Dacă tot vine Holloween-ul (sau Ziua Morților pentru cei mai anti-globaliști dintre voi) m-am gândit să scriu o recenzie în contul unei rubrici mai vechi pe care o țineam în altă parte și care se preocupa exclusiv de filme, cărți și jocuri vechi și prăfuite, dar care încă merită revăzute, recitite, rejucate, etc. Și cum nu se poate un Holloween fără Stephen King (au mai încercat și alții, dar lista de filme adaptate după cărțile regelui e atât de cuprinzătoare încât nu ai cum să o eviți) m-am gândit să vorbesc un pic despre Christine, un exemplu bun despre cum adaptările nu ar trebui să fie fidele materialului sursă; ba chiar nici nu au cum să fie uneori. Și e mai bine așa.
Nu trageți! Știu că sunt printre voi dintre aceia care cred că nici unul dintre filmele după King nu sunt bune, sau că doar vreo 2-3 merită văzute, dar nu e așa. Ba e chiar invers. Dar doar în măsura în care regizorii au libertatea de a schimba materialul sursă după bunul plac – mă gândesc la Kubrick, Darabont, Reiner, sau Garris, care au și cele mai bune adaptări după romanele și povestirile regelui.
Anul 1983 a fost bunicel pentru cinematografia americană: Scarface, Terms of Endearment, Return of the Jedi, Videodrome (ok, dacă insistați punem și Flashdance), iar pentru Stephen King a fost un an peste medie – The Dead Zone, Cujo, Christine și The Woman in the Room (debutul regizoral al lui Darabont), adică cel puțin 2 filme prea-prea și foarte-foarte, produse într-o perioadă în care regizorii de filme horror încă se chinuiau să treacă de la Kensingtone Gore la o versiune mai puțin vâscoasă de sânge și la efecte speciale mai rezonabile, chiar dacă, de cele mai multe ori sucul de roșii a fost (și este) mai potrivit pentru genul de delir pulp-fiction din lecturile lui King. Este totuși deceniul lui Sam Kinison și Roger Dangerfield, deși asta nu e neapărat un lucru rău.
Firește, mă refer la The Dead Zone și Christine, care fac pasul în față pentru că în spatele lor se află David Cronenberg (Scanners, Videodrome, The Brood, The Fly, eXistenZ) și John Carpenter (Halloween, They Live, The Thing, Escape from New York, Ghosts of Mars), adică doi dintre cei mai buni regizori de science fiction și fantasy cu buget mic, la modă în anii ˈ80, care revoluționaseră, ori erau pe cale să o facă, nișa mică și prea puțin prizată în mainstream a genului horror – în toate formele lui.
Fanii Stephen King probabil că deja își dau ochii peste cap – Christine, vor spune ei, e o adaptare prea simplă, căreia îi lipsește vlaga narativă a romanului din care se inspiră, un high school horror movie fără prea mare pretenție, alta decât să-și ucidă distribuția de actori tineri în feluri cât mai inventive și mai memorabile. Eu pot să le spun că deși au drepate, de fapt nu au, pentru că atunci când schimbi mediul artistic, dacă dezasamblezi povestea originală și dai la o parte bucată cu bucată tot ce nu poate fi trecut dintr-o parte în alta, Christine e povestea un mașini demonice care își acaparează treptat proprietarul – un tânăr licean neadaptat, protagonistul tipic povestirilor lui King, scriitor recunoscut de altfel pentru vigoarea cu care își scrie personajele marginale, neputincioase, încremenite în rolul de victimă.
Pentru cei care nu au citit cartea și nu au văzut nici filmul, Christine este un Plymouth Fury din 1958, o mașină cu o istorie întortocheată, care ajunge, prin conjunctura nefavorabilă a unor drame familiale, să fie posedată de o voință distructivă și criminală, una oarecum feminină (sau feminizată), care este cumpărată de Arnie Cunningham (jucat în film de Keith Gordon), un tip, după cum spuneam, inteligent, dar interiorizat, cu prea puțini prieteni (de fapt doar unul – Dennis – celălalt personaj principal), cocoloșit de părinți și cu nevoi sexuale pe măsură. Christine devine pentru el un mediu de exprimare a tuturor frustrărilor acumulate în anii de liceu și, mai ales, în relație cu eternii bullies – alte personaje pentru care King are o obsesie ce se întinde pe cel puțin 4 decenii (cred că putem să îi zicem așa – obsesie – altfel ar trebui să îi punem eticheta de „reciclare”)
În ecuația acestei relații deja bolnăvicioase apare inoportun și personajul feminin – o tipă atrăgătoare pe nume Leigh – care agită lucrurile și mai tare, mai ales când Christine, o prezență uneori erotică, alteori maternă (Sofocle likes this) o privește pe prietena lui Arnie drept o provocare și încearcă să o ucidă.
