Capitolul precedent: T.H. White (I): Un exorcism ratat, dar o carte minunată
Odată cu Cavalerul Strâmb Croit, cel de-al treilea volum al seriei Regele Arthur (în original The Once and Future King), facem cunoștință cu două dintre cele mai reușite personaje ale lui T.H. White: Lancelot și regina Guenever. Dornic să smulgă povestea celor doi din mlaștinile romantismului tennysonian și prerafaelit, White zugrăvește două personaje mărețe, statornice în dragostea pe care și-o poartă, dar chinuite, contradictorii, uneori egoiste în urmărirea țelurilor lor, pe scurt, nespus de umane. În acest al treilea roman, cei doi aproape că îl umbresc pe Arthur, care dă numele seriei; dar poate era firesc. După cum ne-o zice și titlul, Cavalerul Strâmb Croit este despre Lancelot. Și unde este Lancelot trebuie să apară și Guenever.
Cavalerii Mesei Rotunde și Patrulaterul Etern
Hotărât să meargă în răspărul romanțurilor despre Lancelot, White ne anunță încă din primele pagini că eroul nostru, cavalerul cel neprihănit, este… urât. Da, ați citit bine, Lancelot este urât, cu o față ca de maimuță și cu urechi clăpăuge (care vor fi pomenite de mai multe ori pe parcursul romanului.) Mai mult, suntem anunțați încă de la început – de la pagina 42 – că eroul nostru este un cavaler desăvârșit nu pentru că e un om bun, ci tocmai fiindcă este un om rău: „Oamenii răi sunt aceia care au nevoie de principii care să îi țină în frâu. De pildă, îi împiedică să facă rău altuia. Din acest straniu motiv – că avea o fire crudă – sărmanul de el nu ucisese niciun om care îi ceruse îndurare și nici nu comisese un act de cruzime pe care să-l fi putut împiedica.”i Lancelot nu e cumsecade din fire, ne spune White, el „suferă de ambiția cumsecădeniei”. Iar aventurile lui cavalerești n-au început „ca să-i aducă glorie sau să-i alunge urâtul, ci ca să-l ajute să fugă de Guenever” pentru a-și păstra puritatea.
Lancelot fighting the dragons of the Val without return
Când facem cunoștință cu el, Lancelot are optsprezece ani și visează două lucruri: să-l slujească pe regele Arthur, pe care îl admiră, și să facă un miracol. Ca urmare se antrenează din greu și duce o viață castă, convins că numai puritatea îl va face cel mai bun cavaler care a existat. Îl vom privi atingându-și obiectivul, învingându-i pe ceilalți sub chipul propriu sau deghizat, dând greș, fiind sedus, fiind înfrânt în luptă, pierzându-și mințile și regăsindu-le, iubind-o pe Guenever, plecând de lângă ea și revenind, îmbătrânind chiar, dar păstrându-și noblețea, onestitatea și modestia, nedând nici măcar o dată dovadă de lașitate sau ticăloșie.
Tot văzându-l cum comite ispravă după ispravă, începi să te întrebi dacă Lancelot chiar este rău, așa cum singur se socoate, sau dacă, fiind un ins care visează la sfințenie, ia drept răutate toate impulsurile meschine ale firii umane, chiar dacă nu acționează în baza lor.
Singura lui pată pare a fi faptul că are o relație cu Guenever, soția suveranului și prietenului său. Dar asta nu se întâmplă cu ușurătate din partea niciunuia dintre protagoniști. Ca să demonstreze asta, White îndrăznește ceea ce puțini autori au îndrăznit înainte și după el: să ni-i înfățișeze pe cei doi iubiți mai întâi în floarea vârstei și apoi bătrâni, dar tot împreună. „(…) fiindcă adoratorii care își dedică viața unei zeități trebuie să arate o oarecare prudență în alegerea obiectului devoțiunii lor, ei nici nu o supuneau doar standardelor trecătoare ale cărnii, nici nu o părăseau cu ușurință atunci când această construcție începea să se șubrezească,” ne explică White. Într-una din cele mai frumoase scene din volumul 4, O lumânare în bătaia vântului, cei doi stau împreună și Lancelot perie părul cărunt al iubitei sale. Gestul, în aparență inocent, este profund erotic, căci nu atingi atât de intim părul unei femei străine, și ne sugerează că relația dintre ei a fost și rămâne până la adânci bătrânețe una inclusiv fizică, nu platonică.
