Nu e un secret că îmi plac filmele de categorie B. La fel și orice altă manifestare artistică ce, din anumite motive, asumate sau nu, tind, prin calitatea lor aparent neșlefuită și deseori contestată, să intre în canonul culturii pop. Tocmai pentru că, în mare parte, mediul artistic din care provine se preocupă, la fel ca cel mainstream, de aspecte universal umane, iar, artistic (și bugetar) apelează la inovație, improvizație și experiment.
Însă, datorită nișei în care se exprimă, subapreciate în general, (SF, fantasy, horror, etc.) relevanța mesajului și a manifestului artistic s-a pierdut cu totul printre duzinele de roboți, monștri, fantome și vrăjitori, ori în vâltoarea marketingului și a propriului succes – deși le recunoaștem meritele artistice, The Thing (1982), Planet Terror (2007), They Live! (1988), The Last Starfighter (1984) nu sunt canon– spre deosebire, de exemplu, de 2001: A Space Oddyssey (1968) sau Blade Runner (1982). O fi mediumul, dacă nu e mesajul.
Astea fiind zise, aștept ca de după un paravan să iasă chiar domnul McLuhan și să mă dezaprobe, ori chiar să mă admonesteze. S-a mai întâmplat și înainte. Nu trebuie să predai cursuri la Columbia University ca să citezi aiurea sursele. Așa că nu dați cu parul, deocamdată.
Corespondentul literar al filmelor de categorie B este, după cum bine știți, literatura pulp, poate la fel de ingrată și de capricioasă ca cinematografia. De exemplu, istoria îi consemnează pe Ray Bradbury și pe H. P. Lovecraft ca scriitori de pulp fiction care mai apoi au intrat în main-stream, dar nu le conferă aceleași locuri privilegiate lui Robert E. Howard și lui Clark Ashton Smith, poate printre cei mai influenți scriitori de la Weird Tales Magazine, dar și din istoria literaturii de gen.
Înainte să fiu acuzat de preaslăvirea unei categorii de scriitori care au fost trecuți în anexele istoriei literaturii, ar fi bine să menționez că undeva în josul listei de autori faimoși care au scris pulp mai sunt și Ron Hubbard sau Ed Wood. Cel puțin unul dintre ei își merită locul. Vă las pe voi să decideți care.
Și apoi, mai e Stephen King, care, precum un colos (măcar pentru numărul de romane și volume de povestiri – 61), stă cu un picior bine înfipt în literatura de nișă, iar cu celălalt (mai mic) în mainstream. Inevitabil, s-a remarcat și în cinematografia de tip B – Carrie (1976), Pet Sematary (1989), The Running Man (1987), The Mist (2007) – unde, cred eu, îi șade cel mai bine, mai ales pentru că e teritoriul în care doar ingeniozitatea narativă poate surprinde vizual felul visceral și personal al scriiturii lui King.
Între timp, romanele sale au făcut și pasul cel mare, fie că au fost cu binecuvântarea lui – Shawshank Redemption (1994), The Green Mile (1999), ori că a rămas neînduplecat până astăzi și a încercat de mai multe ori să discrediteze (pentru că nu ar fi fost în spiritul romanului) una dintre cele mai bune adaptări ale secolului trecut, și în mod cert cea mai bună după oricare dintre cărțile sale: Shining (1980), în regia lui Stanley Kubrick.
Conflictul dintre King și Kubrick s-a rezolvat printr-o remiză, nici nu avea cum altfel, deși polemica film vs. carte încă își găsește destui adepți. Fanii lui King susțin că o bună parte din degradarea psihică a lui Jack Torrance, cercetată pas cu pas de către scriitor, de fapt miza volumului, a fost ignorată de către Kubrick, iar personajul interpretat de Jack Nicholson are valeitățile unei decupaj de carton – bidimensional și neinteresant. La rândul lor, cinefilii consideră că demersul vizual – mediumul – (pe care regizorul l-a perfecționat) are net de câștigat în fața unei investigații poate prea complicate, dar și neinteresante din punct de vedere cinematografic. King îl preferă pe Torrance, în timp ce pe Kubrick îl preocupă personalitatea hotelul Overlook, pe care o și îmbogățește adăugându-le inspirat pe cele două fetițe gemene, a căror imagine a devenit pop-culture. Dintr-o asemenea dezbatere, în care e greu să înclini pentru unul sau celălalt, câștigat a ieșit publicul (cititor sau privitor), căruia i s-au servit două produse artistice de cea mai bună calitate (pentru că Shining este un roman bun – care depășește nișa pulp-fiction).
