A venit vremea să alcătuiesc un (tip top) mini top și pentru talpa gamerilor, pentru gulerele albastre ale tastaturilor și consolelor, pentru cei care își antrenează reflexele DPI și pentru care sindromul carpal tunnel echivalează cu pensionarea pe caz de boală. Un articol destinat veteranilor internet cafe-urilor, celor pentru care rush B! și monster kill! au însemnat strigătul de luptă al anilor 2000 și una dintre cele mai mari reușite pe plan personal după ani lungi și chinuitori în care o luau în freză de la puștani de pe servere rusești, pentru ca în final să ajungă legende la ei în cartier după ce fuseseră acceptați (ziceau ei) în PGL, adică în Professional Game League. Și apoi să fie neglijați de generația următoare, un fel de William Forresteri, rătăciți pe hărți părăsite, uitați de noua generație DOTA 2 și League of Legends.
5. Left 4 Dead (I & II)
Ultimile două decenii au fost probabil cele mai prospere pentru scenariile cu zombie – benzi desenate, filme, seriale și, bineînțeles, shootere. Dacă până atunci puteai doar să îți imaginezi cum ar fi să trăiești într-un fun-pocalypse doldora de creaturi fără minte care nu își doresc altceva decât să te muște de călcâi, ei bine, odată cu primul Left 4 Dead jucătorii, până la 4 deodată, puteau să intre în pielea unor supraviețuitori care fac tot ce le stă în puteri să rămână în viață deși sunt îngrămădiți la fiecare pas de hoarde de morți vii, dar și de creaturi speciale – smokers, boomers (din cei care explodează, nu din aceia care cred că nu există încălzire globală), hunters, chargers etc. Și pentru că totul se petrece în State, firește că la fiecare pas jucătorii pot găsi un arsenal variat (de la pistoale la mitraliere, la drujbe și săbii) de care se pot folosi pentru a bifa zeci, sute, mii de kill-uri. Practic, după vreo câteva sute de ore petrecute în joc, tragi mai multe gloanțe decât a făcut-o întreg Regimentul 506 Aeropurtat de la Normandia până la Bastogne. Fiind co-op, e bine să mai arunci un ochi și la coechipieri, ori să le urli în ureche (prin microfon) să respecte tactica pe care ați pus-o la cale în safe house – și anume să nu își mai împuște, ca un boomer care nu crede în încălzire globală, amicul care a uitat, boomer și ăla, să se pună crouch dacă tot a ales să fie erou și să o ia la goană înaintea tuturor.
4. AvP 2
În opinia mea spin-off-urile Alien vs. Predator, fie că sunt benzile desenate, ori filmele, nu sunt pe atât de slabe pe cât insistă să creadă lobul tău frontal. De fapt, cinstit ar fi să recunoaștem că în fiecare dintre noi există doi lupi, unul e cu un băț în fund – intelectualupul – care își dă ochii peste cap atunci când miza e doar divertismentul la kilogram; celălalt nu are bac – pitelicantropul – impresionat până la lacrimi de fiecare explozie, cafteală și decapitare.
AvP 2, shooter cu elemente horror, reușește să rezolve acest conflict oferind jucătorilor un pic pentru fiecare – o atmosferă tensionată, bine dozată, care te face să sari de pe scaun la cel mai mic scârțâit, ori misiuni care trebuie rezolvate prin viclenie și inteligență (puzzle levels), dar și măcelul de tip James Cameron în Aliens – arme de tot felul, aruncătoare de flăcări, lansatoare de rachete etc. – cu hoarde de xenomorfi care te aleargă pe coridoare întunecate, îți cad în cârcă, ies din podele și te prind de picioare, sau pur și simplu dau buzna peste tine atunci când ți-e lumea mai dragă. În plus, peste toți și peste toate, din umbră pândește și un Predator, venit la vânătoare de trofee. Jocul îți permite să intri și în pielea xenomorfilor sau a Predatorului, atât în single player, cât și în multyplayer, dar pe story mode mie personal mi-a plăcut să joc cu pușcașii marini tocmai pentru elementul de horror – care e nejustificat atunci când tu ești cel care provoacă sperietura; iar producătorii cred ca au scris scenariul în asentiment cu mine, pentru că mecanica xenomorfilor și a predatorului este destul de poticnită. În plus, cum altfel ai putea să zbieri în miez de noapte, ca un prost: „Game over, man!” sau „Get to the choppa’!”
3. Delta Force: Task Force Dagger
Delta Force: TFD este probabil cel mai bun walking simulator din istoria jocurilor video. În fiecare misiune pornești undeva la cel puțin 15 kilometri de locația în care trebuie să ajungi, distanță pe care în mod normal ai străbate-o cu un maxi taxi, ori cu personalul Popești Leordeni-Oltenița, dar pe care aici trebuie să o parcurgi pe jos, cale de 40 de minute, gâfâind (virtual), într-un peisaj 800×600, ca într-un vis lucid, ca mai apoi să ajungi în preajma taberei teroriștilor, unde îți iei un glonț în scăfârlie de la talibanul cu AK-47, camuflat într-un perete prin magia rezoluției minime, caracteristică începutului de mileniu 3.
