GELLER (HOTLY): There’s an intimacy involved in playing eXistenZ that is beyond description. It has to be experienced. And frankly, the two-player version is the most exquisitely intense. Wouldn’t you like to play with me?*
Obsesia pentru realitățile virtuale și impactul tehnologiei AI asupra vieților noastre nu e de ieri sau de azi, ci de alaltăieri. În anii ’80-’90, odată cu explozia pieței jocurilor video, am început să ne întrebăm cât va mai dura până ce realitatea noastră va putea fi înlocuită de una artificială. Sau dacă nu cumva trăiam deja într-o simulare generată și controlată de o inteligență artificială (malefică), din care nu mai aveam cum să ieșim.
Un coșmar, desigur, dar unul extrem de atractiv pentru industria de la Hollywood, care a început să producă filme pe bandă rulantă, în care diverși protagoniști rătăceau prin lumi mai mult sau mai puțin înfricoșătoare. De la Videodrome (1983) și Total Recall (1990) la The Lawnmower Man (1992) și Strange Days (1995), David Cronenberg, Paul Verhoeven, Brett Leonard sau Kathryn Bigelow încercau să ne avertizeze că tehnologia ne invadează viețile și mintea. Păzea! Un mesaj lipsit de echivoc, deși cam banal.
Vârful a fost, fără îndoială, prin stilistică și scenariu, Matrix-ul fraților (și surorilor) Wachowski, cel puțin prima parte a trilogiei, al cărei scenariu descria o lume post-apocaliptică în care ființele umane sunt baterii ce alimentează atât roboții care au cucerit și distrus civilizația umană, cât și un simulacru al realității, menit să ne țină subjugați și liniștiți.
Cam în aceeași perioadă a apărut și unul dintre cele mai bune filme regizate de David Cronenberg – eXistenZ – un sci-fi horror care a trecut neobservat de mulți dintre fanii genului, preocupați fie să citească literatura (maculatura) pseudo-filosofică despre adevăratele semnificații ale matricei, fie să se înțolească în paltoane de piele și să irite pe toată lumea la vreun rave.
De fapt, în anumite privințe, eXistenZ e mai bun decât Matrix, sau cel puțin mai onest în felul în care își transmite mesajul, mai ales în relație cu posibilitățile financiare pe care le-a avut. Într-o lume a viitorului, Allegra Geller (Jennifer Jason Leigh), un designer de jocuri, creează un „joc video” a cărui asemănare cu realitatea este aproape perfectă. Consola este organică și se conectează direct în sistemul nervos al jucătorului, printr-un „port” aflat în coloana vertebrală. Simularea este atât de apropiată de lumea noastră încât ea și Ted Pikul (Jude Law), bodyguard-ul ei, încep încet-încet să nu mai distingă între realitate și artificial. Nici ei, nici noi, acesta fiind pariul filmului, care te provoacă să găsești detaliile și indiciile care ar da de gol dacă cei doi protagoniști navighează un alt nivel al jocului sau dacă evenimentele care se succed aleatoriu semnifică trecerea din real în ireal.
Unde eXistenZ depășește Matrix este în felul în care Cronenberg construiește relația dintre protagoniști (mă scuzați, dar interacțiunea Neo-Trinity e mai plată decât pusta Banatului) și în simplitatea cu care este construit mesajul – unul totuși apocaliptic (Matrix e un film bun, dar e un film de acțiune bun).
Cei doi, Allegra Geller și Ted Pikul, sunt, comportamental și intelectual vorbind, în sfere opuse. Ea este determinată, voluntară, bătăioasă, protectivă, o dominatrix într-o industrie controlată de bărbați și destinată tot lor. El e naiv, isteric, ipohondru și complet nepregătit pentru misiunea pe care o primește, aceea de a o apăra pe Allegra de pericolele care o pândesc la fiecare pas.
Din pricina rolurilor inversate, între ei se dezvoltă o legătură care se sprijină mai degrabă pe lipsurile emoționale ale fiecăruia, dar și pe erotismul simbolic al conectării reciproce la o consolă vie, făcută din carne și oase. Cronenberg nu ezită, prin scenele în care cei doi își stimulează reciproc „porturile”, cu salivă sau lubrifiant (uneori impulsiv, alteori fără consimțământ), ca mai apoi să se „penetreze” cu cablurile de acces, să sugereze o conexiune primitivă bazată exclusiv pe nevoile primare și pe sex – pierderea realității înseamnă o rătăcire intelectuală și emoțională care dă frâu liber comportamentului animalic, antisocial, abuziv.
Aceste derapaje se reflectă în felul în care eXistenZ începe să-și genereze singur arhitectura și personajele – rodul unor excitații iraționale, uneori carnale, alteori vomitive, deseori violente, o lume care a regresat și s-a predat impulsurilor primitive.
În acest viitor distopic, însăși realitatea este în pericol, iar sfârșitul nostru, inevitabil. Totuși, există o rază de speranță. Un grup anarhist, „Realiștii”, complotează împotriva Allegrei Geller („Death to the demoness!”) și sunt convinși că, dacă o vor ucide și vor distruge consola organică, realitatea va supraviețui. Prin urmare, aceștia trimit după ea asasini și oferă o recompensă uriașă pentru oricine o capturează. Nimeni nu mai este de încredere, nici măcar mentorul Allegrei (Ian Holm) sau vreun străin aparent inofensiv (Willem Dafoe) la care cei doi încearcă să se refugieze. E, în fond, lupta dintre cei care își doresc schimbarea și cei care se opun acesteia, între progres și conservatorism.
Înainte să vă alegeți o tabără, există totuși o nuanță. eXistenZ nu este doar produsul inventivității Allegrei, ci și al zecilor de milioane de dolari cheltuiți de o corporație umbrelă care își dorește să producă și să profite, chiar dacă prețul este o schizofrenie generală (sună cunoscut?). Pe de altă parte, fanatismul „Realiștilor” îi plasează pe aceștia în categoria teroriștilor dispuși să ucidă inclusiv oameni nevinovați pentru a ieși victorioși (sună cunoscut?). Astfel, simularea și realitatea se contopesc într-o halucinație dezaxată, amândouă fiind regresii evidente ale oricărui viitor în care am dori sau am putea să trăim.
Nu știu dacă David Cronenberg a „ghicit” ce ar putea să fie, ori dacă regizorul doar a exploatat inteligent, la fel ca alții din breasla sa, posibilitățile viitorului în relație cu noile tehnologii, dar eu, după ce am văzut filmul, am simțit nevoia să mai las telefonul din mână, să ies de pe social media și să-mi scot un pic capul pe geam. Nu de alta, dar vine toamna, se întorc ploile, frunzele se colorează frumos, iar simularea generată de matrice îmi acoperă inima cu ceva – cu umbra unui copac sau, mai bine, cu umbra ta.
