Tolkien (I): Alte finaluri pentru Stăpânul inelelor, povestite chiar de autor(timp de citire: 13 minute)

Tolkien a petrecut 12 ani scriind la Stăpânul inelelor și restul vieții explicându-și opera. De ce s-a întors Gandalf din morți? De ce, după ce l-a ucis pe Regele Vrăjitor din Angmar, șeful tuturor nazgulilor, Éowin s-a măritat cu Faramir și s-a întors la cratiță spre scandalizarea feministelor de ieri și de azi, în loc să-și continue isprăvile eroice? Ce s-ar fi întâmplat dacă Frodo ar fi salvat Inelul în peștera de pe Muntele Osândei? E lucrarea lui o alegorie unde Estul e URSS și Vestul – civilizația occidentală? Cărei specii i-ar fi aparținut autorul dacă ar fi trăit în propriul său univers? Unde sunt entsoațele?

Socotind că autorul nu este mai interesant decât opera sa și având o părere nu tocmai bună despre ziariști, Tolkien nu prea a dat interviuri. Este în schimb autorul unei vaste corespondențe către prieteni și cititori, în care a explicat o mulțime din dedesubturile Stăpânului inelelor. Din fericire pentru noi, fiul său, Christopher, a adunat-o într-un volum, oferindu-ne prilejul să aflăm răspunsul la unele întrebări care ne frământă și la principalele critici aduse operei sale. Înainte să trecem însă la elucidarea episodului morții și învierii lui Gandalf (asta abia în episodul viitor!), iată câteva finaluri alternative, câteva direcții în care narațiunea ar fi putut s-o ia. Nu în sensul că Tolkien s-ar fi gândit vreodată să le scrie astfel, ci că, ulterior publicării operei, a stat și a cugetat încotro s-ar fi putut îndrepta lucrurile cu puțin ghinion.

SCENARIUL 1: Gollum loves Frodo

Analizând comportarea lui Sam față de Gollum – pe care o pune pe seama obtuzității bravului nostru hobbit și a unei gelozii în relația cu Frodo[i] – Tolkien și-a imaginat cum ar fi decurs lucrurile dacă Gamgee l-ar fi acceptat cu prietenie pe fostul posesor al inelului și/sau dacă în confruntarea dintre Sméagol și Gollum ar fi câștigat, în final, Sméagol. Atunci, desigur, intrarea în Mordor și călătoria către Muntele Osândei ar fi fost alta, dar la fel ar fi fost și finalul. „Interesul s-ar fi concentrat asupra lui Gollum și a bătăliei ce s-ar fi purtat între căința sa și noua sa iubire față de Frodo, de o parte, și dragostea pentru Inel”, scrie Tolkien în ciorna unei scrisori din 1963. „Cred că într-o manieră bizară și jalnică Gollum ar fi încercat (…) să le satisfacă pe amândouă. În mod cert. într-un anumit moment, nu cu mult înaintea finalului, ar fi furat inelul sau l-ar fi luat cu forța (…). Dar, odată posesiunea dobândită, cred că s-ar fi sacrificat de dragul lui Frodo și s-ar fi azvârlit de bunăvoie în abisul înflăcărat.”

Tolkien explică faptul că, dacă spiritul i-ar fi fost regenerat prin afecțiunea zilnică față de Frodo, Gollum ar fi gândit mai limpede când a luat Inelul pentru sine. „Ar fi înțeles răul pe care-l reprezenta Sauron și și-ar fi dat brusc seama că nu putea folosi Inelul și că nu avea puterea și autoritatea de a-l păstra sfidându-l pe Sauron: unicul mod de a îl păstra și de a-i face rău lui Sauron ar fi fost să-l distrugă și pe el, și pe sine și într-o străfulgerare bruscă poate ar fi văzut că i-ar fi făcut un mare serviciu și lui Frodo.” Autorul merge chiar mai departe și susține că, dacă nu ar fi fost atacat de Gollum imediat după ce a refuzat să arunce Inelul în abis, Frodo ar fi avut și el un moment de claritate și s-ar fi aruncat în abis cu tot cu Inel.

