Mărturisesc: iubesc TBS-urile, mai mult ca orice alt gen de jocuri. Îmi place să stau și să cuget în liniște următoarea mișcare. Să plănuiesc. Să ticluiesc. Să urzesc. Asta poate pentru că în viața reală sunt mai apucat de felul meu și mă avânt cu capul înainte. Am început cu Age of Wonders, care m-a introdus în lumea fantasy cam în aceeași perioadă în care îl descopeream pe Tolkien. Despre AoW am scris un articol deja (vezi: Alte câteva jocuri vechi (dinainte de 2010) care te vor face să exclami: „Sunt un nostalgic incurabil” – Partea 1: Age of Wonders – Galaxia 42), știind că nu se află totuși în topul preferințelor nimănui. Altele sunt TBS-urile despre care toată lumea vorbește azi cu nostalgie: Disciples II și Heroes of Might and Magic III.
Voi începe cu Heroes III, pentru că l-am descoperit primul, prin clasa a VIII-a, la un vecin de bloc. Juca jocul de vreo săptămână și era mândru că învățase câte ceva cu care se putea acum lăuda în fața neofitului. Nu știu la alții cum a fost, dar pe mine m-a cucerit din prima. Muzica, harta, castelele, upgrade-urile. Pentru 1999, grafica compusă din murale și GIF-uri era bijuterie. După câteva ture în care descoperi dinamica, modul de luptă, cu acele hexagoane verzi, umbrite de posibilitățile de deplasare ale trupelor tale, farmecele cu care-ți poți binecuvânta eroii și blestema dușmanii… devii dependent. Nu cred să existe persoană care să se fi apucat de Heroes III și să-l „lase din mână” după câteva minute (cum am pățit de pildă cu World of Warcraft). Pe deasupra, ești vrăjit de vastul bestiar mitologic, din care nu lipsesc licornele, vasiliștii, aspidele și zgripțoroii, troglodiții, harpiile, centaurii, minotaurii, hidrele, dragonii sau titanii. Ba chiar și pasărea rock și, evident, phoenixul, cea mai iute dintre toate. Tot în acea perioadă ascultam la greu albumul Cantafabule al celor de la Phoenix, ceea ce sporea și mai mult delirul mitologic. Am simțit că una dintre piesele lor rezumă perfect esența Heroes III, în versurile lui Șerban Foarță: „Aceasta e Zoomahia, războiul al fiarelor – Bellum ferrarum.”
Și unde nu ne-am pus noi să pierdem după-amiezi și seri la rândul, de se făceau părinții negri de supărare, mai ales că, ghinion de ghinion, eram amândoi a opta și ne aștepta capacitatea. Groaznic moment să descoperi Heroes III. Fiecare minut în plus petrecut în joc se scurgea ca o picătură de otravă în stomacul strâns ghem. Dar cât de dulce era otrava. Cred că atunci s-a consfințit dictonul procrastinării pentru TeBeSiști (boală gravă, dependență acută): „Mai o tură!”. Și ce mai tura-vura, te-apuca noaptea, temele neterminate (pe cine mint?… neîncepute), mai un „hai că merge și fără”, mai un „las’ că mă trezesc la 6 dimineața să le fac (aiurea), și așteptările erau totuși mari: liceu filologic de top din Timișoara. Iar la examen nu te întreba nimeni ce combinație de skilluri e mai oportună pentru un mag de la Tower, sau un împuțit de barbar, neștiutor într-ale magiei, dar teribil de agresiv, de al Stronghold.
Un lucru însă nu mi-a plăcut niciodată la Heroes III, sau mai degrabă nu m-a impresionat prea tare: povestea. Atât la Restauration of Erathia, cât și la Armaghedon’s Blade sau Shadow of Death, campaniile erau anoste, cu toți tropii și clișeele fantasy pe care le știam. Oricum, nu pentru poveste îl jucam. Duelurile hot-seat, afaceri care durau de la câteva ore pe hărți medii la câteva zile pe hărți XL, erau, vorba cuiva, un deliciu. Cu ronțăieli și sucuri berechet, și zeci de reguli dubioase care încercau să mai echilibreze puțin un joc în care șansa eroului/castelului de început și descoperirii anumitor artefacte pe hărțile random puteau înclina încă de la primele ture sorții în favoarea unui jucător. Or, cu toții ne doream ca disputa să fie cât mai echilibrată, în pur spirit șăhesc. Recunosc, totuși, că cei de la New World Computing au scos o serie de povești reușite, în campaniile cu eroul barbar devenit de toate, pe rând, dar cu un nume nefericit: Tarnum. (E vorba de Heroes III Chronicles). Le-am jucat cu mare plăcere, pentru poveste, dar erau destul de ușurele, ceea ce le-a făcut aproape nerejucabile.
După ce am ajuns să visez „treiul”, am așteptat cu nerăbdare sequelurile: Heroes IV a fost o dezamăgire totală: și urât, și greoi la mecanică. Heroes V mi-a plăcut, în special expansia Tribes of the East, dar ceva din fascinația strămoșului său se pierduse. Heroes VI și VII au încercat să dezvolte grafica și mecanica lui V, și cu toate că erau tot mai arătoase, și că sistemul de skilluri a devenit tot mai complex, n-a adus mari inovații. Dimpotrivă, Heroes III a fost un game-changer, și deși pare să fie un clișeu al nostalgicilor, a fost, este și probabil va rămâne cel mai fain din serie.
