În 1966, Stephen King citea Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien și apoi, exasperat de pleiada de romane cu elfi și orci care a urmat, se decidea că va scrie într-o bună zi un fantasy tipic american. Rezultatul a fost seria Turnul întunecat (Dark Tower), un fantasy cu recuzită western tradus la noi de editura Nemira. Tot în 1966, un alt viitor scriitor, Michael Swanwick, citea pe nerăsuflate – sau mai bine zis pe nedormite – aceeași carte și se hotăra să se apuce și el de scris. Dar, la fel ca Stephen King, nu voia să fie un imitator al lui Tolkien, așa că s-a apucat de SF (obținând chiar un premiu Nebula pentru romanul Stations of the Tide, în 1991), iar ideea de a scrie fantasy a pus-o bine într-un sertăraș.
După cum avea să mărturisească în câteva interviuri, europenii îl complexau. Ei aveau castele, și americanii nu. Ei aveau o cultură din care miturile Faeriei făceau parte integrantă. „În 1982, când am pus piciorul pentru prima dată în Irlanda, am văzut pentru întâia oară castele, am văzut pentru întâia oară ruine, am văzut pentru întâia oară clădiri medievale. Și niciunele nu arătau cum mi le imaginasem eu”, a (re)povestit el pentru Fantasy Hive în 2019. „Pentru că toată experiența mea despre ele era din cărți. Și America a crescut citind despre aceste lucruri în cărți. Și în clipa aia mi-am zis: n-o să scriu niciodată un roman fantasy. Pentru că nu mă pricep. Dacă citești fantasy britanic și irlandez ești șocat de profunzimea istoriei, de faptul că ei au un simț al timpului, iar americanii nu-l au.” În final, în loc să fie un actor împiedicându-se printr-un decor străin lui, Swanwick s-a decis să scrie despre o Faerie industrializată. „Așa puteam să includ lucruri care făceau parte din propria mea experiență. Gropi de gunoi și mall-uri, licee și baruri și așa mai departe”, povestește el.
Rezultatul, la care Swanwick a lucrat timp de trei ani, este The Iron Dragon’s Daughter, un fantasy industrial, în care elfii conduc fabrici ce produc imenși dragoni metalici cu care își poartă războaiele: niște mașinării inteligente, dispunând de voință proprie și al naibii de ranchiunoase. Cartea a apărut în 1993 și a fost salutată cu entuziasm de critică, fiind etichetată drept „anti-fantasy” și nominalizată la premiile Arthur C. Clarke, Locus și World Fantasy Award în 1994. Fanii au fost mai puțin încântați, subliniind că poate dacă fumau și ei ce-o fi fumat Swanwick când a scris-o le-ar fi plăcut mai mult. Și într-adevăr, lumea țesută de autor este fascinantă, dar din această cauză creează niște așteptări pe care acțiunea nu le satisface.
Un changeling merge la liceu?
Jane este un copil uman furat de elfi (changeling) pentru a lucra în fabrica în care se produc dragoni de război, pentru că numai copiii încap în țevile din pântecele mașinăriilor ca să le lustruiască. După ce va atinge maturitatea sexuală, va fi folosită pentru a produce copii pe jumătate umani și pe jumătate elfi, singurii ce pot pilota acești dragoni. (Fierul, se știe, este nefast pentru creaturile magice, iar în lumea imaginată de Swanwick le provoacă de-a dreptul cancer.) Jane însă face cunoștință cu dragonul Melanchton și evadează împreună din fabrica extrem de dickensiană în care trudește biata copilă.
Te-ai aștepta după asta la tot felul de aventuri, numai că, odată evadată, Jane merge întâi la liceu și apoi la facultate, unde pendulează între tendința de a deveni alchimistă în Faerie și aceea, contrară, de a se întoarce în lumea de unde a fost răpită și pe care o întrevede în viziuni. Sigur, un liceu și o facultate dintr-o lume magică sunt suficient de bizare în sine, iar strădaniile lui Jane de a se integra merg din rău în mai rău, pentru că ea nu aparține acestui univers și ca urmare perturbă totul în jur.