SCENARIUL 2: Frodo versus Sauron.

Odată ce s-a pus pe făcut speculații, Tolkien merge mai departe și se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă persoana care pusese gheara pe inel – Frodo, mai precis – ar fi rezistat impulsurilor naturii sale mai bune și chiar ar fi încercat să-l păstreze.

Neavând el însuși trup, Sauron și-ar fi trimis Duhurile Inelului să îi recupereze Neprețuitul. Tolkien socoate că situația s-ar fi schimbat față de interacțiunea de pe Țancul Vremii, când Frodo și-a pus prima oară inelul și a fost rănit de nazgulul șef, pentru că atunci Frodo o făcuse de frică și din dorința de a deveni invizibil, în timp ce acum ar fi reclamat inelul ca pe un instrument de comandă și dominație. Ca urmare, Cei (de-acum) Opt (mulțumită lui Eowin) nu l-ar fi atacat și nici nu ar fi încercat să-l ia prizonier, dar nici nu ar fi căzut sub vraja Inelului, fiindcă știau cine era adevăratul lui stăpân.

„S-ar fi supus sau s-ar fi prefăcut că se supun oricărui ordin neimportant de-al lui care nu interfera cu misiunea lor, trasată de Sauron, care încă deținea controlul voințelor lor prin intermediul celor opt inele ale lor (pe care le deținea)”, speculează Tolkien. „Misiunea era să îl îndepărteze pe Frodo din Deschizătură. Odată ce el pierdea capacitatea sau prilejul de a distruge Inelul, finalul nu putea fi decât unul singur, dacă nu primea ajutor din exterior, ceea ce era aproape imposibil.”

Relația dintre Frodo înarmat cu Inelul și Cei Opt poate fi comparată, după părerea lui Tolkien, cu a unui „omuleț curajos înarmat cu o armă devastatoare care înfruntă opt războinici de temut, cu o putere și agilitate de neegalat și înarmați cu săbii cu lamele otăvite. Slăbiciunea omului este aceea că nu știe încă să folosească arma și, prin temperament și formare, este adversarul violenței. Slăbiciunea lor este că arma omului îi umple de spaimă, fiind un obiect al terorii în cadrul cultului lor religios”. Tolkien presupune că nazgulii s-ar fi comportat cu slugărnicie, salutându-l pe Frodo cu „Stăpâne” și convingându-l cu vorbe frumoase să părăsească abisul înflăcărat „pentru a-și vedea noul regat”. Odată ieșit din peșteră, ar fi găsit ei o metodă să distrugă intrarea, împiedicându-l astfel să mai vatăme inelul, dacă, prin absurd, el și-ar fi dorit așa ceva. Frodo, deja absorbit de planurile lui grandioase, nici nu ar fi remarcat.

Și cum ar fi fost Frodo ca stăpân al Inelului? Deși salută evoluția lui considerabilă în plan spiritual de la plecarea din Comitat, spunând că voința îi devenise mai puternică decât fusese, Tolkien subliniază că aceasta fusese folosită „pentru a îi rezista Inelului, nu pentru a-l folosi”. „Ar fi avut nevoie de timp, de mult mai mult timp, pentru a putea controla Inelul sau (ceea ce într-un asemenea caz e totuna) pentru a fi controlat de el, pentru ca voința și aroganța lui să capete asemenea dimensiuni încât să poată domina alte voințe ostile puternice. Chiar și așa, mult timp faptele și poruncile lui i s-ar fi părut în continuare bune, menite spre binele altora decât el însuși.” Oricum, asta nu prea contează, pentru că nazgulii n-ar fi făcut decât să-l țină pe Frodo sub supraveghere până când Sauron ar fi găsit o metodă să ajungă la el. „În orice caz, dacă Inelul ar fi rămas intact, o confruntare între Frodo și Sauron ar fi avut loc cât de curând. Era inevitabil.” Tolkien nu are nicio îndoială că Frodo ar fi fost învins și făcut una cu pământul sau păstrat în sclavie pentru a fi chinuit. Sauron nu ar fi avut de ce se teme de Inel, fiindcă era al lui și oricum făcea eforturi să revină la stăpânul său de drept. „În prezența lui (Sauron – n.n.) foarte puțini de talia lui ar fi putut spera să îi refuze posesia Inelului”. Răspunsul la întrebarea cine ar fi fost capabil de o asemenea ispravă dă naștere la noi scenarii.

