Una dintre criticile constante care i se aduc operei lui Tolkien – în afară de moartea lui Gandalf, al cărei scop l-am lămurit în episodul trecut – este că ar fi prea simplistă. Că prea e clar care e binele și care e răul și că prea s-au adunat cei buni într-o tabără și cei răi în cealaltă. Autorul n-a reușit niciodată să înțeleagă aceste reproșuri, fiind de părere că s-au trecut cu vederea o serie de aspecte.
Erou sau eșec moral?
Cel mai evident caz este chiar al Purtătorului Inelului, Frodo. Întrucât în final Inelul este distrus, trecem cu vederea că, de fapt, asta nu s-a întâmplat printr-un ultim efort al lui Frodo. Că voia să-l păstreze, că poate chiar l-ar fi păstrat, cu consecințe sinistre pentru Pământul de Mijloc, să nu fi fost Gollum. Că, la testul final, Frodo nu a învins, ci a fost învins. Că nici în carte, nici în finalul ușor modificat al filmului nu există o răzgândire, un ultim moment în care eroul să se smulgă de sub stăpânirea Inelului și să-l arunce în flăcări. Mai mult chiar, Frodo va tânji după Inel chiar și după distrugerea acestuia și după întoarcerea în Comitat: „S-a dus pentru totdeauna și acum totul este întunecat și pustiu”, spune el strângând în pumn „o piatră albă atârnată de un lanț în jurul gâtului”, un substitut jalnic pentru Inel.
În final, ceea ce l-a salvat pe Frodo și l-a ajutat să-și îndeplinească misiunea a fost bunătatea anterioară pe care i-a arătat-o lui Gollum când, influențat de discuția cu Gandalf din Moria, a decis să-l lase în viață și să încerce să-l salveze. Sigur, Gollum a răsplătit prost această bunătate, smulgându-i degetul și furându-i inelul, dar această ultimă trădare a fost salvarea lui Frodo. „Printr-o situație creată de capacitatea sa de a ierta, a fost el însuși salvat și ușurat de povara sa (…). Și, în mod sigur, este o întâmplare mai semnificativă și mai realistă decât un simplu final de basm în care eroul este incoruptibil. Este posibil ca oamenii buni, chiar și cei asemeni sfinților, să fie supuși unui rău prea puternic pentru ca ei să-l învingă,” argumentează Tolkien în ciorna unei scrisori din septembrie 1963.
Unii cititori mai severi au socotit că Frodo nu a fost, de fapt, un erou, ba unul i-a și scris autorului în termeni destul de duri, reproșându-i că hobbitul ar fi trebuit executat pentru trădare, nu onorat. „Într-adevăr, după judecata minților simple, Frodo a dat greș ca erou: nu a rezistat până la sfârșit, a cedat, a trădat cauza”, cugetă Tolkien. Frodo însuși pare să se judece cu aceeași severitate. Autorul dă de înțeles într-una din scrisorile sale că răul nedefinit de care suferă Purtătorul Inelului după întoarcerea în Comitat nu este provocat numai de rana nevindecată pe care i-a făcut-o pumnalul regelui-vrăjitor din Angmar sau de faptul că a fost schimbat de călătoria sa aventuroasă, ci și de conștiința ratării morale și de dorul contradictoriu după Inelul distrus. „Treptat, devine tot mai puțin vizibil, spunând și zicând tot mai puține. Cred că e clar (…) pentru un cititor atent că atunci când întunecarea se coboară asupra lui (…) nu sunt numai amintirile coșmarești ale poverilor ororilor trecute, ci și autoreproșul: se vedea pe el și ceea ce făcuse ca pe un eșec”, scrie Tolkien. De aceea, invitația de a călători cu ultima corabie către Valinor nu îi oferă doar o vindecare fizică, ci șansa ca, pe tărâmul originar creat de zei, să își afle, poate, liniștea sufletească și să facă pace cu sine înainte de moarte.
