(o cronică despre psihopați cu Mommy issues)
Cu toții am fost uimiți de complexitatea jocului actoricesc oferit de Joaquin Phoenix în Joker. Din acest punct de vedere, s-au spus destule și nu simt că ar mai fi ceva de adăugat. În acest context, consider că s-ar merita o punere în oglindă, prin analiza contrastului dintre acest personaj care, jucat de Phoenix, a intrat deja în cultura urbană și un alt psihopat notoriu, gangsterul Tommy deVito, pentru care Joe Pesci a luat un Oscar (film: Goodfellas, 1990, regizor: Martin Scorsese).
Să analizăm, așadar, câteva elemente unde Arthur Fleck și Tommy deVito se află la capete opuse de interval:
a) Fizionomie
Tommy deVito este mic, îndesat, gata mereu să explodeze, pe când Arthur Fleck este înalt, deșirat, reflexiv, întors mai mereu către sine.
b) Trăsături psihologice de caracter
Tommy este extrovertit, dezinvolt, dezinhibat, forțându-se uneori să nu intre în clinciuri, pe când Joker face eforturi serioase de a fi pe placul oamenilor, suferind cumplit atunci când este respins (vezi scena cu copilul și mama revoltată, din autobuz sau deziluzia atunci când realizează că idolul său de la TV îl ia peste picior la ore de maximă audiență).
c) Poantele
La Tommy curg natural, ca un corolar al firii sale vulcanice. Tommy glumește așa cum respiră, indiferent dacă se află într-un context boem (la o partidă de poker) sau într-o misiune periculoasă de răzbunare sau lichidare a inamicilor (cu prietenii, de față cu mama, atunci când aceasta le arată un tablou cu un pescar ce seamănă leit cu o potențială victimă sechestrată în portbagaj; după execuția unui lacheu ce nu se trezește niciodată la timp, Stacks, interpretat de Samuel Jackson; într-o cafenea, pregătind asasinarea unui partener agasant).
La polul opus, poantele Jokerului sunt rostite mereu contratimp, venind parcă dintr-o lume pe care doar Arthur Fleck și mintea sa contorsionată o poate înțelege. Arthur Fleck nu este câtuși de puțin amuzant. Dacă la Tommy deVito glumele îi vin precum costumele impecabil croite, la Joker acestea se aștern pe contextul în care sunt rostite precum hainele, de showman-kitch, care abia se recompune din traumele și dramele trecutului, îndrăznind, terifiat și timid, să iasă afară din sine.
d) Carisma
Tommy este un povestitor înnăscut, care poate capta atenția audienței ore în șir. Voluntar, volubil, expansiv, te poate băga sub masă cu niște replici bine ticluite, care curg fără oprire, precum înjurăturile, acționând în sinergie pentru crearea unui efect comic de neuitat. Pe de altă parte, Joker are caiețel de glume, pe care și l-a alcătuit studiind conștiincios prin cluburile de comedie, analizând fizionomia publicului, încercând să deprindă, până în cele mai mici detalii, gestica, ticurile, schițele, replicile sau comicul de situații, pentru a aduce mult doritul zâmbet pe fețele tuturor.
e) Relațiile de familie
În ambele filme putem vedea aceste două personaje prin legăturile cu mamele. Tommy este grijuliu, afectuos în mod natural, interacționând liber cu mama sa, degajat. Ea îl încurajează mereu, fiind o bătrânică bonomă, independentă, preocupată de planurile de însurătoare ale fiului, gata mereu să-l aștepte cu o mâncare caldă, la orice oră din zi și din noapte. La polul opus, Joker interacționează cu o mamă bolnăvicioasă, dependentă de el în plan emoțional și financiar, care-l drenează afectiv, fără să-i ofere nimic în schimb. Această perspectivă este consecventă cu încrederea în sine pe care Tommy deVito o emană la tot pasul, în opoziție cu uriașele complexe pe care Jokerul trebuie, în fiecare moment, să le biruiască, expresie a unei anxietăți omniprezente.
f) Evoluție caracteriologică
Tommy deVito este un arivist pursânge, care dorește să facă uitată cât mai repede condiția umilă a tinereții. Joker, pe de altă parte, simte că are o misiune mai importantă în viață: aceea de a aduce fericire și zâmbete, precum îi spusese mama. Dacă dorința cea mai mare a lui Tommy este de a fi acceptat și integrat în cea mai puternică organizație a gangsterilor, Joker, prin contrast, nu are nici cea mai mică aplecare spre grupuri de oameni, rămânând un anarhist prin definiție, izolat de lume la nivel social, prezent și conectat cu mulțimea doar în calitatea autoimpusă de showman în plină afirmare.
Evident, în pofida (sau lumina) acestor contraste, cele două personaje au un fond comun, așa cum le stă bine psihopaților (sau sociopaților). Spicuim:
- Inadecvarea cronică: Tommy deVito este conștient de amuzamentul pe care îl degajă, de multe ori involuntar și se teme ca acesta să nu se întoarcă împotriva sa prin căderea în derizoriu; ultimul lucru pe care și-l dorește Tommy e să treacă drept un clovn desuet, fapt pe care îl și verbalizează. Acest lucru se vede cel mai bine în legendara scenă Funny-how, din care vom oferi o captură mai jos. Anxietatea lui Tommy deVito este camuflată în șuvoiul de râsete, poante și înjurături, însă este mai mereu gata să explodeze. De cealaltă parte, Joker știe, în adâncul inimii sale, că oamenii îi resping glumele. Lipsa efectelor comice, a zâmbetelor pe care și le dorește atât de mult ca proiecție a sinelui în ceilalți, îl stoarce de puteri, îl macină și îl seacă pe interior, găsindu-și un corolar fizic în aspectul costeliv. Ca reacție, Joker alterează propria realitate, construindu-și proptele schizoide, cum e cazul partenerei închipuite sau a emisiunii imaginare în care gazda adoratului show TV îi adresează invitația de a se coborî, din audiență, în platou.
