În 2009, când James Cameron a scos din vastele sale laboratoare și studiouri de filmare primul Avatar, lumea a rămas cu gura căscată înaintea spectacolului 3D oferit de film. Era o adevărată revoluție vizuală și criticii de film și publicul i-a trecut cu vederea lui Camerun toate minusurile din povestea sa science-fiction, „mâzga” siropoasă care s-a prelins peste tot în film, ignorând chiar și accentele de militantism ecologic propagate în film, spre deliciul Gretei Thunberg. Filmul lui Camerun a ridicat foarte sus ștacheta efectelor vizuale, în 2009.
Iată că acum, la aproape 14 ani de la primul Avatar (2023 de-abia a început), James Camerun ne propune un al doilea Avatar, Calea Apei, cu promisiunea unui Avatar 3 și chiar 4. Numai că acest nou Avatar, desfășurat tot pe Pandora, of course, se întinde pe parcursul a mai bine de 3 ore de film, când întreaga poveste ar fi putut fi urmărită într-un desen animat 3D de vreo 30 de minute. Așa, totul este întins sub ochii noștri cu niște efecte vizuale care pot fi regăsite în orice joc PlayStation (4 sau 5) bine făcut și care te lasă să ajungi la scorul maxim dacă ești bun, inventiv cu resursele și trigger happy.
Avatar: The Way of Water (2022)
Evident, ideea de bază a avatarului, trupul creat artificial, având o altă biologie decât cea umană, care poate fi pilotat de la distanță după ce-l „îmbraci”, rămâne baza întregului film, însă, spre deosebire de primul film, acum pare doar o resuscitare a unei garderobe de costume pentru ca James Cameron să se poată bălăci într-o altă poveste siropoasă extraplanetară în care fostul pușcaș marin, Jack Sully (Sam Worthington), rămâne să trăiască în trupul său artificial albastru printre băștinașii pădurii imense, în mijlocul tribului său, alături de războinica Na’avi, Neytiri (Zoe Saldana). Au trecut anii și cei doi trăiesc fericiți împreună cu odraslele lor și restul tribului. Însă „oamenii din cer” (the sky people) își fac din nou apariția, conduși de același malefic colonel Miles Quaritch (interpretat magistral de Stephen Lang), „avatarizat” și el și plutonul său de soldați profesioniști, care vrea să-și răzbune înfrângerea. Acesta se oprește o clipă în fața rămășițelor sale pământești, rămase în junglă de data trecută (fusese între timp clonat) și ca un răspuns la celebrul monolog hamletian, to be or not to be, declamat cu scăfârlia lui Yorrick în mână, Quaritsh își spulberă propriul său craniu. O scenă cu adevărat memorabilă. Și momentele cu o asemenea greutate și putere de sugestie se opresc aici. Filmul lui James Cameron continuă într-o peltea bine colorată și augmentată cu efecte speciale și o varietate de noi ființe, de data asta acvatice, căci suntem în lumea apei (o fi vreo aluzie la producția din anii 90 a lui Kevin Costner, Water World, la fel de întinsă pe o durată incredibilă și extrem de plictisitoare?). Oamenii recifelor, ai apei, sunt un trib condus de Ronal (Kate Winslet) și războinicul Tonowari (Cliff Curtiss), iar Neytiri, Jack Sully și copiilor se refugiază în mijlocul lor. Sunt urmăriți de Miles Qaritch și oamenii săi, sunt vânați de ei și le aduc oamenilor recifurilor confruntarea lor.
Și cu asta, tranziția spre lumea apei se încheie. Întreaga acțiune devine un joc video fără prea multă profunzime, fără emoții din cale-afară de intense. Ai mereu impresia că ai văzut desene animate 3D mai motivate emoțional și că oferta de pe PlayStation începe să semene a cinematografie interactivă. Filmul lui Cameron, care acum se menține încă în fruntea titlurilor răsplătite din greu la Box Office, a costat și el câteva trilioane de dolari, însă mi se pare o poveste întinsă prea tare, un cașalot imens ajuns, din nefericire, la țărm și nimeni nu-l poate salva de acolo. Poate că următoarele Avataruri cameruniene îi vor da drumul înapoi în lumea din care a venit, cea a fanteziei inventive tehnologic și susținute emoțional. Ca în primul Avatar…
