Permiteți-mi să mă plâng.
După două trilogii ratate și câteva spin-off -uri pe care nu le-a cerut nimeni (dar care au umflat binișor conturile Disney), chiar și cei mai răbdători dintre noi au renunțat să mai aștepte un film bun (sau decent) Star Wars. Ne-am mulțumit (și încă ne mulțumim) cu trilogia originală – pe trei sferturi perfectă (nimănui nu-i plac ewokșii) – și privim nostalgici, sau fals nostalgici, spre universul creat cu bani puțini, presărat cu nenumărate probleme de producție, dar la care, alături de George Lucas, a lucrat o echipă de artiști talentați a căror preocupări nu includeau exclusiv cercetările demografice asupra publicului de cinema și a psihologiei părintelui cumpărător de jucării și tricouri.
Pentru că trilogia și spin-off-urile Disney par a fi un studiu sociologic mascat – „Cum anume să mulțumești, în secolul 21, cât mai mulți plătitori de bilet”– ce încearcă să găsească o formulă ideală prin care să împace toate generațiile poftitoare de Star Wars (cu accent pe cele mai tinere). Rețeta este următoarea: un soft reboot care să nu se îndepărteze prea mult de evenimentele originale, cu personaje subțirele, ușor de identificat (un nou Han, un nou Luke, un nou Vader), a căror funcție este aceea de a sprijini narativ miza reală a întregului demers cinematografic – scenele de acțiune care se derulează cu viteza unui cal de curse hrănit cu jăratec (posibil provocatoare de atacuri epileptice, după cum am fost avertizat la începerea filmului) – și a cărui deznodământ este previzibil: binele învinge.
Firește că din acest punct de vedere, Star Wars, fiind tributar monomitului campbelian, nu a avut niciodată o poveste deosebit de complexă, una a zonelor gri, a moralităților relative (excepția fiind Han Solo, care îl împușcă pe Greedo), iar miza a fost întotdeauna călătoria și desăvârșirea eroului (și a personajelor secundare) – un basm în spațiu, după cum știm deja. Toate celelalte aspecte cad pe plan secund și se substituie acestui demers – cel al arcurilor narative: Luke devine Cavaler Jedi și îl înfrânge pe Împărat; Han Solo, pilotul cinic, ajunge prietenul de nădejde al Rebeliunii – în Imperiul Contraatacă (1980), punctul focal se mută pe el, iar contrabandistul devine pentru o vreme chiar arhetipul eroul campbelian (nu este întâmplătoare rivalitatea cu Luke pentru afecțiunea Prințesei Leia); Leia încalță papucii de viitor lider al Noii Republici; iar Anakin/ Darth Vader este mântuit de păcatele trecutului atunci când se întoarce împotriva Împăratului.
Restul filmului se însăilează după criteriile cinematografiei tributare atât producțiilor din anii ˈ30, cât și a filmografiei lui Kurosawa, ingrediente pe care Lucas le-a aruncat și amestecat în creuzetul cu nave spațiale, săbii laser și Imperii Galactice.
Cei mai optimiști dintre noi sperau că întreaga afacere se va termina aici. Dar nu a fost să fie. Între timp, în prequels-uri (1999-2005), Lucas a reușit să distrugă sau să banalizeze tot ce construise cu două decenii mai devreme: Anakin, deranjat de asprimea nisipului, ucide copii și se lamentează constant maestrului său, Obi Wan Kenobi (ca buni prieteni ce erau!); Forța, acea energie metafizică, omniprezentă, care alimentează și unește toate formele de viața de pe cuprinsul Galaxiei, este doar o acumulare mai mică sau mai mare de micro-organisme care trăiesc în circuitul sangvin; Maestrul Yoda (cel mai înțelept dintre Cavalerii Jedi) poate face prăpăd atunci când vârsta i-o permite, iar Padmé Amidala moare pentru că…renunță să mai trăiască.
Pentru o clipă ne-am gândit cu toții să devenim trekkies. Totuși, i-am mai dat o șansă. Apoi, în 2015, odată cu primul episod din noua trilogie Disney, am înțeles că franciza Star Wars a ajuns, de fapt, o vacă de muls extrem de scumpă, hrănită artificial, care produce lapte la comandă. Sub poleiala unui CGI care astăzi nu mai impresionează pe nimeni, în 2019, la capătul unor scenarii confuze, strâmbe, și cu multe lipsuri, pe care nimeni nu se mai chinuia să le urmărească, Rey, într-un moment tributar confruntării dintre Harry Potter și Voldemort, își ucide bunicul, pe Palpatine, și se declară (nimeni nu prea știe de ce) un Skywalker. Restul personajelor nu beneficiază de vreun deznodământ care să le scoată din semi-anonimitatea în care s-au zbătut cale de trei filme – alta decât o îmbrățișare și o strângere de mână prietenească.
