Filmul lui Nae Caranfil Closer to the Moon nu trebuie privit ca relatarea unui fapt istoric. Anecdotica bizară, nespecifică epocii (complotul a cinci prieteni care pun la cale un jaf la Banca Națională în 1959, în condițiile în care leul românesc nu mai valora mai mult decât prețul hârtiei sale, iar briganzii erau cetățeni onorabili, apropiați puterii) constituie doar pretextul, scheletul epic pe care regizorul construiește un superb joc de idei cinematografice. Să le luăm pe rând.
Scenariul. Povestea nu este în sine complicată, însă este povestită extrem de dinamic, cu multe întorsături, alambicat. Tânărul român Virgil, ospătar la un restaurant din București, locuiește în gazdă la o familie de evrei bătrâni. Din discuțiile cu evreul, și citindu-i colecția de reviste de cinema, Virgil prinde interes pentru arta cinematografului. Într-una din zile este martor la o filmare pe strada unde își avea locul de muncă. Entuziasmat, pune mâna pe camera lor de filmat, iar la sfârșit își permite un mic suvenir: fură o pancartă pe care scrie SE FILMEAZĂ. Scena următoare se petrece un an mai târziu, în sala de tribunal. Aflăm că grupul de infractori care a jefuit Banca Națională este condamnat la moarte. Un șef cu propaganda vine cu ideea să se toarne un film cu reconstituirea jafului, spre a fi difuzat la orașe și sate. Este angajat un regizor, un operator, iar actorii sunt chiar făptașii. Grație unui concurs de împrejurări, tânărul Virgil ajunge să își vadă visul cu ochii, acela de a fi angajat la filmare în calitate de cameraman. Așa se face că recunoaște în actori pe cei care au făcut falsa filmare la care fusese martor în urmă cu un an. Povestea sare înapoi în timp în momente anterioare jafului, în anturajul celor cinci prieteni evrei. Aflăm motivele care i-au determinat să facă această nebunie gratuită. Aflăm că singura femeie din grup, Alice, se oferă să participe la acțiune în schimbul protejării fiului ei minor, care trebuia să rămână ascuns, neimplicat. Revenim la jaf, cu care ocazie aflăm că fiul recalcitrant al femeii nu s-a putut abține și a venit și el să facă fotografii la fața locului. Salt în timp înainte, la filmarea reconstituirii. Evreica îi cere ajutorul lui Virgil, să o ajute să îl mai vadă o dată pe fiul ascuns la evreul gazdă – vă amintiți, cel cu revistele Cinema. În timpul în care se consumă ultima noapte de dragoste a lui Alice, Securitatea filează din stradă.
Las sub tăcere ultima parte a poveștii. Scenariul este echilibrat, bine dozat, conduce povestea alert, fără nici un moment de stagnare inutilă, drept către deznodământ. Există un complot, există o rezolvare a situației critice care se conturează spre finalul filmului, există un climax.
Imaginea. Există o scenă genială în film, care numai ea singură ridică valoarea filmului până la cele mai înalte cote. Este scena de pe terasă. Cele cinci personaje iau un fel de cină de taină, cu luna în spate. Aici, unul dintre personaje, Max, soțul Alicei, care are ciudata idee a jafului, reușește să îi convingă pe toți ceilalți să participe la joc. Felul cum se poziționează personajele, cum se ridică de pe scaun și cum iau loc, raportul de înălțime dintre ei, dinamica și tensiunea scenei, toate aste elemente fac din acest cadrul unul din cele mai bune pe care le-am văzut în filmul românesc. Genial!
Regia. Regia este acea componentă a operei cinematografice care leagă ideile împreună și le dă un sens unitar. Jocul actorilor, scenografia, costumele, scenariul, toate sunt subsumate unei viziuni unitare, viziunea regizorului. Ideea filmului este aceea că arta (în particular arta cinematografică) este creditată ca cel mai fidel martor al adevărului. Adevărul nu este adevăr câtă vreme se menține la fapta anecdotică, ci este adevăr din momentul în care este asumat de construcția artistică. Faptul anecdotic rămâne unilateral, subiectiv, limitat, pauper, mizer, fără sens, absurd. Construcția artistică îl ridică mai aproape de lună. Întocmai ca și destinul celor cinci protagoniști: au renunțat la un viitor care se profila clar mizerabil, pentru o clipă de strălucire care îi va proiecta în eternitate.
Această idee cinematografică este susținută pe un story antrenant, optimist, cu ajutorul unei scenografii sugestive. Epoca respectivă este cunoscută ca una de scurtă revenire a decadenței burgheze interbelice. Existau restaurante luxoase, existau meniuri extravagante. Scriitorii contemporani povestesc despre asta. Actorii fac un jos disciplinat, ies în evidență personajul Flaviu (evreul bătrân – Allan Corduner) dar și Max (soțul Alicei – Mark Strong).
Closer to the Moon este un film dificil, dar frumos, îndrăzneț, inovativ, un film de idei.