SCENARIUL 3: Gandalf, stăpânul Inelului

„Dintre ceilalți, numai Gandalf ar fi putut să-l stăpânească”, spune Tolkien, „fiind el un trimis al Puterilor și o ființă de același ordin (ca Sauron – n.n.), un spirit nemuritor ce luase o formă fizică vizibilă.” Pentru că Sauron, după cum aflăm din Silmarillion, este un spirit celest sedus să coboare pe pământ de agentul răului, Morgoth, în slujba căruia s-a pus și al cărui loc l-a ocupat după nimicirea acestuia. Cât despre natura lui Gandalf, vom reveni asupra ei în episodul viitor, când vom vedea ce credea Tolkien despre moartea și reînvierea lui, unul din aspectele cele mai criticate ale cărții.

Cum rămâne atunci cu Galadriel care se crede capabilă să stăpânească Inelul și să-l doboare pe stăpânul lui de pe tron? „Făcea parte dintre înșelătoriile inelului să le umple oamenilor mințile cu imagini ale puterii supreme”, explică Tolkien. Stăpână pe Inel, Galadriel – sau Elrond (purtător ca și ea al unuia dintre Inelele date elfilor) – ar fi recurs la politica adoptată și de Sauron: „ar fi construit un imperiu cu generali măreți și de o supușenie absolută și armate și mașini de război, până când ar fi putut să-l provoace pe Sauron și să-l distrugă prin forță”. Confruntarea cu Sauron față în față, spune Tolkien, ar fi fost de neconceput din motivele din finalul scenariului 2.

Dacă însă Gandalf ar fi fost cel care ar fi pus mâna pe Inel și s-ar fi războit cu Sauron pentru el, față în față? Delicată întrebare. Pe de o parte am avea devotamentul Inelului față de Sauron. De cealaltă parte ar fi puterile superioare ale lui Gandalf, fiindcă Sauron nu se află în posesia inelului și poate și pentru că lordul întunecat este „slăbit de corupția sa îndelungată și de efortul de a își domina subordonații”.

Cum ar fi mers lucrurile mai departe? „Dacă Gandalf ar fi ieșit învingător, pentru Sauron rezultatul ar fi fost similar cu distrugerea Inelului (…) Dar Inelul și lucrarea sa ar fi dăinuit. În final, el ar fi fost stăpânul.”

Cumva, scenariul cu Gandalf stăpân peste Inel pare mai rău decât chiar varianta ca Sauron să reintre în posesia lui. „Ar fi rămas virtuos, dar foarte convins de virtutea sa absolută. Ar fi continuat să conducă și să dea ordine în numele „binelui” și în beneficiul supușilor săi, în conformitate cu înțelepciunea sa (care era și ar fi rămas mare)”, spune Tolkien, adăugând pe marginea ciornei: „Deși Sauron făcea răul să se înmulțească, îi permitea binelui să rămână distinct de acesta. Gandalf ar fi făcut binele detestabil și l-ar fi făcut să pară rău.”

C-o fi sau nu așa, mie tare mi-ar fi plăcut ca, acum că a făcut „Stăpânul inelelor” cu finalul în linii mari imaginat de autor, Peter Jackson să se apuce să filmeze un final alternativ, cu o combinație a scenariilor 2 și 3, dar cu o răsturnare fericită la final (Vulturii?) pentru ca Binele să triumfe totuși, măcar în cărți și în filme. Știu că n-o să se întâmple una ca asta, dar ar fi fantastic!