Swanwick se folosește de lumea creată ca să facă o critică a societății consumeriste americane, cu stratificarea ei extremă. Elfii sunt cei bogați, frumoși și faimoși, care își poartă războaiele distante și își joacă jocurile la etajele superioare ale clădirilor sofisticate. (Imobilele însele sunt niște cartiere în sine, cu tot ce le trebuie, din care poți să nu ieși o viață.) Conduc o societate profund nedreaptă, a cărei supraviețuire se bazează pe sacrificii ritualice. Anual o regină a primăverii este arsă pe rug. Este o trimitere la momâile vegetale arse pentru ca anul să fie fertil, tradiție existentă până târziu (secolul al XIX-lea) în Europa sub forma Reginei și Regelui de Mai și a altor manifestări de acest gen, documentate de James Fraser în lucrarea The Golden Bough. Numai că în Faerie sacrificiul este o tânără în carne și oase, care chiar arde. Din zece în zece ani are loc Teind-ul (cuvânt scoțian ce desemnează tributul pe care oamenii trebuie să-l plătească locuitorilor țării zânelor), în care 10% din populație își află sfârșitul într-o singură noapte, într-o operațiune de curățare care are și mize dezamăgitor de prozaice. De exemplu, Jane își pierde bursa studențească, dar o recapătă după Teind (Jane e o supraviețuitoare) fiindcă mulți colegi de-ai ei au murit și fondurile sunt din nou disponibile. Mall-urile sunt într-un soi de buclă temporală care face ca, indiferent cât ai sta înăuntru, la ieșire să nu fi trecut nicio clipă de când ai intrat. Programa școlară e învechită și predată în virtutea inerției. Jane face meditații cu un profesor care îi dezvăluie că astrele și planetele nu influențează destinul și că astrologia e o prostie, dar ea e în continuare materie la liceu pentru că… unii fac bani frumoși din contractele legate de predarea ei. În facultate, Jane eșuează repetat în experimentele ei alchimice pentru că metoda cea mai eficientă, aceea de a își amplifica reușita prin sex, nu le este predată studenților, cerându-li-se în schimb să obțină rezultate printr-un alt tip de magie, mai pe ocolite.
Suntem poveștile pe care și le spune societatea despre noi
Desigur, toată lumea e ahtiată să ajungă în vârful acestei societăți, furând, drogându-se, prostituându-se, murind chiar, dacă-i cazul. Goana după statut social și faimă – oricât puțin ar dura – sunt încarnate în Gwen, sacrificiul anual, care are parte de un an de lux, faimă, emisiuni televizate, droguri, haine și băuturi alese, iubiți frumoși etc, prețul final fiind moartea pe rug. Când Jane își exprimă dorința de a o salva, Gwen spune că nu ar dori să scape și să se întoarcă la o viață lungă în sărăcia în care s-a născut.
E o lume unde nu primează calitatea individului sau a vieții duse, ci „povestea” sau „eticheta”. „Toți trăim povești care, la un anumit nivel, ne oferă satisfacție. Faptul că suntem nefericiți în poveștile noastre, nu e de ajuns ca să ne eliberăm din ele. Trebuie să găsim alte povești care decurg natural din cele pe care le-am trăit până acum…”, spune la un moment dat profesorul cel cinic al lui Jane… învățând-o apoi că, dacă vrea să termine liceul, trebuie să scoată din mintea secretarei directorului narațiunea conform căreia Jane e o elevă leneșă și proastă. „Dar eu nu sunt așa!” protestează pe bună dreptate Jane. „Ce contează? îi răspunde el. „În povestea ei asta ești tu, și în povestea ei cele ca tine arareori se schimbă.”
Cu alte cuvinte, Jane este condamnată la insucces și la ticăloșiile mari și mici pe care le va comite – și care nu ne-o fac foarte simpatică – nu numai de natura ei străină de acea lume, ci și de narațiunile pe care ceilalți și le spun despre ea.
