De fiecare dacă când citesc un roman sf, sau mă uit la film din același gen, îmi pun următoarea întrebare: povestea prezentată poate fi adaptată unui roman, sau film, clasic? În cazul lung metrajului Cerul de la miezul nopții, în regia lui George Clooney, după romanul Good Morning, Midnight de Lily Brooks-Dalton, răspunsul este nu. Doar dacă nu am forța logica și ne-am închipuii că undeva, pe Pământ, ar exista o zonă protejată, un paradis, ferit de tot ce este rău. Nu este cazul.
Încă de la început suntem puși în fața unei situații excepționale, chiar dacă nu ne este foarte clar din ce ar consta ea. Pământul se află într-o fază avansată de distrugere. Atmosfera devine irespirabilă, nivelul radiațiilor tot mai crescut, iar oameni, cei care pot, se mută în adăposturi subpământene. Profesorul Augustine Lofthouse, bătrân și aflat într-o fază terminală a unei boli nenumite, refuză să părăsească Observatorul unde lucrează, situat în nordul Canadei, zona artică, motivându-și opțiunea prin inevitabilul sfârșit al tuturor. „Toți vrem să ajungem acasă”, îi spune un coleg, „Unde-i asta?”, îl întreabă profesorul, „Bănuesc că pentru tine-i aici.”.
În același timp este introdusă Sully, o tânără astronaută, gravidă, aflată pe drumul de întoarcere dintr-o expediție de cercetare a satelitului lui Jupiter K-23. Acest satelit, studiat de Augustine în tinerețe, poate susține viața. În film Sully ne este prezentată culegând probe și mergând printr-o vegetație viguroasă, fără echipament de protecție sau butelii de oxigen. La orizont se vede Jupiter și un alt satelit. Priveliștea este extraordinară, chiar dacă complet nerealistă.
Cu toată neclaritatea din debutul filmului, știindu-l pe Clooney, meticulos și atent la detalii, aveam convingerea că toate aceste bucăți de puzzle se vor îmbina. Însă lucrurile s-au mai complicat un pic, până a se clarifica.
Singurătatea lui Augustine va fi întreruptă de o fetiță, aparent uitată acolo în graba evacuării. Pe numele ei Iris (Caoilinn Springall), aceasta îl va impulsiona pe profesor să caute o soluție la problema care-l frământa și pentru care rămăsese acolo. Iată cum piesele de puzzle încep să ofere primele imagini din întreg. Profesorul încearcă să ia contactul cu naveta spațială Æther (Eter), pentru a-i avertiza pe astronauți cu privire la dezastrul de pe Pământ, respectiv pentru a-i determina să se întoarcă pe satelitul K-23.
Apropo de satelit. Probabil că vă veți întreba dacă el există, sau dacă el ar putea exista. Din câte se știu până acum, și cu ajutorul telescoapelor s-au descoperit peste 80 de sateliți ai planetei Jupiter, niciunul din sateliții ginaticei planete gazoase nu poate susține viața, așa cum o concepem noi. Distanța față de Soare este uriașă, abia 1% din radiația solară ajunge la Jupiter. Jupiter emite constant o radiație ucigașă, mult peste ce poate suporta corpul uman. Marii sateliți Io, Europa, Ganymede și Callisto nu au atmosferă respirabilă și nici suficientă gravitație pentru a-și păstra atmosfera. Despre Europa se știe că ar avea un ocean subteran, format din apă lichidă (adică sub un strat gros de gheață), datorită frecventelor gheizere. Căldura necesară păstrării apei sub formă lichidă provenind de la energia mareeică, uriașă datorită prezenței în proximitate a lui Jupiter.
Chiar dacă K-23 este un satelit fictiv, povestea este frumoasă și, așa cum am scris la început, tipică universului science fiction.
2 comentarii
Un film ce l-am așteptat cu oarece interes, după prezentarea de aici din revistă și după trailer-ul de pe Netflix. Dar interesul nu mi-a fost satisfăcut de produsul final. Imagini frumoase, actori buni, poveste stearpă și puțin credibilă. Și lung, prea lung.
Poate datorită înclinării mele spre hard SF nu am putut înghiți „gălușca” cu satelitul lui Jupiter. Și drumul de întoarcere, cu tot bombardamentul de meteoriți! Hm! Spectaculos, totuși. După atâtea filme bune cât de cât corecte științific (Marțianul, Interstelar îmi vin acum în minte), nu înțeleg de ce pentru unele nu sunt consultați și oameni care se pricep la părțile ce țin de știintă. Conceptul navei Ether însă mi-a plăcut și aș fi vrut să văd mai mult din ea. Și scena cu încercarea de a o salva pe Maya la întoarcerea în navă mi-a plăcut.
George Clooney a fost însă acolo! Bătrân, bolnav și singur, personajul a fost bine conturat de un Clooney îmbătrânit, bărbos și slăbit. Lupta lui cu frigul, cu viscolul, cu apa înghețată, cu lipsa medicamentelor și aparaturii medicale, dar și lupta internă, cu propria minte au fost epice. Iar finalul, cu fetița care a fost, dar n-a fost de fapt, a mai adăugat un nivel la complexitatea filmului.
Prost cu P mare dar rar gasesti ceva bun la sectiunea SF-uri.
Cliseul cu copilul ramas in urma, cliseul cu alcolismul – filmul e varza, nu am rezistat nici pina la jumate.
Dar daca vreti ceva ca lumea cautati Electrical Dreams (eu il am pe Amazon Prime) ep 6, 9 si 10, la fel, 5 nu e rau.
La capitolul carti, am luat recomandarea cuiva si am citit The Chronoliths de Robert Charles Wilson (Cronolitii, tradusa la Nemira cred). Problema aici e ca povestea e foarte buna dar nu e destul de ampla pentru a „scoate” un roman din ea. Ar fi fost o excelenta povestire scurta de maximum 30 de pagini dar asa sint capitole intregi „de umplutura” cu chestii casnice, divort, travel etc.