lipsit de consistență în ciuda a tot ce spune și face, ca și cum ființa lui vie ar fi mereu acoperită de umbra mult mai mare a mamei lui, Morgause. White pare și el cumva conștient de această lipsă de substanță a personajului și comentează: „Se scriu în lumea asta tragedii în care blonde fatale își trădează amanții ducându-i la ruină (…) Ele nu sunt însă miezul tragediei. Sunt doar niște zorzoane atârnate de sufletul bărbatului. Ce dacă Antoniu și-a luat viața cu sabia? Lama de oțel doar l-a ucis. Ambiția mamei, nu a iubitei otrăvește mintea. (…) Iocasta, nu Julieta viețuiește etern în cămăruța sufletului. Gertruda, nu prostuța Ofelia îl aruncă pe Hamlet în brațele nebuniei. (…) Desdemona jefuită de viață și de onoare nu e nimic prin comparație cu Mordred, jefuit de sine însuși, cu sufletul furat, strivit, veștejit, în timp ce personajul-mamă duce o viață de triumf și deșertăciune (…)”ⁱⁱⁱ

Copil nedorit al unei asemenea mame, White și-a făcut în Regele Arthur un dublu autoportret, distribuindu-se atât în rolul lui Lancelot, cel mai viteaz cavaler al Mesei Rotunde, cât și în rolul lui Mordred. Cât din el a pus într-unul și cât în celălalt, vom vedea în episodul următor.

Continuare: T.H. White (II): Dublu autoportret