De fapt, după cum ne spune autorul la un moment dat, povestea e mai complexă decât faptul că Lancelot și Guenever îi pun coarne lui Arthur. „Cavalerul Strâmb Croit nu era implicat într-un Triunghi Etern, ci într-un Patrulater Etern”, în care cel de-al patrulea personaj era Dumnezeu. De aceea și fuge inițial de Guenever când își dă seama de pericolul de a se îndrăgosti de ea: nu numai din respectul și prietenia pe care le nutrește față de Arthur, ci și din teama de a nu-și pierde virtutea și, odată cu ea, și măiestria în artele cavalerești, unde este neînfrânt. Nu va deveni iubitul reginei decât după ce, prin înșelătorie, își va pierde virginitatea și, odată cu ea, șansa de a mai săvârși miracole (sau asta este convingerea sa). Și nu va încerca să se rupă de Guenever decât când căutarea Sfântului Graal îl va confrunta cu natura sa păcătoasă.
Guenever este geloasă în van pe Elaine, seducătoarea lui Lancelot; de aspirația lui spre sfințenie ar trebui să se teamă. „El nu renunțase la iubita lui din teama de a nu fi pedepsit de vreo Sperietoare Divină, ci trebuise să aleagă între două persoane pe care le iubea deopotrivă,” explică White la un moment dat, iar ceva mai devreme spune că un ins mai puțin dornic de sfințenie ar fi fugit cu regina și gata!
Edward Coley Burne-Jones – The Earthly Paradise (Sir Lancelot at the Chapel of the Holy Grail)
În mod bizar, lui Lancelot i se va permite din nou să facă miracole nu în această fază a abstinenței sale, ci după ce renunță la ea și se întoarce la regină, ca s-o salveze, redevenind astfel păcătos. După ce în timpul căutării Graalului este înfrânt în mod repetat, până se vindecă de vanitatea de a fi cel mai bun cavaler, trebuie, pare-se, să renunțe și la sine, la perfida vanitate de a fi sfânt, dacă vrea să-și recapete darul de a face miracole.
Merită menționat că un timp White, el însuși atras de bărbați, s-a jucat cu ideea de a complica patrulaterul făcându-l pe Lancelot… Nu știe nici el termenul, după cum reiese dintr-o notă din jurnalul său din data de 4 octombrie 1939. „Homosexual? Poate cineva să fie ambi-sexual… bisexual sau cum s-o zice? (…) Dar nu vreau să fiu silit să scriu un roman „modern” despre el”ii, decide White, abandonând ideea.
Autoportret cu urechi clăpăuge
Cum știm că Lancelot este White? Urechile clăpăuge din toate fotografiile autorului sunt o dovadă în sine. Apoi, făcând în jurnalul său o listă de personalități sau persoane cu care seamănă Lancelot, White scrie : „6. eu”. Lancelot este urât, iar White se credea urât, purtând tot timpul barbă și mustață după ce mama sa îi spusese în copilărie că are buzele prea senzuale și ar trebui să le ascundă cumva.
Educația severă și bazată pe coerciție fizică primită de Lancelot de la 15 la 18 ani ca să devină cavalerul perfect coincide cu perioada de coerciție îndurată de White la internat. Ni se spune chiar că Lancelot n-a hoinărit pe coclauri și nu s-a urcat în copaci – iată deci ceva la care nu se pricepe – ca să se uite la cuiburile păsărilor, lucru de care White – și Arthur – au avut parte. Mai merită menționat că, în perioada în care scria despre Lancelot și căutarea Graalului, White însuși, stabilit în Irlanda ca să scape de război, a cochetat cu religia catolică, dar a renunțat, impresionat neplăcut de rigiditatea ei.
The romance of King Arthur and his knights of the Round Table. Abridged from Malory’s Morte d’Arthur by Alfred W. Pollard. Illustrated by Arthur Rackham. Published 1920 by Macmillan in New York.
