Producțiile lui Ridley Scott (regizorul primului Alien, din 1979), Prometheus (2012) și Alien: Covenant (2017) au fost criticate după premiera lor pentru un aspect indubitabil: nu ofereau același gen de science-fiction ca primele două filme din serie. În 1979, sloganul-reclamă al lui Alien a fost „În cosmos, nimeni nu te aude când strigi”. La prima sa apariție, foarte cinematografic pregătită de Ridley Scott (al cărui film de debut a fost mult aclamatul Dueliștii) printr-un tensionat joc de umbre și groază pură, xenomorful infernal (proiectat de talentatul artist al formelor terorii, elvețianul H.G. Giger) a îngrozit publicul venit să vadă un promițător film SF, dar care nu se aștepta la atâta sânge și acid. Ulterior, ne-am mai obișnuit cu aspectul înspăimântător al acestei creaturi, o mașinărie de ucis perfectă, aproape imbatabilă, capabilă să „împrumute” ADN-ul oricărei victime spre a evolua rapid, după ce am fost lăsați s-o vedem de-a binelea în următorul film, Aliens (1986). Acesta a fost regizat de un alt senior al filmelor science-fiction, James Cameron.
Alien: Romulus
Cel mai nou film din serie, Alien: Romulus (2024), regizat de Fede Alvarez, reușește din primele sale momente să ne reconecteze cu primele filme din serie, socotite drept cele mai reușite de numeroși critici dar și de public. Aproape la tot pasul ai sentimentul de deja vu când personajul principal, Rain Carradine (Cailee Spaeny, văzută și în Civil War) deschide ochii și descoperă că este în aceeași fundătură unde soarele nu răsare niciodată, o colonie minieră aparținând aceleași companii Weyland-Yutani, pentru care lucrase și Ripley, cu vreo 200 de ani în urmă, la bordul navei interstelare Nostromo, aducătoare primului xenomorf. De data asta, hrăpăreața corporație, stăpână pe viața tuturor angajaților-sclavi, strivește speranțele de scăpare din colonie a lui Rain Carradine, anunțând-o cu promptitudine că tocmai i s-a mărit norma prin galeriile de mină și mai are de stat acolo încă vreo câțiva ani buni. Iar din acest moment, se amorsează și cursa spre violență, groază extremă și moarte, în care sunt implicați Rain Carradine și amicii ei, cu toții urcând pe orbită în speranța că vor recupera ceva interesant, bun de vândut, de pe o veche stație spațială abandonată.
Cumva, această întorsătură narativă îmi amintește de o povestire a lui William Gibson (scrisă împreună cu Bruce Sterling), Stea Roșie pe orbită de iarnă, text apărut în volumul de povestiri Chrome, al lui Gibson. Este interesant de amintit faptul că William Gibson a scris chiar el un scenariu pentru un film din seria Alien, scenariu care a rămas doar ca proiect, din păcate. Noul Alien conține o seamă de aluzii și elemente care te trimit la originile acestei bătălii dintre oameni și xenomorfii ajunși până la urmă pe liniile de producție ale companiei Weyland Yutami, care se gândește la folosirea lor ca armă totală (nu se precizează niciodată împotriva cui).
Și la fel ca în celelalte filme ale seriei, și aici este prezent un „sintetic”, un android guvernat de AI, programabil, evident, acel pașnic Andy (David Jonsson) având ca obiectiv protejarea lui Rain Carradine, aceasta fiind principala sa directivă. Ea se va schimba după intrarea în stația spațială abandonată, unde întâlnim un alt „sintetic”, de fapt jumătatea sa de sus, provenit din vechiul echipaj al stației și care din nou ne amintește de verchiul Alien din 1979. Rain este însoțită de alți patru prieteni (Archie Renaux, Isabela Merced, Spike Fearn și Aileen Wu), care vor călca peste ferocii paraziți cu coada lungă, acei „îmbrățișători faciali” (Face huggers) a căror singură menire este să implanteze în organismul victimelor oul de xenomorf. Dincolo de asta, se declanșează o cursă contra cronometru pentru salvarea vieții intrușilor în vechea stație spațială. Nu există niciun moment de acalmie în care să poți filozofa despre cele văzute.
Filmul, vizionat la IMAX, m-a ținut cu sufletul la gură, atât vizual cât și auditiv, pentru că sound-ul lui Alien: Romulus este unul imersiv, copleșitor, te pătrunde până-n măduva oaselor. Iar vizual, peisagistica spațială, cu acele inele imense, ca ale lui Saturn, din jurul planetei-colonie, este uluitoare și foarte convingătoare. Cred că acest ultim Alien (eu sper că vor mai urma și altele, la fel de reușite) se poate așeza liniștit lângă „Alien” și ”Aliens” nefiind deloc o urmare oarecare.
Verdictul meu? Da, merită văzut. La IMAX (vă recomand rândul 7, locurile din mijloc, la City Mall). Alienați-vă și beți (câte o bere)!