Tolkien inedit

• S-a născut în… Africa, mai precis în Bloemfontein, capitala statului liber Orange, una dintre cele două republici bure (formate de descendenți ai coloniștilor  olandezi) din sudul Africii, care își declaraseră independența față de Anglia. Tatăl său era britanic, dar era directorul unei sucursale a Băncii Africii. Nu știm cum ar fi arătat Pământul de Mijloc sau în general universul născocit de Tolkien (eu sunt convinsă că oricum ar fi scris el ceva) dacă ar fi rămas acolo, dar în 1895, când copilul avea trei ani, mama lui l-a luat pe el și pe fratele său mai mic și s-a mutat în Birmingham, pentru că viitorului autor nu-i pria clima. Anul următor soțul ei a murit, așa că ea n-a mai avut niciun motiv să se întoarcă și și-a crescut copiii în satul britanic Sarehole. „Dacă primul tău pom de Crăciun e un eucalipt veștejit și dacă te deranjează căldura și soarele, să te trezești dintr-odată la vârsta la care imaginația înflorește într-un sat liniștit din Warwickshire (…) îți sădește o dragoste pentru zona rurală a Midlandului central englez, cu apă cristalină, stânci și ulmi, râulețe tăcute și (…) oameni de la țară”[ii], explică el. Satul copilăriei sale a fost modelul Comitatului, de dragul căruia hobbiții, așa comozi și nedoritori de aventură, ajung să plece în lumea largă și să înfăptuiască isprăvi de toată lauda.

• I s-a cerut într-o scrisoare să-și dea un nume elf și a refuzat să fie personaj în propriul său univers. De fapt, se socotea mai degrabă un hobbit, „în toate privințele, mai puțin mărimea”, după cum se descrie într-o scrisoare din 25 octombrie 1958 către Deborah Wester. „Îmi plac grădinile, copacii și fermele nemecanizate. Fumez pipă și îmi plac mâncărurile simple (necongelate) (…). Îmi plac și chiar îndrăznesc să port în aceste zile mohorâte veste decorative. Îmi plac ciupercile (afară, pe câmp). Am un simț al umorului foarte simplu, (pe care până și aceia dintre criticii mei care mă apreciază îl găsesc obositor). Mă culc târziu și mă trezesc târziu (când e posibil). Nu prea călătoresc.” Un adevărat Bilbo, ce să mai vorbim!

• Îl enerva să i se spună că romanul său era o trilogie. „Asta și titlurile volumelor au fost o invenție necesară pentru publicare, din pricina lungimii și a costurilor. Nu există nicio diviziune reală în trei și niciuna din părți nu e inteligibilă luată separat. Povestea a fost concepută și scrisă ca un întreg”.

• Îl enerva ideea că Inelul său ar fi avut vreo legătură cu Inelul nibelungilor. „Amândouă inelele sunt rotunde și cu asta se încheie orice asemănare”, se descarcă el într-o scrisoare din 25 februarie 1961 către publiciștii săi, Allen&Unwin, după ce citise prefața versiunii în suedeză a Stăpânului inelelor. De fapt, sursa de inspirație a lui Tolkien, din care a izvorât opera sa literară, este Kalevala finlandeză, dar despre asta în episodul trei, când vom vorbi pe larg despre Silmarillion, opera neterminată a vieții sale.

• O crescătoare de pisici i-a cerut voie, prin intermediul acelorași Allen&Unwin, să-și boteze puii proaspăt fătați cu nume din Stăpânul inelelor. „Mă tem că din punctul meu de vedere pisicile siameze țin de fauna din Mordor, dar nu trebuie să-i spuneți asta crescătoarei de pisici”, scrie el ca răspuns în 14 octombrie 1959.

Bibliografie:

• The Letters of J. R. R. Tolkien, A selection edited by Humphrey Carpenter with the assistance of Christopher Tolkien, Harper Collins, 2011
• John Garth – Tolkien și Marele Război, RAO, 2020

[i]       Tolkien nu are o părere extraordinar de bună despre Sam.
[ii]      John Garth – Tolkien și Marele Război, RAO 2020, traducere de Alexandru Maniu (prin Graal Soft). Traducerea celorlalte citate din articol îmi aparține.