- Condiția de antieroi: amândoi primesc o moștenire generațională de marginalizați. Tommy are ca îndeletnicire primară lustruitul pantofilor, pentru ascunderea căreia este în stare să ucidă atunci când este rememorată, în gura mare, de un gangster inconștient. Joker poartă pancarte promoționale, în straiele kitch ale unei firme anoste de clovni ieftini și buni la toate. Niciunul nu beneficiază de trăsături înnăscute, care să-i aducă în prim-planul plusvalorii sociale.
- Pansamentul anxietății: Tommy se protejează prin stilul volubil și glumele asezonate cu înjurături-fluviu, stârnind un efect comic natural, care îi mai domolește puseele criminale. Arthur Fleck se apără prin accesele isterice de râs care, chiar dacă sugerează ilaritatea, obțin o expresie contrară, crescând tensiunea dramatică. Deși anestezicul oferă manifestări opuse, faptul că este autoadministrat prin excese necontrolate ține de complexitatea specifică psihopatiei celor două personaje.
Fig. 1 Funny-how (sursa: Netflix)
Fig. 2 Amuzament solitar, în contratimp (sursa: Google)
În loc de concluzii
În loc de concluzii, trebuie să ne oprim puțin asupra unui al treilea personaj care, din punctul meu de vedere, e un soi de expresie-rezultantă e reconcilierii contrastelor caracteriologice analizate mai sus. Este vorba despre Todd, interpretat magistral de Jesse Plemons (pe care-l regăsim și în Irishman-ul de ultimă oră al lui Scorsese) în show-ul TV Breaking Bad și în lungmetrajul-epilog El Camino (ambele regizate de Vince Gilligan, creatorul X-Files).
Ceea ce-l individualizează pe Todd în cadrul filmelor cu și despre psihopați (mafioți sau nu) este înfățișarea sa comună, bonomă prin aceea că întruchipează perfect omul obișnuit: colegul săritor de la muncă, vecinul îndatoritor, pietonul gata mereu să ajute bătrânicile în a trece strada, nepotul ascultător, dispus să facă toate cumpărăturile mătușilor chinuite de artrită. Todd e tipul de la vulcanizare care-ți pune cauciucurile de iarnă fără să aștepte ciubuc, studentul prezent la toate orele, gata să-ți împrumute noțilele de la cursuri și caietul de teme, întotdeauna făcute la timp, grădinarul cartierului, care aspiră frunzele, plantează și tunde gardul verde, locatarul-model care planifică dezinsecția pentru toți vecinii, într-o desăvârșită ordine, discreție și disciplină. Todd este ultimul om de pe lumea aceasta care și-ar deranja vecinii, cu bormașina, sâmbăta la ora 7 dimineața.
Prin înfățișare, comportament, vestimentație, Todd reprezintă, prin excelență omul normal, the average dude, care își începe ziua cu cele mai bune și onorabile intenții. Lucru care nu-l oprește să ucidă cu sânge rece, preventiv, dacă situația impune minimizarea riscului de a fi prins în flagrant (spre deosebire de Tommy, care omoară la impuls sau de Joker, care devine letal ca formă închipuită de apărare). Todd ia, fără să clipească, viața unui copil pentru a preveni o ipotetică fugă, eliminând astfel un martor nedorit la jefuirea unui tren cu substanțe chimice periculoase. De asemenea, își sugrumă camerista atunci când aceasta, conștiincioasă curățătoare de praf, dă peste un teanc de bani, ascuns într-una din cărțile bibliotecii. Recunoscător pentru calitatea muncii depuse până atunci, îi oferă o înmormântare creștinească în adâncimile deșertului din Albuquerque.
Fig. 3 Todd, pătruns de savoarea vieții, în timpul unei melodii de dragoste, pe care o trăiește cu toată ființa sa. În portbagaj, într-un covor pe post de giulgiu, camerista. (sursa: Netflix / El Camino)
Băieții răi au stârnit întotdeauna o inexplicabilă fascinație, prin trăirile extreme pe care le degajă cu o intensitate aparte. Fie că emană un comic de situații și de caracter inconfundabil, cum e cazul lui Tommy deVito sau o acumulare dramatică și o tensiune care erupe necontrolat, în valuri de sadism și pusee viscerale, ca la Joker, psihopații (din filme sau nu) au această capacitate de a reliefa instinctele tenebroase ale fiecăruia dintre noi și apucăturile malefice.
Privindu-i, ca într-o oglindă, putem distinge fiecare, la o analiză amănunțită, răul pe care l-am putea face dacă am purta, pe rând, inelul lui Gyges, capabil să ne facă invizibili și imuni în fața consecințelor morale, dacă nu pentru o zi, atunci măcar pentru câteva ore, cât ține magia unor filme memorabile precum Goodfellas, Joker sau El Camino. Pentru că în fiecare dintre noi zace, încarcerat în adâncimile subconștientului, un mic psihopat care aplică, telepatic, tot soiul de procedee fizice neortodoxe vecinului cu bormașina de sâmbătă-dimineața.