În siajul acestei istorioare, potrivită pentru sertarul cu excentricități artistice, în 2013 King a publicat o continuare a romanului Shining (a cărui recenzie vă invit să o citiți alăturat, la Daniel Timariu) intitulată Doctor Sleep, care urmărește evenimentele de după moartea lui Jack Torrance și a incendiului ce mistuie hotelul Overlook. Protagonistul este Danny, puștiul înzestrat cu puteri telekinetice, care, urmând traiectoria deja cunoscută a copilului cu părinți alcoolici, ajunge și el, adult fiind, să aibă probleme cu băutura. Fără să fi strălucit în vreun fel, cartea a intrat rapid în anonimitatea literaturii de duzină (raftul lui King e destul de generos). Apoi, în 2019, într-un an destul de bogat pentru cinematografia inspirată din cărțile scriitorului american – In the Tall Gras, IT (Chapter 2) și Pet Sematary – romanul a fost adaptat de către regizorul Mike Flanagan, care mai înainte lucrase la Geraldˈs Game (2017). Înainte de premieră, însuși King a declarat că este o producție pe gustul său.
Anticipat de o mulțime de fani drept filmul horror al anului, așteptat cu nerăbdare de către cititorii săi, rezultatul a fost dezamăgitor, fapt de altfel previzibil. Motivul însă nu ține doar de calitatea în sine a producției, ci pentru că se substituie (atât narativ, cât și vizual) capodoperei lui Kubrick, de la care împrumută scene fără a fi capabilă să le echivaleze satisfăcător.
Danny Torrance (interpretat de un Ewan McGregor rigid și neconvingător), alcoolic de meserie, este încă bântuit de fantomele hotelului Overlook, care îl urmăresc oriunde s-ar duce, dar și de tragedia din copilărie, care lasă urme adânci în psihicul său. Pentru a scăpa de vizitele nocturne ale rezidenților morți, Danny recurge la capcane psihologice sub forma unor cutii de fier, în care fantomele sunt închise și ținute prizoniere. Complementar acestui fir narativ, aflăm de existența unei societăți secrete, The True Knot, ai cărei membri consumă the shine/strălucirea copiilor, lucru care le permite să trăiască mii de ani și să aibă puteri supranaturale. Povestea e ușor de anticipat, mai ales că se desfășoară într-o singură direcție, și anume înfruntarea finală dintre Danny, care între timp se împrietenește cu o fată – Abra– la rândul ei posesoare de puteri telekinetice, și membrii (a se citi răufăcătorii) acelui cult.
Firește, după cum probabil ați ghicit, lupta se va duce pe coridoarele hotelului, întregul film fiind doar un pretext pentru a-i târî pe protagoniști acolo unde a început totul – dar, paradoxal, într-o versiune vizuală și narativă mai apropiată de cea a lui Kubrick decât cea a lui King. Totuși, pare că regizorul a vrut să îi facă dreptate celui din urmă, deoarece scenariul încearcă, fără prea mult succes, să tranșeze psihologia și destinul lui Danny, care ajunge, spre sfârșit, în poziția (papucii) tatălui său.
Însă, intenția lui Mike Flannagan este sabotată sistematic de felul în care este construit protagonistul, dar și personajele din jurul său: ați cititi bine – „răufăcători” – pentru că majoritatea sunt desprinși din fabrica de filme cu supereroi. Au puteri diferite, la care recurg constant (o fată își controlează psihic adversarii, liderul cultului poate să îți intre în minte și să planteze „idei”, Danny și Abra pot discuta telekinetic de la mii de kilometri depărtare), mai ceva ca mutanții din X-Men, lucru pe care filmul nu se teme să îl ascundă, ci îl perpetuează în defavoarea elementului horror, care e subțire, ori aproape inexistent.
Din păcate, tensiunea creată în Shining lipsește aici, iar reîntoarcerea la Overlook pierde din miză. Scenele de pe coridoarele bântuite nu beneficiază de claustrarea și de atmosfera sumbră pe care o perfecționa Kubrick, de originalitatea vizuală, de ingeniozitatea montajului, a muzicii și a mișcării camerei, prin care regizorul reușea să echivaleze alienarea mentală a lui Jack și a familiei sale.
În Doctor Sleep, hotelul devine un element strident, disproporționat în economia unei povești lipsite de pretenții artistice, al cărei final se rătăcește într-un labirint narativ care ar fi putut să funcționeze decent și fără reîntoarcerea la același Overlook.
În absența acestui tribut întortocheat, adaptarea lui Mike Flanagan ar fi fost un fantasy – thriller (cu câteva elemente de horror) numai bun pentru o sâmbătă seară, întrucâtva neobișnuit, cu personaje relativ interesante și cu un final mai mult sau mai puțin satisfăcător. În schimb, regizorul ține morțiș să ne reamintească, fără pic de sfială, că Doctor Sleep este continuarea legitimă și serioasă a unuia dintre cele mai bune filme ale secolului trecut, capcană pe care și-o sapă singur și apoi, tot singur, se aruncă în ea.
Astfel, din păcate, Doctor Sleep e nici prea-prea, nici foarte-foarte, suficient pentru a-l trimite rapid în anonimitatea filmelor care nu livrează ceea ce au promis, dar, mai important, îndeajuns pentru a-l numi pe Kubrick câștigător pe termen lung. Astfel, deși în cinematografia de tip B King strălucește, în lumea mare a filmului Shining pare să fi fost un fenomen unic, care nu dă semne că se va repeta prea curând. Ce păcat!