Și totuși, printre straturile cepei (degerate), surprinzător, franciza s-a îmbogățit cu un protagonist interesant, sosit din altă parte. În toamna lui 2019, Disney a lansat un nou serial, The Mandalorian, pe care fiecare dintre noi l-a privit cu suspiciunea celui înșelat de prea multe ori. Scris de Jon Favreau (care a mai regizat Iron Man și Iron Man 2) producția se adresează în aceeași măsură și generațiilor nostalgice după caracterul așezat și după universul vintage (al efectelor practice) din trilogia originală. Ba mai mult, Favreau s-a reîntors la o construcție narativă, dar și vizuală, inspirată din vechea cinematografie japoneză – Lone Wolf and Cub (aventurile unui ronin care cutreieră Japonia alături de un copil), regizat de Kenji Misumi dar și la Yojimbo (povestea unui ronin care eliberează un sat stăpânit de tâlhari), capodopera lui Akira Kurosawa, cărora le oferă patina pulp-fiction a westernurilor presărate cu anti-eroi, marca Sergio Leone sau John Ford.
Evenimentele se petrec cândva după Bătălia de pe Endor din Întoarcerea lui Jedi (1983), printre ruinele Imperiului Galactic. Mando este un vânător de recompense lipsit de scrupule, care primește un contract pentru un fugitiv, pe care trebuie să îl aducă înapoi viu sau mort. Descoperă că este vorba despre un copil (pui?) din rasa lui Yoda și firește că nu îl omoară, dar nici nu îl predă, ci îl salvează și pornește la o plimbare prin Galaxie, urmărit de agenții unei enclave a Imperiului, care supraviețuise pe Tattooine sub comanda unui ofițer jucat de Werner Herzog. Intențiile lor sunt mai puțin decât onorabile: vor, probabil, să găsească o cale prin care să se folosească de abilitatea lui, Baby Yoda (nu are nume) de a folosi Forța.
Drumul său se intersectează cu alți mandolorieni – ultimii supraviețuitori ai unei societăți războinice, misterioase, stârpite de către Împărat în războaiele cu Rebeliunea, care trăiesc după un cod militar strict – dar și cu tâlhari intergalactici, cu contrabandiști, sau cu săteni neajutorați pe care îi scapă de la ananghie.
Între timp, după cum era de așteptat, Mando se atașează tot mai mult de BY, despre care nu aflăm mare lucru, doar că e destul de puternic încât să îi salveze pielea mandalorianului, dar și suficient de simpatic încât să devină memă (aici e rostul său). Decizia de a introduce un nou/alt/același Yoda a fost, cred eu, una de marketing – și anume: stârnește suficient de mulți fani cu decizii interpretabile, iar aceștia, involuntar și deseori mecanic, îți vor întoarce serviciul și vor deveni agenți de promovare pe toate rețelele de socializare și în grupurile de discuție de pe internet.
Pentru că serialul asta încearcă să facă: fan service de la un capăt la celălalt – atmosfera, cinematografia, efectele practice și locațiile sunt puternic tributare trilogiei originale, la care face constant trimiteri. Ceea ce nu este neapărat o problemă, atâta vreme cât sunt făcute inteligent și, speram eu, subtil – lucru care însă nu se întâmplă în fiecare episod. Spre sfârșitul sezonului devine clar că producția este o pastișă a primei jumătăți a primului Star Wars (1977), menită să mulțumească o anumită categorie de nostalgici care nu mai găseau în noile filme altceva decât un șirag de explozii și urmăriri printre asteroizi, destinat tinerilor cu deficit de atenție.
