După o ciocnire cu o centură de asteroizi, care nu trebuia să se afle acolo (poate provenea de la enigmatica planetă Phaeton, de la începuturile sistemului solar), nava lui Mills (Adam Driver – vedetă a filmelor Star Wars) aterizează forțat pe Pământ, numai că asta se întâmpla acum 65 de milioane de ani, cam la vremea coliziunii planetei noastre cu asteroidul apocaliptic care a declanșat extincția dinozaurilor. Mills nu este singur, după ce pierde pasagerii aflați în stază criogenică, rămâne cu tânăra Koa (Ariana Greenblatt) a cărei limbă nu o vorbește.
Nu este vorba de un film despre călătoria accidentală în timp, ci despre o aventură înainte de apariția omului, înainte ca Homo Sapiens să fi existat, și totuși, iată-i pe Mills și Koa, oameni ca toți oamenii. Și de aici începe seria de păcăleli pe care le aruncă spectatorilor realizatorii filmului. Într-o epocă în care Hollywoodul pariază intens pe Jurrasik World, dinozaurii nu mai sunt jivinele greoaie, elefantine, pe care le vedeai în filmul din 1966 Millions of Years B.C. (cu Raquel Welch și John Richardson în rolurile Luana și Tumak), ci se mișcă rapid și periculos grație CGI-urilor de rigoare, aflate la îndemâna oricărui studio de film mai acătării. Și aici, în 65, dinozaurii îi vânează pe Mills și Koa în drumul lor deloc ușor spre salvare. Dar inventivitatea pusă în aplicare nu este susținută și de un scenariu capabil să te țină cu sufletul la gură.
65
De fapt, „65” te ajută să te plictisești copios urmărindu-l. Povestea din film devine doar un drum de la A la B, drept și fără prea multe surprize, iar tehnologia unei civilizații extraterestre de acum 65 de milioane de ani mi se pare scoasă din mormanele de decoruri abandonate în studiourile unde s-au mai făcut filme science-fiction. Filmul încearcă să îmbine o poveste despre supraviețuire cu o dramă de familie, însă niciuna dintre aceste piste nu evoluează în narațiunea cinematografică. Ambele sunt superficiale și par să fie îngropate repejor în efecte speciale, ca în orice film grafic din anul de grație 2023. Și cam atât. Finalul filmului ți se pare o izbăvire, ție ca spectator. De-abia aștepți să ieși din sală și te gândești că da, se întâmplă și filme proaste, cu reclame difuzate și în pauzele de la SuperBowl. Dar din film nu ții minte mare lucru, pentru că nimic de acolo nu ți se pare memorabil. Cât despre dialoguri, scenariștii ne-au scutit de intervenții ridicole: dialogul nu există, Koa nu vorbește limba lui Mills și cu asta basta!
The End.