Tolkien însă nu este de acord cu această judecată nenuanțată: „Nu cred că Frodo a eșuat din punct de vedere moral (…) Suntem creaturi finite, cu limitări absolute ale puterilor noastre trupești și sufletești, când vine vorba despre capacitatea noastră de a acționa sau de a îndura. Eșecul moral poate fi decretat numai când eforturile și capacitatea de a îndura ale unui om nu sunt împinse până la limită și vina e cu atât mai mică cu cât s-a apropiat mai mult de această limită”. Cu alte cuvinte, Frodo a făcut tot ce-i stătea în puteri și nu poate fi învinovățit că puterile sale nu au fost mai mari. În ultimele momente, presiunea Inelului ajunsese la maxim și, socoate Tolkien, oricui i-ar fi fost imposibil să îi reziste, mai ales după ce i se împotrivise deja luni întregi și mai era și flămând și epuizat. Frodo merita, așadar, toate onorurile „pentru că și-a cheltuit voința și puterile trupești până la ultima picătură și asta a fost suficient numai cât să îl aducă până la destinație și nu mai departe. Puțini alții, poate nimeni altcineva din acele vremuri nu ar fi ajuns atât de departe”.
Nuanțele de gri ale Binelui
Cât despre faptul că taberele Binelui și Răului ar fi cam prea clar delimitate, Tolkien se apără spunând că „singură figura lui Denethor este suficientă ca s-o demonstreze” (că nu e așa) și adaugă: „Nu i-am făcut pe niciunii dintre oamenii din tabăra cea „dreaptă”, fie ei hobbiți, rohirrimi, oameni din Dale sau din Gondor, mai buni decât au fost, sunt sau pot fi oamenii”. Denethor nu este în tabăra Răului, dar numai acest aspect în sine nu-l face o persoană bună. Saruman a fost cândva cel dintâi dintre vrăjitori, trimis de valari să ajute omenirea, și vreme de sute de ani asta a și făcut, deși avea tendința de a-și pierde răbdarea cu persoanele pe care le socotea slabe sau inferioare. În final, a cedat ispitei de a încerca să pună mâna pe Inel. Boromir, speranța Gondorului și un războinic neînfricat, a vrut și el Inelul din dorința – altminteri legitimă – de a-și apăra țara, prima asediată de armiile Mordorului, și abia după o tentativă eșuată de a-l obține cu forța de la Frodo și-a înțeles greșeala și a murit eroic. Gelozia și intoleranța lui Sam, un ins altminteri onorabil și devotat, fără de care Frodo nu ar fi reușit să ajungă așa departe, l-a înstrăinat pe Gollum care începuse să se lase atras de partea Binelui după ce întâlnise singura ființă care îl trata cu blândețe.
Gollum însuși este un exemplu de personaj nuanțat. Aflat în tabăra Inelului, el nu este, totuși, de partea lui Sauron, fiindcă vrea Neprețuitul pentru sine. E un ucigaș care trăiește în afara societății umane. Și totuși, fie și pentru scurt timp, devine ca acel personaj al lui Gide care îi cere altuia să-l ispitească cu Binele. Bunătatea lui Frodo, dorința lui de a-l salva pe Gollum, prietenia dintre cei doi hobbiți, care îi amintește de vremea când avea el însuși tovărășie, reprezintă la un moment dat tot atâtea tentații. Dar, tocmai pentru că Tolkien nu e lipsit de subtilitate, șansele de reabilitare ale lui Gollum ar fi fost oricum slabe, căci purtase prea multă vreme Inelul. A se dezbăra de obsesia pentru el ar fi fost ca și cum cineva s-ar lăsa de droguri sau alcool fără ajutor, numai prin voința proprie, de la prima încercare.
Elfii cei complicați
Desigur, unul din argumentele cu care se apăra Tolkien în scrisorile sale era că acuzatorii săi nu citiseră Silmarillion, culegerea de texte care ne explică geneza universului său și tot ce s-a petrecut înainte de Hobbitul. Simarillion se concentrează predominant asupra istoriei elfilor, care nu sunt nici pe departe ființele superioare, senine și înțelepte din Stăpânul inelelor. Cele dintâi făpturi create de zei după muzica închipuită de Iluvatar, divinitatea supremă, ei sunt dăruiți cu frumusețe, viață lungă, noblețe, înclinații artistice. Sunt chemați de valari (zeitățile acestei lumi) într-un ținut fără seamăn, unde puteau locui la picioarele zeilor. Dar mândria și iubirea față de creațiile propriilor lor mâini (mai precis silmarilii) îi fac să se lase seduși de șoaptele lui Morgoth (predecesorul lui Sauron într-ale Răului) să părăsească Edenul lor pământesc, să se ucidă, să se trădeze și să se războiască între ei. Niciuna dintre tabere nu trece vreodată de partea lui Morgoth, oricât de amar se dușmănesc între ele, (iar dezertările individuale, din câte îmi amintesc, nu sunt ale personajelor importante), însă asta nu îi împiedică să-și facă rău unii altora, lărgind tot mai tare fisura inițială. O viață lungă, se pare, înseamnă că și ranchiuna durează mai mult.