Indiferent de reușitele lui Lancelot, sub armură se ascunde însă un ins profund nesigur. „Cel mai bun cavaler din lume! Toți invidiau stima de sine pe care, fără îndoială, o nutrea. Însă Lancelot nu se considerase niciodată bun sau mărinimos. Sub carapacea aceea grotescă, splendidă, cu un chip ca al lui Quasimodo, se ascundeau rușinea și scârba de sine care îi fuseseră insuflate încă din fragedă copilărie de o persoană căreia e prea târziu să-i mai dăm de urmă. Este atât de ușor să îi faci pe copii să creadă că sunt niște ființe oribile.”
Să ținem minte această ultimă frază, căci este semnificativă. Ea îi aparține lui Ray Garnett, una dintre puținele femei pe care White le-a admirat. A fost soția prietenului său David Garnett și una din influențele – altele decât mama autorului – care au modelat personajele seriei. White este atât de impresionat de remarca ei, încât o notează în jurnal (în 1939) și apoi o redă aproape identic în roman. Probabil rezona cu experiența proprie. Stau dovadă următoarele rânduri din jurnalul său numit England Have My Bones, publicat în 1936, cu trei ani înainte de comentariul lui Ray: „Mă întreb dacă nu cumva toți băiețeii se cred cei mai răi copii din lume. În cazul meu, a fost o convingere de neclintit, cu toate consecințele ce derivă de aici. Cred că mama se înșela. Când pleda atât de mișcător că ar trebui să cresc și să devin un bărbat curajos și onorabil, mă condiționa să mă tem de opusul.”
Cum însă în Regina văzduhului și întunericului deja vorbise despre influența nefastă a unei mame iresponsabile, White nu putea să pună și trauma lui Lancelot tot pe seama mamei, așa că a dat vina pe „o persoană căreia e prea târziu să-i mai dăm de urmă”. Ba chiar a reușit să o elimine pe Morgause – alter-egoul mamei sale în Regina văzduhului și a întunericului – din restul romanelor seriei. Se mai fac referiri la ea, dar nu mai apare direct. O exorcizare reușită, am zice?
Numai că jurnalul lui Constance White există, în data de 10 octombrie 1939, o notă care mie îmi dă fiori: „M-am gândit adesea ce interesant ar fi să experimentezi cu educația copiilor la scară mare. Cuvintele sunt atât de puternice! E greu să-ți dai seama ce influență imensă au asupra minților oamenilor. De exemplu, dacă zici despre un copil, atunci când te poate auzi, «El (sau ea) e timid (ă)», acel copil, deși nu a fost timid în viața lui, va deveni, cel mai probabil, timid. Lăcomia, Frica, Cruzimea, toate relele posibile pot fi implantate în mințile necoapte prin câteva cuvinte simple”.
Cuvintele ei își găsesc ecou în pasajele, repetate, în care White se dezlănțuie împotriva oamenilor timizi, lăudându-se că el unul și-a învins reprobabilul sentiment. „Nu pot să-i suport pe oamenii timizi. Să facă bine să renunțe la autoindulgență și să înceteze să mai fie timizi. E un egoism grosolan. Eu am făcut-o,” scrie el într-o notă din jurnalul său, din 21 septembrie 1939. Iar în England… relatează: „Unii prieteni ai mei, care suferă de aceeași spaimă, au avut impusul natural de a i se preda și de a deveni niște timizi fericiți. Din nefericire, eu n-am făcut asta. Am fost silit să ies să-mi întâlnesc contactele personale în armură: o carapace protectoare ca aceea a crabului ermit. Poate e adevărat că atacul este cea mai bună metodă de apărare.”
Desigur, este posibil ca, de fapt, Constance să nu fie experimentat pe fiu-său, așa cum pare la prima vedere, ci să vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat ei în copilărie. În familia lui White, trauma pare să fie intergenerațională. White spune că maică-sa se socotea „urâtă, crudă și demnă de dispreț”. „Nu știu nimic despre caracterul ei, deci e posibil să fie crudă și demnă de dispreț, dar urâtă n-a fost,” notează el. Pe de altă parte, ca și maică-sa – și „ajutat” de maică-sa – și el se crede neatrăgător. Este, așadar, posibil ca și acuzele de timiditate să se fi transmis în familie.
