The Haunting of Hill House – calea lungă și prea puțin luminată care te întoarce de unde ai plecat(timp de citire: 8 minute)

Știu că sunt printre voi care, la fel ca mine, au o pasiune pentru filmele horror de duzină, fie că sunt gothic, slasher, found footage, monster, etc., producții în care regizorul, și scenariul, respectă cu strictețe rețeta folosită și răs-folosită de cel puțin 50 de ani încoace (deci ori clasicele jump scares, ori felul inventiv prin care personajele principale – tineri atrăgători – sunt urmărite/terorizate/ucise/dezmembrate, etc.).

În mare parte, nișa horror a ieșit de puține ori din găoacea stilistică în care zace (delicios de) confortabil, preferând să fie un consumabil de vineri seara. Totuși, ca peste tot, excepții sunt – filme deja cult, care ori fac parte dintr-un canon al bizareriilor (Suspiria, Eraserhead, Santa Sangre, Let sleeping corpses lie), sau al celor clasice (Nosferatu, Faust, The Cabinet of  Dr. Caligari),  poate al celor mai faimoase (Shining, Exorcist, Psycho, Rosemary`s Baby), ori al celor mai recente (Get Out, The Witch, The Blair Witch Project, The Ring). Într-o categorie aparte, cu o singură poziție pe listă, hai să îi spunem Canonul Tulburător, Debusolant și Suprarealist, putem să vârâm și explorarea stilistică a lui Dali și Buñuel – Un Chien Andalou, mai ales că, în mare măsură, face bine la orice listă.

Totuși, în ultimii ani, filmul horror a reușit cu greu să scape de eticheta de „entertainment” cu care s-a căpătuit, mai ales când politica marilor case de producție a fost ori să investească în vreun remake (obosit) după unul dintre producțiile clasice ale genului (Carrie, Halloween, Evil Dead, The Thing, Poltergeist), ori să împingă în față copii mai mult sau mai puțin reușite ale rețetelor de care aminteam mai devreme, care, deși consumabile, nu adaugă cu nimic genului. Apoi, odată cu apariția platformelor de streaming, deci a bugetelor mari care au fost reinvestite în seriale și miniserii, nișa a primit un nou impuls cu câteva producții care au renăscut interesul pentru acel „ceva mai mult” care caracterizeaza și justifică existența Netflix, HBO Go, HULU sau canalul de filme și seriale a lui Mickey Mouse – deși aici încă nu m-am edificat că, de fapt, nu ar fi vorba despre altceva decât un castel magic de bani (la tine mă uit, Mando).

Mă refer la Penny Dreadful, The Terror, The Mist, (poate) The Walking Dead, sau American Horror Story – aici cu un asterisc: a început decent și după 2 sezoane a sfârșit, și încă o face, după alte 7 sezoane, absolut oribil. Temele sunt în mare parte aceleași, pare că și filmul horror a ajuns la o epuizare a subiectelor – case bântuite, creaturi supranaturale însetate de sânge, vrăjitoare, criminali în serie, fenomene inexplicabile, etc. O parte din aceste producții, de bine, de rău, nu discutăm asta aici, fac și următorul pas – alătură elementului horror teme secundare, unele relevante social – Lovecraft County, de exemplu, și rasismul în America); ori explorează profunzimea relațiilor umane și felul în care se țes ele după o traumă care dă peste cap viața unei familii – The Haunting of Hill House.

Apărut în 2018, The Haunting of Hill House a fost creat de Mike Flanagan – un regizor deja obișnuit cu genul horror – a mai regizat (la o mulțime e și scenarist) Dr. Sleep, Gerald`s Game, Oculus,  Absentia, Hush, Before I Wake, și este o adaptare a romanului scris de Shirley Jackson, una din autoarele de referință ale genului. Cartea a mai fost adaptată de două ori până acum, prima dată în 1963 (se numește doar The Haunting) de către Robert Wise, și este un clasic al genului, un film absolut excepțional, care exploatează cu mare abilitate zona gri dintre paranormal și nebunie, dar și relația dintre sexualitate și obsesie – ce face și cartea, de fapt – iar apoi în 1999, un remake despre care nu am să vă spun mai multe pentru că nu e nimic de spus – e oribil (ok, Catherine Zeta Jones e foarte atrăgătoare, dar ăsta e un lucru deja evident).