Despovărat de stresul capacității și catapultat în liceul râvnit de tocilari și cocalari deopotrivă, am avut mai mult timp să-mi dedic jocurilor, și implicit TBS-urilor încă neexplorate, și șansa a făcut ca Level să pună un demo Disciples II – Dark Prophecy într-unul dintre numerele sale. (Jucasem Disciples I la un prieten, în vară, și îmi plăcuse la nebunie). Un început de campanie cu morții. OK, da, se numesc undead în mai toate jocurile, iar noi le-am spus mereu „morții”, că la Heroes, că la Disciples, că la Age of Wonders, Gothic sau mai știu eu ce. Iar morții în Disciples II sunt de excepție. M-am îndrăgostit de ei și de atmosfera mult mai întunecată, mai încărcată, mai tragică, acompaniată de o muzică pe măsură și de o grafică fenomenală pentru începutul anilor 2000. Curând am achiziționat jocul întreg (evident, de la traficanta de CD-uri din spatele librăriei, de unde ne procuram cu toții delicatese virtuale) și mi-am oferit câteva mii de ore din viață diavolului binar.
Ce deosebește Disciples II de Heroes III? În primul rând, povestea. Strategy First chiar și-a dat silința să spună o poveste dacă nu originală, cel puțin puternică, una încărcată de miză și de note tragice, în care războiul dintre zei se răsfrânge și asupra discipolilor lor, încleștați într-o luptă eternă purtată în numele zeităților care-i patronează. Ținutul se numește Nevandaar și e stăpânit de patru „rase”. Astfel, oamenii ascultă de porunca Tatălui Ceresc (The Highfather), clanurile piticești-gigantești de Wotan (cum spuneam, nu foarte original), hoardele morților de Mortis (odinioară o zeiță frumoasă, desfigurată și descărnată de Wotan) și Bethrezen, satanul ce poruncește legiunilor diavolești.
Ulterior, în expansia Rise of the Elves, se alătură și elfii cu al lor zeu ucis, Gallean. Oamenii încearcă să dejoace mișeliile dracilor. Piticii – să evite Ragnarokul. Dracii, să-l ajute pe zeul lor încornorat să-și recapete pe deplin puterile. Morții? Să-i anihileze pe protejații lui Wotan. Alianțele între „buni” și „răi” sunt efemere și pătate de neîncredere și trădări. Jocul e foarte dark.
Aici însă nu mai ai de-a face cu armate de sute, chiar mii de soldați, ci cu șase (sau mai puține) unități pe care le dezvolți însă mult mai mult ca în Heroes, având – unele dintre ele – până la șase niveluri de upgrade. De pildă, că tot vorbeam de morți numai de bine, pornești cu un amărât de luptător descărnat, îl treci prin stadiu de zombie, mai cade niște carne de pe el și devine schelet cu paloș, apoi un super-schelet cu paloș, și în cele din urmă un „luptător fantomatic”, cu armură antică, a cărui sabie paralizează inamicii. Sau la diavoli, pleci cu un terchea-berchea posedat, care dă cu sișul în dușmani de-i julește la antebraț, dar care, după ce acumulează experiență și trece printr-o succesiune de metamorfoze, ajunge ghiavol în toată regula, cu aripi, coadă și un paloș din care ies limbi de foc. Și-atunci e vai de cel care-ți taie calea.
Dusă e și muzica relaxantă din Heroes III. În Disciples, muzica e apăsătoare, sumbră, prevestitoare de belele. Desigur, te obișnuiești cu ea și te poți relaxa, dar niciodată până la capăt. Grafica e superbă. Sau mai bine spus: jocul e un triumf al esteticii fantasy. Desenul creaturilor pe care le controlezi e foarte elaborat și se vede la tot pasul accentul pus pe detalii. Un aspect care mi-a plăcut mereu, chiar dacă aparent insignifiant, e felul în care se „dizolvă” creaturile ucise. Oamenii se preschimbă într-o cruce gălbuie de ceață, care se risipește în văzduh, către ceruri. Diavolii se preschimbă în vălătuci de foc care se răsucesc spre pământ. Piticii se preschimbă în viscol turbat, iar morții într-o miasmă verzuie.
Am jucat hot-seat și Disciples, dar parcă e mai fain să-l joci de unul singur, spre deosebire de Heroes, care își atinge maximum de potențial doar în confruntările dintre oameni, nu dintre player și „computer”.
Am jucat și Disciples III, și nu e rău, dar pare să sufere de același deficit de nou sau „mai bun” de care suferă sequelurile la Heroes. Și sincer, e greu să îmbunătățești ceva ce e deja perfect. Producătorii au mizat probabil pe îmbunătățirea graficii (strict la nivel de motor grafic), neînțelegând pesemne că, spre deosebire de alte genuri de jocuri PC, TBS-urile se pretează unei grafici simpliste, cu simboluri clare și frumos desenate, fără a necesita și un motor grafic performant. Ba dimpotrivă, încercând să aducă o notă mai realistă unităților și mediului înconjurător (harta), au răpit ceva din frumusețea simplă a desenului 2D. Iar acest lucru s-a văzut: încasările au fost mult mai mici.
În final, dacă ești asemenea mie unul dintre acei nostalgici care a consumat TBS-uri de genul pe pâine și ar putea oricând să se ia la trântă cu harta sau cu alți jucători, care și-a augmentat universul vizual fantasy cu randări 2D sau 3D ale creaturilor mitologice, sau care a pierdut ore fără număr în încercarea de a pierde cât mai puține unități, sau găsi cea mai bună cale de a termina o misiune… probabil că acest articol ți-a stârnit puțin cheful să te reapuci măcar pentru o seară de ele, „for old time’s sake”. Dacă nu le-ai jucat niciodată, poate merită să încerci această experiență, pentru că orice altceva s-ar spune despre ele și orice minusuri ar avea, acum, în 2021, sunt capodopere ale genului. Mie mi-au făcut viața mai frumoasă.
1 comentariu
Încă mai jos HOM3, îl instalez imediat după OS 😁