De fapt, și aici au dreptate fanii lui Stephen King, Christine nu e o singură poveste, ci chiar două: prima dintre ele, cea mai simplă, este cea a unei mașini ucigașe, răzbunătoare, lipsită de scrupule (cum ar putea avea?) care se poate repara singură și care în fiecare seară iese la o plimbare și îi strivește pe toți cei care îi greșesc lui Arnie. Cealaltă, care vine din abilitatea lui King de a oferi semnificații profunde unor teme la prima vedere ridicole, este despre obsesie și alienare, despre frustrarările care se pot acumula până la explozie – una necontrolată, care dezintegrează destine și sfărâmă relații și vieți. La fel de bine, romanul lui King ar putea fi despre droguri, sau alcool, (dacă nu e deja – multe sunt) și despre calea cea mai simplă prin care cel care este împins până la un punct maxim de presiune, ajunge să împingă înapoi, să își piardă controlul și să acționeaze din impuls.
Și totuși, să ne întoarcem la Carpenter, pentru că povestea de mai sus s-a mai spus. Și cred că suntem cu toții de acord că nu toate filmele bune trebuie să fie despre cât de grea e viața de adolescent. În egală măsură filmul este o odă sex, drugs and rock and roll a teribilismului, a dependenției de adrenalină și a validării instante, unde mașina și iubita, cele două ipostaze semnificative ale vieții oricărui tânăr, ajung să se lupte pe viață și pe moarte. Iar personajul principal este Christine, un Plymouth Fury de 2 tone, o mașină cu personalitate, ușor iritabilă, al cărei singur scop este să își fericească iubitul. Carpenter alege astfel calea cea mai simplă pentru a transfera pe film povestea încâlcită a romanului, de fapt singurul fel în care poți să aduci pe ecran o bună parte din cărțile lui King – îți alegi protagonistul, iar scenariul îl scrii în jurul lui: Christine e loială, Christine e răzbunătoare, Chrstine e maternă, Christine e afectuoasă. Christine ucide în cele mai inventive feluri pe oricine încearcă să îi facă vreun rău lui Arnie: strivește, izbește, incendiază (da, nu mă întrebați cum, dar o face), strangulează, apoi se întoarce cuminte acasă și așteaptă. Celelalte personaje sunt bidimensionale și neinteresante, cum îi șade bine oricărui adolescent, pentru că ele sunt doar decorul în care se manifestă Christine și se desfășoară această interacțiune amoroasă bizară.
Carpenter știe cum să o pună pe Christine în lumina cea mai favorabilă, tocmai pentru a-i oferi centrul atenției: camera e poziționată să filmeze de jos în sus (puteți să îi ziceți și low angle shot dacă vă e mai ușor) pentru a oferi o senzație de autoritate și dominare; alteori obiectivul se apropie foarte mult de caroserie, un gest de legătură și intimitate; apoi, de fiecare dată când Arnie o privește de la depărtare, camera e întotdeauna lângă el, iar Christine aștaptă singură, pare aproape stingheră și nelalocul ei. E, de fapt, calitatea exersată a lui Carpenter de a spune povestea unei relații erotice (de dominare, supunere și abandonare) prin meta-limbajul cinematografic, fără prea multe ornamente și zornoane de text. Coloana sonoră adaugă acestui tip de comunicare nonverbal dintre film și public – este muzica unei generații rebele, care și-a privit mașina drept o cale către libertate și un mijloc sexual: George Thorogood and The Destroyers, Buddy Holly, Little Richard, Rolling Stones, Danny and the Juniors.
La Stephen King, și e pentru a nu știu câta oară când o spun (vă știți voi cui), filmul și romanul funcționează cel mai bine atunci când nu sunt comparate, mai ales dacă regizorul alege să își asume independența de a trata materialul sursă după pofta inimii. King, trecut pe film ad litteram, își pierde cele mai bune calități – răbdarea de a construi personaje complexe și abilitatea de a le crea decoruri potrivite unde se pot exprima natural. Însă, pot să fac o concesie: poate că fără King, Christine ar fi dispărut într-o grămadă de alte ciudățenii de categorie B – clovni ucigași, câini turbați, hoteluri bântuite, copii și pisici posedate, etc. (fiți siguri că filmele astea ar fi existat) – dar tocmai pentru că ele vin ca o completare sau o alternativă la poveștile interesante, uneori nebunești, alteori delirante, dar întotdeauna ieșite din comun ale regelui, le fac să fie chiar și azi vizite la cinematograf (sau unde vedeți voi filmele) de unde ieși zâmbind complice, exclamând încântat: „pfoai, ce tare! e o mașină ucigașă și un triunghi amoros!” Și nimic nu e mai fain de atât.
1 comentariu
O recenzie foarte reusita! Nu tin minte sa fi citit o recenzie la teribilul Christine mai buna ca aceasta. Felicitari, domnule Vicol!