Poate nu întâmplător White s-a identificat cu un erou care înfruntă lumea îmbrăcat în armură. Și poate nu întâmplător Lancelot al lui se tot retrage din lume, ba într-o sihăstrie, ba la un castel izolat, așa cum White însuși a preferat să trăiască în locuri rupte de lume, menținând relațiile cu prietenii săi mai mult prin corespondență.
Autoportret cu cățel
Și acum intră în scenă celălalt alter-ego al lui White: Mordred, fiul lui Arthur cu sora lui vitregă, Morgause, și dușmanul lui de moarte. (După cum ziceam mai sus, Morgause a dispărut, dar fantoma ei bântuie seria până la capăt.) Diform (cu un umăr mai sus decât celălalt), Mordred nu e capabil de acte de bravură fizică și poate și de aceea se refugiază în intrigi, la care e diabolic de priceput, mai întâi asmuțindu-și frații mai mari împotriva lui Arthur și apoi încercând să-l învingă cu propriile arme, adică folosind Noua Lege. E un filfizon îmbrăcat după ultima modă, dar își poartă hainele aproape ironic – ele nu sunt veșminte, ci declarații. Își ascunde dușmănia față de tatăl său sub aparența unor diferențe de valori, evocând o „vârstă de aur” glorioasă și demult pierdută (retorica tipică a extremiștilor) al cărei reprezentant se pretinde. „Mordred preferase să devină o Cauză, să fie tot ce nu era Arthur, antiteza perfectă și ireconciliabilă a englezului.”
Sir Mordred de HJ Ford, din Regele Arthur – Poveștile mesei rotunde de Andrew Lang, 1902
De fapt, toate astea sunt doar poze. Tânărului nu-i pasă nici de vârsta de aur, nici de Noua Lege a lui Arthur. Ele sunt instrumente către unicul său țel. Tot ce vrea Mordred este răzbunarea. Morgause nu l-a iertat niciodată pe Arthur pentru că nu s-a lăsat sedus decât preț de o noapte, iar apoi a părăsit-o și s-a însurat cu Guenever. Crescut de o mamă singură și frustrată, tânărul este orbit de ura față de tatăl său și îi plănuiește căderea… deși, în varianta lui White, el este singurul fiu al regelui și moștenitorul de drept al tronului, fapt recunoscut public de Arthur. Așadar Mordred n-ar trebui decât să aștepte, dar ura din sufletul său nu-l lasă.
Care este asemănarea cu White? Educația sufocantă și canibalizarea fiului de către mamă. „Mogause își concentrase toate energiile materne asupra băiețelului cocoșat. Îl iubise și îl uitase, apoi îl iubise și iar îl uitase, ca un nesățios animal de pradă ce se hrănea cu afecțiunea câinilor, copiilor și amanților.” El este „cămara vie din care se hrănise ea”. „Acum că (ea – n.a.) murise, el îi devenise și mormânt. Când se mișca ori își ștergea nasul, era oglinda gesturilor ei.” Ba chiar începe să se înconjoare de cățeluși, deși pe ai ei îi urâse cu patimă.
Sună cunoscut, nu?
Este imposibil ca White să nu fi fost conștient că el însuși devenise în multe privințe asemenea mamei sale. Ea avea cățelușii ei, el avea drept tovarăși câinii de vânătoare: pe Brownie și pe Killie. Și el, și ea au ajuns să trăiască izolați în regiuni rurale, plângându-se de singurătate, dar nesuportând compania oamenilor. White era pasionat de vânat, pescuit și orice activități în aer liber. Cât a locuit în India, maică-sa își însoțea soțul la vânătoare de tigri, dar și în urmăririle celor certați cu legea sau la execuții publice. White se lupta cu timiditatea, după cum am văzut mai sus, iar maică-sa declara că preferă „să treacă printr-un gard ghimpat pentru plăcerea de a încerca un lucru nou și dificil, decât să facă cale-ntoarsă din teama de a nu fi rănită”.
Bun! Așadar Morgause era mama autorului, Lancelot și Mordred – el însuși, Arthur tot el (din prisma căutării unor soluții de a îmblânzi violența inerentă a omenirii), dar cine e Guenever și cum a răsărit ea din pana unui misogin incurabil?