Dar despre Silmarillion, elfi și poveștile lor vom vorbi mai la toamnă, cu prilejul lansării serialului The Rings of Power. Momentan seria de articole dedicate lui Tolkien se încheie, dar Clasicii Literaturii Fantasy continuă, pentru că mai sunt mulți autori și multe autoare de descoperit.
Tolkien inedit
- Regizorul Stăpânului inelelor, Peter Jackson, era cât pe ce să schimbe deznodământul de pe Muntele Osândei într-o manieră total ne-tolkiană, făcându-l pe Frodo să-l îmbrâncească pe Gollum în prăpastia cu lavă. Și-a dat seama însă că ar fi fost complet neconform cu viziunea autorului și a optat pentru un compromis în care Frodo se luptă cu Gollum încercând să recupereze Inelul și cad amândoi peste marginea prăpastiei.
- Geografic vorbind, Tolkien și-a imaginat că acțiunea din Stăpânul Inelelor are loc în nord-vestul Pământului de Mijloc, „echivalent ca latitudine cu coastele Europei și cu țărmul nordic al Mediteranei”. „Dacă Hobbiton și Rivendell s-ar afla (…) cam la latitudinea Oxfordului, atunci Minas Tirith, 600 de mile mai la sud, e cam la latitudinea Florenței”, iar Gurile Anduinului și străvechiul oraș Pelargir sunt cam pe la latitudinea străvechii Troia.”
- Numele Pământului de Mijloc vine de la termenul din engleza veche „middangeard”, numele tărâmurilor locuite de om „între mări”. Adică tot uscatul înconjurat de oceane.
- A existat un Sam Gamgee… din localitatea Tooting, care, în 13 martie 1956, i-a scris lui Tolkien ca să îl anunțe că nu a citit cartea, dar că a auzit că-i apare numele lui în ea. Tolkien a fost amuzat: el luase numele de „gamgee” din copilăria lui de lângă Birmingham, unde desemna un anumit tip de stofă. I-a trimis romanul cu autograf și Gamgee i-a răspuns că are de gând să îl citească. Nu știm să fi revenit cu impresii.
- Cititorul „de probă” al Hobbitului a fost Rayner Unwin, băiețelul editorului lui Tolkien. El a dat undă verde cărții. Ulterior, deși deja mai crescuse, a preluat acel rol și pentru Stăpânul Inelelor, având privilegiul de a-l citi pe măsură ce se scria. După moartea tatălui său i-a preluat editura. Recenzia lui la Hobbitul suna cam așa: „Bilbo Baggins era un hobbit care locuia în gaura lui de hobbit și nu pleca niciodată în vreo aventură, până când vrăjitorul Gandalf și piticii lui l-au convins să meargă cu ei. A avut parte de senzații tari luptându-se cu goblinii și cu wargii. În final ajung la muntele singuratic; dragonul Smaug este ucis și după o bătălie extraordinară cu goblinii el se întoarce acasă – bogat! Cartea, cu ajutorul hărților, nu are nevoie de ilustrații și este bună și ar trebui să fie pe gustul copiilor între 5 și 9 ani”, scria expert mult mai maturul Rayner, care avea zece ani și era plătit de taică-su cu un șiling pe recenzie.
Bibliografie:
The Letters of J. R. R. Tolkien, A selection edited by Humphrey Carpenter with the assistance of Christopher Tolkien, Harper Collins, 2011
Stăpânul inelelor/ Întoarcerea regelui, RAO, 2014