Pe lângă critica societății americane, în The Iron Dragon’s Daughter, Swanwick mai răstoarnă și toate schemele narative ale fantasy-ului. Iubirea nu salvează pe nimeni, elfii nu sunt cumsecade, prietenii sunt capricioși și, cu puține excepții, nedispuși la sacrificii, iar dragonii sunt ranchiunoși, mincinoși și cruzi (în contradicție deliberată cu dragonii de treabă din seria lui Anne McCaffrey). În viața lui Jane apar în permanență aceleași persoane, iubitul-sacrificiu și prietena perfidă, (pe care universul le repetă și i le scoate cu încăpățânare în cale sub diverse chipuri, spre disperarea ei), dar ea nu reușește decât să greșească față de ele de fiecare dată, chiar dacă în feluri noi. Finalul banal și fericit pe care îl primește eroina cărții – după o dezlănțuire de forțe care amenință însăși esența universului – nu este meritat prin nimic din ceea ce a făcut. Chiar și Jane cere să fie pedepsită și, să fim cinstiți, o merită, numai că autorul – la fel de capricios ca divinitatea creatoare a acelei lumi – alege să-și frustreze cititorii încă o dată. În fond, viața reală nu-i întotdeauna dreaptă.
Asta dacă o fi un final fericit? Dacă nu cumva eroina va repeta aceleași greșeli, cu același gen de persoane, pe care autorul i le mai scoate încă o dată în cale în ultimele pagini? Swanwick se jură că finalul este unul fericit: „Simt că toate personajele care au suferit persecuțiile mele au fost eliberate”, a spus el într-o sesiune de întrebări și răspunsuri de pe site-ul lui, descriind cum se simte când termină de scris o carte. „Mi le imaginez gonind vesele care-ncotro, cât de repede pot, ca să nu le mai prind niciodată și să le bag în altă carte.”
Făcând cu ochiul printre rânduri
Ar mai fi multe de spus despre felul meticulos în care Swanwick își construiește universul. Garguii de piatră ai clădirii unde locuiește Jane sunt însuflețiți și se străduiesc să convingă studenții care se urcă pe acoperiș să sară în gol, ca să poată mânca și ei pe săturate. („Ai idee câtă energie îmi trebuie ca să ridic greutatea asta în aer?” o va întreba unul dintre ei pe Jane, referindu-se la sine.) Cercetările ratate nu duc numai la pierderea granturilor, ci la pierderea vieții, mai ales dacă eșecul are loc pe la finele anului fiscal. Grimoarele sunt… manualele tehnice de utilizare a dragonilor magico-mecanici. Jane e umană și ca urmare farmecele folosite împotriva creaturilor magice nu au efect asupra ei, așa că devine o… foarte bună hoață din magazine, unde neutralizează fără probleme descântecele anti-furt. Studentele au o ceremonie de botezare a orhideei și există chiar cărți cu cele mai potrivite nume și, după ce cititorul se întreabă aiurit de ce naiba ai boteza o orhidee „Mașina de Tocat” sau „Peștera Inevitabilă a Disperării”… își dă seama că orhideele sunt, de fapt, organele sexuale ale tinerelor domnișoare. Nici furtul de copii din lumea umană nu decurge chiar cum știm noi din alte cărți.
În fine, romanul este compus din asemenea mici bijuterii, care compensează oarecum banalitatea finală a poveștii lui Jane. Per total însă cartea lasă o impresie de potențial insuficient valorificat, de decor în care s-ar fi putut desfășura o cu totul altă poveste, mai puțin meschină, mai grandioasă. (Dar atunci, paradoxal, n-ar mai fi fost anti-fantasy, nu?) Las aici, spre ofticarea generală, un citat de acest soi:
„Armate se ciocneau pe un continent al nopții perpetue. La fel de rece și de vastă ca oceanul nordic, mintea dragonului le cuprindea pe toate. Jane aproape se îneca în visele lui despre violență. Imaginea fugară a unor războinici elfi pe sol, pozând cu sulițele înălțate pe o movilă de capete luate ca trofee. Zâmbetele lor erau electrice, largi, extatice. Un șir de troli arzând ca niște torțe. Un oraș de lângă mare crescând în vizorul tunurilor ei și turnurile lui zvelte se explodând în pulbere și țăndări de cristal.”
Ei, despre războiul ăsta aș fi tot citit!
Dacă tot și-a petrecut trei ani construind această lume, autorul a revizitat-o în alte două ocazii: The Dragons of Babel (2008), nominalizat la premiile Locus în 2009 și The Iron Dragon’s Mother (2019). Nu sunt niște continuări ale peripețiilor lui Jane, ci noi povești în același univers. Pe care, cu speranța că i-au ieșit mai bine, îl voi vizita din nou.