În plus, pentru a justifica explorarea unui univers deja cunoscut, dar și pentru a dezvălui istoria personajului principal și a motivației acestuia de a renunța la mercenariat, scenariștii au recurs la compromisul unei practici destul de banale (care îl apropie de filmele lui Misumi) – aș numi-o aventura săptămânii – în care fiecare episod se desfășoară după tipicul deja bătătorit al rețetei din serialele cu Xena și Hercule: locație-problemă-soluție, timp în care mai aflăm câte ceva despre erou – un sat de pescari prăduit de tâlhari (Seven Samurai), un grup de mercenari care îl trădează, un alt vânător de recompense care îi ia urma etc. Desigur că în spatele armurii impenetrabile se ascunde o inimă mare, dispusă la auto sacrificiu, a cărui empatie izvorăște din evenimentele tragice pe care le-a trăit în copilărie – un clișeu la îndemână, dar destul de neconvingător, deoarece privitorul sesizează destul de repede fractura narativă: cum se poate ca un personaj atât de cinic și nemilos (ucide pe aproape oricine fără niciun gram de remușcare) să se sucească brusc și să își pună pielea în băț pentru un broscoi despre care nu știe aproape nimic și față de care nu are nicio datorie? Probabil pentru că e suficient de simpatic (trebuie să o recunosc), încât să își pună în cap toate scursurile Galaxiei.
Totuși, serialul are o dublă calitate, pentru care merită urmărit în ciuda neajunsurilor de mai sus: istoria mandalorienilor (care apar înainte doar tangențial: Boba Fett și Jango Fett) este interesantă – războinici neînfricați (asemuiți vizual spartanilor), care trăiesc după un cod al onoarei inspirat din filosofia stoicilor (This is the way – Aceasta e calea se repetă ca o mantră), și care au fost înfrânți și epurați în războaiele cu Imperiul. Acum trăiesc în grupuri mici și ascunse, răsfirate la marginea Galaxiei, unde lucrează ca mercenari. Nu își dau casca jos niciodată (cel puțin de față cu altcineva) fapt care simbolizează apartenența și dedicarea la codul anterior menționat, care se situează deasupra propriilor interese individuale (dar și a identității, a trecutului, a dorințelor și a sentimentelor războinicului din spatele armurii).
Celălalt aspect interesant este felul în care scenariștii reușesc să descrie vidul de putere creat de moartea Împăratului, luptele și războiul cu facțiunile fanatice ale Imperiului, vânătoarea și eliminarea celor care l-au susținut pe Palpatine, dar și suspiciunea pe care toată lumea o are față de recent instaurata Nouă Republică, ce încearcă să înglobeze vechile regiuni și structuri ale Imperiului. În plus, pentru prima dată după multă vreme, scenariul este destinat (și) unui public adult – universul Mandalorianului este o lume a frontierei, un vest sălbatic de tip spaghetti, populat aproape exclusiv de anti-eroi și de răufăcători care nu au nicio remușcare atunci când ucid sau trădează pe cineva.
Nu știu în ce măsură detaliile de mai sus compensează lucrătura specifică Disney, cea a momentelor naive, a mizelor mici, a sensibilizărilor forțate, a evenimentelor irelevante, în fond aceleași probleme care bântuie franciza Star Wars de aproape patru decenii – un exemplu: era necesar ca regizorul să ni-l arate pe Mando fără cască la sfârșitul sezonului? Oare nu era mai interesant dacă filosofia din spatele codului de onoare al mandalorienilor se prelungea și către publicul privitor? Astfel am fi devenit părtași la regulile universului – nimeni nu trebuie să îi vadă chipul! În schimb, Favreau ne-a confirmat ceea ce știam deja: nu e nimic spectaculos în spatele măștii, Pedro Pascal arată ca el însuși, iar rolul pe care îl face e chiar OK.
Pentru fanii înrăiți, The Mandalorian este doar o încercare aproximativ decentă de a restitui atmosferei Star Wars acea textură de junkyard, de improvizație artistică, de basm în spațiu cu tentă western, dar care sub o lupă mai atentă se dezvălui drept un simplu demers de marketing, care încearcă să satisfacă și acea felie a fanilor care jinduiesc după noi aventuri galactice, dar în totul în alt registru decât s-a întâmplat în ultimele 7-8 filme.
Totuși, pentru cei care nu urmăresc franciza cu pixul în mână, gata să ia notițe și să se certe cu străini pe reddit despre cele mai mici nepotriviri, ori despre detalii care nu mai corespund de la o trilogie la alta, The Mandalorian este un amestec decent (potrivit noilor curente din cinematografie – remake/reboot/prequel/sequel) de science fiction, western și filme de aventură (fie că sunt japoneze sau din anii ˈ30), care vă va menține suficient de interesați încât să vă amintiți peste un an, atunci când e anunțat sezonul 2, că urmează, în sfârșit, ca scenariștii să dezvăluie numele real al lui Baby Yoda.