Heavy Metal (filmul)(timp de citire: 2 minute)

Realizat în 1981 Heavy Metal a ajuns în scurt timp să fie considerat un film cult printre fanii animațiilor science-fiction. Regia este semnată de britanicul Gerald Potterton (cunoscut și pentru celebrul Yellow Submarine, din 1968, și bazat pe muzica trupei Beatles) iar producția de Ivan Reitman și Leonard Mogel, ultimul fiind și editor al revistei Heavy Metal.

Filmul este o compilație de mai multe povestiri science fiction și fantasy publicate în revista americană Heavy Metal asemănătoare prin violența limbajului, nuditate și sexualitate. Filmul a fost criticat pentru sexism și naivitate infantilă. Fiecare parte a filmului (Soft Landing, Grimaldi, Harry Canyon, Den, Captain Sternn, Neverwhere Land, B-17, So Beautiful & So Dangerous, Taarna și Epilogue) a fost realizată de o altă casă de animație.

Stilul diferit al animațiilor ce compun filmul este ceea ce-l evidențiează printre multe altele, dar este și ceea ce-l trage în jos. Există un fir logic ce-l străbate de la un cap la altul. Este vorba de un meteorit verde, numit Loc-Nar, ce împrăștie frică și teroare, corupându-i până și pe cei mai buni, dar nu pe toți! Însă diferența de stil se vede. Un ilustrator precum Richard Corben, ce și-a pus amprenta pe întregul conceput, nu se poate rupe complet de staticismul benzilor desenate. Asta se vede mai ales în secvența Den, unde un tânăr găsește un meteorit ciudat ce-l transportă pe o altă planetă. În timpul călătoriei puștiul se maturizează ajungând din tinerelul tocilar un Adonis plin de mușchi și cu mare priză la tinerele locale ce se întrec în a-i oferi favoruri sexuale.

Fiecare secvență-povestire din film poate fi analizată separat și se pot găsi atât părți bune cât și rele. Dincolo de Loc-Nar, meteoritul cel rău, muzica conduce la o oarecare unitate a secvențelor. Pe coloana sonoră se regăsesc trupe celebre precum: Black Sabbath, Nazareth, Devo, Blue Oyster Cult, Journey, Sammy Hagar, Trust sau Grand Funk Railroad. Muzica este mai puțin dură decât ar sugera titlul, bucățile muzicale fiind excelent alese!

Personal am îndrăgit prima poveste mai coerentă, cea cu taximetristul Harry Canyon, un individ sictirit, plictisit de meserie, de New York și dama fatală ce aproape i-a pus capăt carierei. Povestea are sens și este bine pusă în valoloare de animație (spre deosebire de alte părți, cum am spus și mai sus, mai degrabă forțat animate). Autoironia, filosofia simplă, dama fatală, mafioții fără scrupule, fundalul unui New York distopic, crează un noir extrem de reușit.