Folosindu-se de o puternică încărcătură critică, manifestată prin redarea extravagantă, dar care apelează la purul, nemanipulatul adevăr, Brazil capturează prejudecata societății lipsite de încadrare istorică, transformând imaginația, calitatea umană cea mai luată în derâdere de către elitism, în unica escapadă din prizonierat.
Regizat de Terry Gilliam – geniul în artă comică – creierul din spatele Monty Python and the Holy Grail (1975) dar și al metafizicului The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009), Brazil îmbină labirinticul lui Kafka cu distopicul lui Orwell, într-o viziune a viitorului, – acțiunea se petrece în anul 1985 – din perspectiva unei realități alternative. Rămâne de dezbătut veridicitatea prognozelor proiectate prin metatext, fie pentru că erau deja existente în perioada premierei filmului, fie pentru că s-au manifestat ulterior, fie pentru că ele au existat mereu. De necontestat este însă apropierea factuală, sensibilizată prin hilar și absurd, traumatizant de palpabilă și dificil de integrat în nișa distopiei – a unui viitor de temut, care încă nu a fost realizat.
Omniprezența birocrației se integrează până și în arhitectura filmului, acțiunea fiind amplasată într-un gri oficial, printre blocurile din beton, în cadrul unei metropole englezești. Orașul nu are nume, iar asta intensifică atmosfera de universalitate. Timpul și spațiul, încadrarea undeva și cândva anume în secolul 20 își pierde din importanță. Singura realitate este cea totalitară, abolitoare de orice dimensiune filosofică, unde pragmatismul domină. Figurile feminine îmbătrânite, forțat victoriene, sfidătoare temporal, suprapun secolele, culminând alături de industrialismul funcțional al clădirilor înalte, al birourilor claustrofobice.
Titlul producției poate părea la o primă vedere ieșit din context; el reprezintă însă o ultimă fărâmă de speranță, o escapadă din materialsmul brutal în însoritul mal al mării, pe o plajă fierbinte.
Sam Lowry (Jonathan Pryce) este un simplu pion în rețeaua birocratică, un funcționar acomodat cu latență familară, în funcție de care își îndeplinește mecanic sarcinile. Mama sa (Katherine Helmond) însă, care dispune de autoritate în rândul conducerii, îl forțează să accepte un post superior, fapt care conduce la o primă conștientizare fatală. Dând dovadă de nepricepere, de superficialitate și de neglijență, ministerul de stocare al informaților, unde lucrează Sam, face o greșeală de nume decisivă, condamând la moarte un om nevinovat, decizie care lasă în urmă o văduvă, precum și trauma pe care o trăiește o tânără vecină (Kim Greist), ce rămâne șocată de felul brutal prin care condamnatul este capturat. Adevăratul vinovat este însăși Harry Tuttle (jucat de Robert De Niro), un tehnician liber profesionist, recunoscut pentru eficacitatea sa și pentru refuzul de a fi subjugat, de a deveni o parte din sistem.
Un om cu o creativitate deosebită, rătăcit printre mulțimile identice, Sam dispune de o imaginație bogată și de vise pe măsură. Vecina rebelă, pe care o vede o singură dată, îi apare sub forma unei muze angelice, stârnind în el pasiune și o dragoste de nepotolit, în timp ce pe el se proiectează drept un erou în armură. Pentru a ajunge la misterioasă figură feminină, Sam acceptă noul post care îi poate oferi acces la informațiile de care are nevoie. Astfel află numele fetei – Jill Layton – și încearcă să își impună adorația în singurul mod pe care îl cunoaște, prin forță.
Finalitatea dură, care, prin recursul la tortură, stabilește granițele sistemului represiv (și amintește de cel inchizitorial), criticat printre alții de Michel Foucault și reprodus în A Clockwork Orange (1972), produce, inevitabil, o imagine referențială, și anume cea a lui Alex Delange în scaunul de execuție. Prin peisajul de coșmar și prin abolirea oricărei speranțe, filmul a fost respins iar regizorului i-a fost permisă difuzarea doar după o luptă îndelungată, mesajul fiind considerat în nonconformitate cu așteptările publicului. Cu toate aceste, Brazil a devenit un film cult pentru genul SF, finalul său fiind considerat unul dintre cele mai dificile de digerat, dar necesară prin extirparea oricărei sensibilizări.
Brazil descrie o societate inconfundabil totalitară, dar care poate fi regăsită chiar și în sistemele alternative. Lipsa, dusă la extreme, a unei umanități, automatismul angajaților – Sam însuși manifestându-și îndurarea pentru văduva victimei prin oferirea formularelor – vizează contemporanul ca sursă de inspirație. Monstruozitatea caracterelor nu este sugerată doar narativ, ci și vizual, există o abundență a personajelor feminine, matusalemice, deformate de nenumăratele operații faciale, destinate, de fapt, perfecționării fizice. În nuanțele fumurii și de albastru static, prezențele vegetale ori animale devin absurde. Alimentația constă în bile omogene, nedefinite, de materie incoloră, insipidă, a căror gust ori esență poate fi dedusă doar din pozele care le acompaniază.
Brazil este referențial și pentru 12 Monkeys (1995), de la care împrumută construcția și utilitatea tehnicilor folosite de birocrați, remodelate din piese vechi; calculatoare miniaturale, în jurul cărora pornesc conflicte și concurențe legate de proprietate. Totodată, omniprezența unei supravegheri, mesajele amplasate în fiecare cadru, care atestă lipsa intimității, precum și informările înspăimântătoare, cu scop motivațional, ce sugerează omogenitatea și destinul comun, fără de scăpare, întăresc autoritatea unui sistem marca The Matrix (1999), diferența principală fiind lipsa unei pilule albastre care permit evadarea din Real. Proiecțiile lui Sam reprezintă doar o amăgire nepermisă și finalmente pedepsită.
Brazil reprezintă mai mult decât o critică adusă monotonului, care anulează sistematic orice particularitate a realului; filmul este concretizarea luptei regizorului cu cenzura sfidătoare, o luptă realizată cinematografic, dar care se dezvăluie privitorului ca o alegorie pentru viața reală; idealul eliberator rămâne un țel irealizabil, precum visul protagonistului. Distopic prin tematică, producția lui Giliam nu este neapărat apanajul exclusiv al tărâmului science fiction, deoarece are rădăcini veridice, care oglindesc fidel actualul. Filmul omagiază creativitatea, imaginația, fără să o aducă neapărat la nivelul divin al trapei de evadare, dar căreia îi atribuie unui statut de medicină efemeră, locală, care confirmă existența unei lumini aproape stinse, dar care totuși, încă are puterea să pâlpâie plăpând în eternul întunecat.
