Cum e noul Star Wars (definiția oximoronului)? Îmi vin multe analogii în gând. Câteva:
E ca un spectacol de teatru radiofonic interpretat integral de Ilie Dobre. E ca un negustor care-și strigă marfa la tarabă într-un târg magrebian, într-un suk, cum ar veni, gesticulând și țipând frenetic atunci când ochii trecătorilor cutează a se desprinde de mărfurile sale.
Disney e un salesperson care vrea să-ți vândă telefonic un produs pe care ți l-a mai vândut deja, un produs pe care tu îl mai ai de nu știu câte ori prin casă, dar îți iei în fiecare an unul nou, ca prostul (că cine știe?), iar vânzătorul te ține două ore la telefon deși tu vrei să închizi după primele cinci minute.
Ochiul regizoral suferă de o formă acută de ADHD, n-are răbdare să se oprească asupra unui moment mai mult de câteva secunde, sunt mai multe cut-uri pe minut ca-n pădurea amazoniană, totul se petrece într-un ritm furibund, e tensiune constantă și personajele răsuflă greu la capătul fiecărei scene. Cât despre poveste….
Filmul arată bine, dar la ce folos…?
Spuneam mai demult că „Star Wars” a avut o evoluție unică în istoria cinematografiei, de la proiect ambițios dar plin de greșeli la – în urma unui montaj de excepție – blockbuster, apoi la cult classic, apoi a renunțat la clasicism și a devenit pur și simplu un cult. Cu milioane de adepți. Doar că într-o manieră invers-șiită, al doisprezecelea imam – și, deci, căpetenia incontestabilă a acestei religii, pe numele lui George – a părăsit corabia, după ce s-a înălțat (la ceruri) pe o stivă de patru miliarde de dolari (zero-cinci), iar cultul a fost preluat de un consiliu director, care se străduiește teribil să recruteze noi adepți din rândurile puștimii.
Doar că – surpriză! Tinerii nu mai sunt dați pe spate de aceste filme profund comerciale, avataruri ale primelor trei. Și am avut șansa să aflu asta chiar din gurile lor, la orele de engleză. Filmul le-a stârnit sictir, efectele speciale nu-i mai impresionează, iar ingredientul cheie al oricărui produs artistic de succes – o poveste reușită – lipsește, din păcate, ca în toate reiterările „Star Wars”, de la „The Return of the Jedi”, aș spune, sau de la prequels, să nu fiu rău.
Chiar nu mai e nimeni în stare să scrie o poveste legată, logică, frumoasă, ce prinde oricând la orice generație? L-au pus la Force Awakens pe Lawrence Kasdan (care a scris „The Empire Strikes Back”) dar l-au limitat la a scrie un scenariu leit primului „Star Wars” (acea nouă speranță, rămasă de ani buni). L-au pus pe Ryan Johnson să dinamiteze povestea, sperând să stârnească vâlvă printre fani, dar pe lângă faptul că le-a „înșelat așteptările”, nu a reușit mai nimic… mai curând să-i înfurie pe înveterați și să-i nedumirească pe neofiți. În final, i-au dat frâiele lui J.J. Abrams, care știe să regizeze filme de acțiune, asta-i limpede, dar care n-are nici cea mai vagă idee despre cum se scrie un scenariu bun.
Și astfel, tinereii au întors spatele imamilor-corporatiști: iranic, nu?, dat fiind că Disney e un ultra-gigant care s-a adresat și se adresează în bună măsură copiilor.
Mai rămâne o singură întrebare, din categoria spoiler, așa că aliniat nou:
Date fiind vârstele personajelor din întreg timeline-ul „Star Wars”, cum a izbutit Palpatine, la o vârstă foarte avansată, decrepit și ars pe întreaga suprafață a corpului, singuratic și în mod evident necăsătorit, să procreeze, și pe deasupra cu cine? Să nu-mi spuneți că a folosit forța și de data asta… Oare i-a plăcut? Oare o făcea des? Nu-mi vine în minte decât chipul descompus la lui Ian McDiarmid, rânjind în timp ce spune „good, good”. Știu, nu pare o preocupare serioasă, dar e singura care mi-a stârnit un vag interes: povestea lui Palpatine, reșapat acum din lipsă de antagoniști, era poate cea mai interesantă din toată cronologia. Și au… to.