Totuși, în plimbările astea interminabile ai suficient timp să meditezi la situația geopolitică, la problemele din Golful Persic, la insurgenții ceceni, și la Noua Ordine Mondială, a lui Kissinger. Ce mai, drumul (lung) către iad e pavat cu intenții bune (pacea mondială). Glumesc, de fapt înjuri ca un birjar și golești cel puțin un încărcător în aer, în pământ, în vreun copac, ori în luciul apei. De plictis. Și totuși, în timp ce scriu aceste rânduri, îmi amintesc fascinația pe care toți o aveam pentru unul dintre primele serii de jocuri care simulau misiunile de seek & destroy / search & rescue ale trupelor speciale, deci varietatea de arme și de unități speciale cu care puteai să joci: Delta, Green Berets, Seal Team 6, CIA SOG (Special Operations Group), SAS, etc., fiecare cu specialitatea ei. Iar asta nu putea să fie decât grozav, mai ales pentru o generație alimentată aproape narcotic cu filmele de miercuri seara, cele cu Dolph Lundgren, Chuck Norris, Don „The Dragon” Wilson, Jean Claude Van Damme sau Sylvester Stallone.
2. Painkiller
În vremea Quake, Doom și Serious Sam, dar și a BloodRayne și Return to Castle Wolfenstein, Painkiller, o copie după toate jocurile de mai sus, ajungea să fie, pe moment, suficient de popular încât să intre pe listele scurte ale canonul shooter, perioada 2000-2005. Și asta pentru că deși se inspira puternic din FPS-urile cu temă supranaturală, excela la interacțiunea cu harta și în special în luptele cu hoardele interminabile de Banshee, Evil Monks, Amputee, Witches etc. (mai mult de 30 de feluri de monștri doar în vanilla) care se pogorau pe tine ca un grup de brăileni la o promoție de tigăi (îmi scrieți personal dacă vreți să vă dau link către eveniment).
Povestea e simplă. Daniel Garner moare împreună cu soția sa într-un accident de mașină, dar e întors din drumul către viața de apoi de un înger care îi spune că dacă vrea să ajungă în Rai trebuie să ucidă toate armatele Diavolului, care se pregătesc să invadeze Împărăția cerurilor. Bine, nu chiar toate oștirile Necuratului, dar senzația e că numărul cu care te confrunți pe toată durata jocului e undeva de ordinul zecilor de mii. De obicei, atunci când vin, creaturile se rostogolesc spre tine din toate colțurile și ungherele hărții, o avalanșă demonică de cranii, gheare, mâini descărnate și cioturi însângerate care nu vor altceva decât să te îngroape pe de-a întregul. Asta în timp ce coloana sonoră e ceva urlătură de heavy metal, nu foarte inspirată, dar destul de antrenantă încât să te bage în priză pentru fiecare ciopârțeală în parte. Iar aici lucrurile devin super haioase, pentru că armele pe care le folosește Daniel Garner sunt dintre cele mai inventive: painkiller – un fel de firiz rotativ care ciopârțește demoni mai ceva ca un feliator de mezeluri din Penny Market; stakegun – un pistol cu țăruși, visul umed a lui Van Helsing; electrodriver – un fel de shotgun care trage cu shurikene, ce decapitează, mutilează, descărnează. heavy breathing Până la final povestea nici nu mai contează, asfixiată sub mormanele de cadavre pe care le lasă în urmă, asurzită de chitara electrică mult prea entuziasmată de carnagiu, gâdilată pe alocuri de vuietele de furie ale Diavolului, neputincios în calea invincibilității tale.
1. Counter Strike 1.6
Dacă până acum ordinea jocurilor din listă a fost întrucâtva aleatorie, pe primul loc, de departe, se clasează CS 1.6 – pentru mecanica simplă și accesibilă oricui, pentru felul călduț în care îți masa orgoliul, pentru validarea instantă atunci când căpătai suficientă dexteritate, pentru pasiunile uriașe pe care le-a născut de-a lungul timpului și pentru popularitate enormă pe care a avut-o în rândul unui anumit tip de gameri, fie ca au fost jucători casual, ori carieriști de tipul zoomless kill.
Să vă zic o poveste. Verișorul unui coleg de liceu ajunsese vedetă la el în cartier (asta ca să închei pe o notă circulară). Era unul dintre jucătorii fanatici de CS 1.6 ai generației mele. Nick-ul (știți voi, id-ul/porecla etc.) lui era Dumnezeu!, nume potrivit pentru felul vechi testamentar în care împărțea moartea, fără discriminare, în rândul celor care i se puneau de-a curmezișul. Ei bine, Dumnezeu! , acceptat în PGL, nu juca oricum, ci la sunet, adică, pentru a intui cât mai bine din ce direcție vin ceilalți jucători, își dădea volumul în boxe foarte tare, asurzitor de tare. Astfel că auzea cu precizie pașii tuturor de pe hartă. Când făcea asta vara, timp de 8-12 ore pe zi (ca orice om dedicat slujbei și misiunii sale), cu geamurile larg deschise, curtea din fața scării sale, așezată strategic într-o căldare de blocuri comuniste, specifică arhitecturii din Calea Șagului, devenea, din pricina ecoului, un teatru de război – un concert sacadat de îndemnuri la luptă și gloanțe de AK-uri pe care, cu măiestrie, Dumnezeu! le folosea ca să ajungă întotdeauna pe primul loc la numărul de kill-uri. Întotdeauna. Mai bine zis, teroriza babe și mame cu prunci, lucru admirat cu cea mai mare sinceritate și invidie de către ceilalți puștani din zonă.
Nu știu ce s-a mai întâmplat cu el după ce viața l-a tras de mânecă și i-a spus că a venit vremea să lase baltă ostatecii și bombele, dar cert e că Dumnezeu! a rămas de atunci o legendă urbană, pop-culture, a cartierului în care trăia. Iar asta e nemaipomenit.