Miniseria își alege însă un drum oarecum independent de romanul lui Jackson (și de cele două adaptări) pentru că nici nu avea cum să facă altceva, mai ales că, pus cap la cap, are 9 ore și 32 de minute, deci suficient timp încât să exploateze mai toate temele cărții și să adauge câteva din propriul buzunar. Acțiunea se desfășoară pe două planuri temporale – o familie de arhitecți care se mută, alături de cei 5 copii, într-o casă bântuită și traumele prin care trec, apoi prezentul în care, după ce reușesc să scape din Hill House, se luptă cu trecutul pe care nu îl înțeleg în totalitate și pe care îl internalizează fiecare altfel. Ok, știu că tocmai ați citit, în mare parte, scenariul de la Shining/Dr. Sleep, dar The Haunting of Hill House e mult mai mult decât ce au încercat să facă Flanagan și King cu continuarea romanului din 1977/a filmului lui Kubrick.

Punctul forte al miniseriei, cred eu, este felul în care sunt tratate și se desfășoară relațiile dintre cei cinci frați (și surori) și tatăl lor, una disfuncțională, lipsită de orice urmă de încredere, a paranoiei care însoțește o familie între membrii căror s-au creat falii (egoism, consum de droguri, manipulare și șantaj emoțional) de netrecut. Sursa și cauza acestor interacțiuni ratate o reprezintă moartea mamei lor în Hill House, un sfârșit brutal, de neînțeles pentru ei, după ce femeia, copleșită de influența negativă a casei, pe fondul unor slabiciuni psihice (mai mult sugerate), se sinucide. Spre deosebire de roman, în producția lui Flanagan, nu există niciun dubiu că Hill House nu ar fi bântuită, e genul Overlook Hotel, în care timp de un secol oamenii au trăit nefericit și au murit în condiții suspecte, de cele mai multe ori violent.

Astfel, prea mici ca să fi înțeles atunci, dar suficient de mari încât sfârșitul tragic al mamei lor să lase urme adânci, cei cinci își navighează maturitatea fragilă, scenariul fiind o explorare a tuturor moștenirilor trecutului și felul în care psihologia adultului poate să vireze către auto-distrugere (în mai toate formele ei) – alienare, sinucidere, nestatornicie, control obsesiv, nebunie; și apoi către reconciliere cu prorpiul trecut, prin etapele deja cunoscute: negare, furie, negociere, depresie și acceptare – de fapt personajele își împrumută caracterul chiar de aici.

Totuși, nu vă speriați, filmul nu se tranformă întru totul într-o dramă de familie de tip Hallmark, iar elementele horror nu trec în plan secund, ele fiind, de fapt, catalizatorul care declanșează etapele finale ale tuturor traumelor strânse în fiecare dintre personaje. Flanagan știe momentul potrivit pentru sperietură, unde să acumuleze tensiune, ce fel de lumină să folosească, unde se potrivesc cel mai bine clasicele jump scare, ori cum să folosească în favoarea scenariului cât și ce vedem din forțele malevolente care stăpânesc Hill House. Mai mult, în afară de momentele specifice oricărui film horror, marele avantaj al seriei e că reușește să ofere, de exemplu prin felul în care se plasează personajele în decor, deci printr-o compoziția atentă și o cinematografie studiată, acea atmosferă apăsătoare, de rău augur, care încarcă privitorul de anxietate (mai ales prin normalizarea unor practici de care ne ferim în general – prepararea unui cadavru la morgă) și îl ține încordat până la sfârșit.

Hunting of Hill House nu a intrat într-un canon al filmelor sau miniseriilor horror, nu a trecut suficient timp, și probabil nici nu o va face. Pe alocuri suferă, ca mai toate producțiile noi, de acea nevoie de a nu livra în totalitate ceva mult prea diferit, mai ales că industria de film azi e cash-grab și contează mai mult să satisfaci un public larg, servindu-i ceva ce a mai văzut deja și este pe placul majorității, iar miniseria nu se sfiiește să facă și asta. Simți pe parcurs că Flanagan ar fi putut să meargă mai departe, să ofere mai mult, să exploateze mai visceral posibilitățile vizuale ale unei asemenea povești, și, din punctul acesta de vedere, analizând retrospectiv, The Haunting of Hill House are aceeași problemă pe care a avut-o Dr. Sleep – dacă nu am fi avut exemplele tuturor capodoperelor horror pe care le-am menționat în primele paragrafe, probabil că miniseria ar fi putut să fie una dintre cele mai bune filme ale genului său. În schimb, rămâne la nivelul „bun de vizionat, o recomandare pentru sâmbătă seară!”